629 matches
-
printr-un fragment din Gorgias în care Callikles și Socrate se acuză reciproc cum că și-ar bate joc unul de altul, dar nu se vede la nici unul din ei intenția minciunii, a prefăcătoriei, a disimulării. Eirōneia însemna în epoca socratică două lucruri, termenul avea două sensuri: - reprezentare intenționat mistificată, de unde și conotațiile lui negative; iar sensul acesta predomina; cine era numit eirōn nu era lăudat, ci insultat; - pur și simplu eirōneia avea înțelesul de „zeflemea”. La Platon sensurile sunt utilizate
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
seducției, cu precizarea că nu Socrate vrea să-l seducă pe Alcibiade, ci invers, căci funcționa deja dubla fascinație (Socrate e mereu în situația „ironică” de a fi iubit fără să seducă). În scena seducției vedem cum se manifestă erosul socratic. Alcibiade povestește un episod din tinerețea sa (Socrate știa pe Alcibiade de copil și în 416 avea aproape dublul vârstei seducătorului). „Închipuindu-mi că frumusețea tinereții mele îl atrage cu adevărat - narează Alcibiade -, mi-am zis că sunt omul cel
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
preț. Altfel, Socrate privește pierdut pe tineri după cum disprețuiește frumusețea masculină. Ce este, în acest caz, Socrate altceva decât un duplicitar, un ironist în sensul prim al termenului, un disimulant! Aici văd contribuția lui Vlastos, în diferența operată între erosul socratic și cel platonician. Vreau să dezvolt cele patru diferențe plecând de la Vlastos, și numesc diferențele în felul în care urmează: diferența ontologică: în mod implicit, erosul dă seamă unei atât de mari încărcături ontologice încât Platon nu se sfiește să
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
îndrăgostiții au nevoie să se vadă și, asemenea îndrăgitorului, îndrăgitul vrea (chiar dacă nu la fel de aprig) să îl atingă pe celălalt, să îl sărute, să împartă același pat cu el. Intimitatea fizică este în „diferența de contact” exact ceea ce este ontologia socratică în „diferența ontologică”. În privința „diferenței de contact”, căci aici i-am aflat și numele, Socrate preferă intimității platoniciene intimitatea limitată la contactul mental și vizual. Este de sesizat, de asemenea, o diferență între Socratele lui Xenofon și cel al lui
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
pe un plan superior poate găsi ceea ce bănuiește că lipsește celui ce este iubit (eromenos). Este un efort al cărui scop e obținerea desprinderii sufletului de trup, desprindere care poate fi anihilată, în mod sigur îngreunată, de voluptatea sexuală. Scrupulul socratic nu este nici pe departe de natură metafizică. Socrate nu este un adversar al voluptății sexuale și nici nu crede că sufletul e înlănțuit de trup, incarnat, desfigurat, pângărit sau alunecat în trupul destinat la fiecare nouă reincarnare. Un singur
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și aceste revărsări (imagini) pătrund în sufletul îndrăgostitului (transcendența care coboară doar cât să-i facă pe cei doi să se recunoască definitiv; această recunoaștere este datorată și se însoțește cu theia mania. Nu se întâmplă același lucru cu erosul socratic nici la Xenofon, și nici la Platon (și, încă, nici la Eschine Socraticul în fragmentul 11 din Alcibiade). Socrate, spune Vlastos, este, în eros, calm, echilibrat, vesel, glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
să-i facă pe cei doi să se recunoască definitiv; această recunoaștere este datorată și se însoțește cu theia mania. Nu se întâmplă același lucru cu erosul socratic nici la Xenofon, și nici la Platon (și, încă, nici la Eschine Socraticul în fragmentul 11 din Alcibiade). Socrate, spune Vlastos, este, în eros, calm, echilibrat, vesel, glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine și „belșug de cumpătare” înlăuntrul lui, prin urmare - sophrosyne. Nici vorbă de angoasă în erosul de tip socratic. Foarte „socratic” argumentul lui Vlastos: Socrate, când spune că „nu știe nimic”, nu vorbește serios (căci el este, totuși, cel mai înțelept!), deși vorbește serios (căci nu știe nimic dintre acelea care nu l-au preocupat încă, dar de îndată ce îl
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine și „belșug de cumpătare” înlăuntrul lui, prin urmare - sophrosyne. Nici vorbă de angoasă în erosul de tip socratic. Foarte „socratic” argumentul lui Vlastos: Socrate, când spune că „nu știe nimic”, nu vorbește serios (căci el este, totuși, cel mai înțelept!), deși vorbește serios (căci nu știe nimic dintre acelea care nu l-au preocupat încă, dar de îndată ce îl vor preocupa
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
atracție, conform raționamentului anterior. Conchide Vlastos: „în sensul curent al dragostei pederaste, Socrate nu iubește pe Alcibiade și nici pe vreun altul din tinerii pe care-i urmărește. Dar în celălalt sens al verbului eran din doctrina și practica erosului socratic, el îi iubește”. De aceea Alcibiade ajunge să spună, exasperat: „nu știu cum să mă mai descurc cu omul acesta” mereu sucit și care „zice tot timpul că nu știe nimic. Așa îi place lui să se arate”. Numai că Alcibiade nu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a spus (Robin) că Phaidros precizează gândirea lui Platon asupra iubirii prin strategii adiacente (nemurirea sufletului, în cazul de față). Există chiar un paralelism în desfășurarea dialogurilor: „discursurile-martor” din Banchetul sunt corelate în Phaidros cu discursul lui Lysias și critica socratică a acestui discurs. Brès vorbește în acest loc de „soluția platoniciană la problema iubirii” și o vede în trecerea de la iubire la Logos, de la contemplația iubirii (Banchetul) la logica iubirii (Phaidros). Mai întârzii aici asupra unui ultim aspect, unul tehnic
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
urmei, că îl pune pe Socrate în postura eroului. Că eroul moare, e deja altă poveste, o altă problemă de care nici măcar Platon nu mai este vinovat. Cert este că Socrate știe să reziste ispitei și tocmai acesta este erosul socratic. E aici un lucru de reținut care îl avantajează pe Platon. El intuiește că atunci când Dumnezeu alege pe cineva, îl duce mai întâi în pustie. Așa s-a întâmplat cu Isus și așa se întâmplă cu Socrate și cu pustia
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aici un lucru de reținut care îl avantajează pe Platon. El intuiește că atunci când Dumnezeu alege pe cineva, îl duce mai întâi în pustie. Așa s-a întâmplat cu Isus și așa se întâmplă cu Socrate și cu pustia. Pustia socratică este, în scenariul platonician, afara cetății, așa cum se petrec lucrurile în Republica și Phaidros, așa cum se întâmplă lui Platon însuși când se pune pe sine în și sub condiția pustiului încă de la începutul Legilor (unde Atenianul - un străin!, adică Platon
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
că un asemenea suflet ar râvni la un contact homosexual numai din dorința de experiențe plăcute și considerate normale printre atâtea altele. Ne-am obișnuit prost să legăm pe Platon de Socrate. Prost, spun, pentru că Platon „n-a fost nicidecum socratic; mai degrabă, avant la lettre, Socrate platonic”. Și, prin parafrază, propun ca pe mormântul lui Platon să scrie un epigrafist, într-un fel ironic, să scrie, zic: „aici doarme un arhitect fără noroc, care i-a omorât pe cei pe
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Platon, și nu vreau să seduc, ci să (mă) reduc (erotic). Platon, politica și spiritul „totalitarismului estetic” Sorin Borza Motto: „Cu toate că admir o seamă de lucruri din filosofia lui Platon, și nu doar din părțile ei pe care le consider socratice, ci mult dincolo de acestea, nu mi-am propus aici să adaug încă unul la nenumăratele omagii aduse geniului său” (K. R. Popper) Pentru cei mai mulți dintre noi, întâlnirea cu Platon rămâne, într-o formă sau alta, un exercițiu inițiatic. Gânditorul care
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
trei mențiuni ale cuvântului sunt păstrate la Aristofan (Viespile, 174; Păsările, 1211; Norii, 449). Demostene (Filipica I) folosește eirōneia când vizează pe aceia care mint pentru a scăpa de datorii. Definiția, cumva, clasică a ironiei în sensul actual, inclusiv cel socratic, o datorăm lui Quintilian, Institutio Oratorica, IX, 2, 44: „ironia este tropul prin care se sugerează contrariul a ceea ce se spune”. Platon însuși numește eirōn pe sofist („imitatorul prefăcut” - Sofistul, 268a) și eirōnikon - sofistica ignobilă. Cf. Republica, 337a. Cf. Gorgias
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Cf. Gregory Vlastos, op.cit., pp. 40-45. Autorul, cartezian în expunere, se vede nevoit a opera cu această distincție după ce observă că diferența este confundată, și încă de nume mari: Dover și Foucault. Cf. ibidem, p. 40. Vezi Phaidros, 251a. Erosul socratic e de recunoscut în relația dintre William din Baskerville și novicele benedictin Adso. Iată ce spune Adso în „Prolog”: „este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vârstă și mai înțelept nu numai din pricina farmecului vorbirii și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lui Dumnezeu, celălalt ca să respecte legea cetății. Apologeții și Părinții Bisericii (Iustin, Clement, Tațian, Origen, Tertulian, Arnobius, Grigorie de Nyssa, Ambrozie, Augustin, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, și nu am făcut nici măcar o selecție!) alătură, explicit sau nu, onomastica socratică (și platoniciană - dar nu numai prin participare, ci și prin diferență) celei cristice (e cu totul semnificativ că în perioada aceasta Aristotel lipsește. Nu cu totul, dar nu mai puțin semnificativ). Augustin, de pildă, îl ignoră și, în contrapartidă, spune
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Luther îl consideră epicurian? Nicio problemă, Erasmus revendică acest epitet sus și tare, iar apoi depășește locul comun al discipolului lui Epicur asimilabil cu purcelul pentru a reabilita o figură filosofică defăimată pe nedrept. Colocviile propun niște dialoguri după modelul socratic. Aceste exerciții servesc mai întâi la învățarea limbii latine după o metodă pedagogică revoluționară stabilind o relație plăcută și statornică între magistru și discipol. Uneori textul este pus în scenă pe principiul reprezentării teatrale. Această formă filosofică dispune de mai
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
latină, nu dobândește noi cunoștințe, se plictisește, e incapabil să lege relații afective cu vreun coleg de vârsta lui și devine protejatul unui profesor al școlii îunii susțin că în acea vreme, în comunitatea pedagogică a colegiului se practicau iubirile socratice, dar nu există nici o dovadă în acest sens). Acesta îl întreține în ficțiunea lui și îi recomandă lecturi din Vergiliu, Ovidiu, Horațiu și din poeții elegiaci, din Terențiu și Plaut iar mai apoi comedii italiene - câtuși de puțin pioase pentru
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
nu era cinic, nici Aristip hedonist, dacă ne limităm la neînțelegerile și aproximările asociate cel mai adesea cuvintelor și numelor proprii reduse la niște caricaturi. Astfel încât greșesc cei care-i cantonează pe Diogene și pe Aristip în rolul de mici socratici, sau chiar de socratici minori. Ca și Socrate, și în aceeași măsură ca el, cei doi concentrează o putere de foc considerabilă dacă sunt luați așa cum sunt. Este inutil să fie asociați altei cauze decât a lor: faptul divers provocator
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Aristip hedonist, dacă ne limităm la neînțelegerile și aproximările asociate cel mai adesea cuvintelor și numelor proprii reduse la niște caricaturi. Astfel încât greșesc cei care-i cantonează pe Diogene și pe Aristip în rolul de mici socratici, sau chiar de socratici minori. Ca și Socrate, și în aceeași măsură ca el, cei doi concentrează o putere de foc considerabilă dacă sunt luați așa cum sunt. Este inutil să fie asociați altei cauze decât a lor: faptul divers provocator, vorba de duh, poanta
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
măsură din filosofia presocratică ca și sofiștii sau materialismul abderitan: contemporani ai lui Socrate, formând o școală, o sensibilitate coerentă, ei ar putea figura alături de filosofii certificați de doctori și de păzitorii templului ca fiind în regulă. în loc de asta, mici socratici, ei mucegăiesc în subsolul istoriei ideilor, unde trebuie să-i căutăm și să-i găsim pentru a-i scoate la lumină. Ansamblul anecdotelor referitoare la Aristip din Cirene are aceeași semnificație: ele constituie o formidabilă mașină de război antiplatoniciană. într-
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
scris și nu a gândit decât pentru a combate aceste două gândiri niciodată citate, dar care-l preocupă, după câte se pare, tot timpul? Pentru că Aristip din Cirene nu e citat niciodată în opera completă a filosofului, ca să zicem așa, socratic, decât o singură dată, și atunci cu perfidie... Platon povestește sfârșitul lui Socrate, îi descrie ultimele clipe, subliniază absența filosofului din Cirene, care locuia nu departe, la Egina, și lasă deci să se înțeleagă că ar fi putut fi prezent
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Această caricatură îi amuză pe cei care vor să se dispenseze astfel de o analiză, de o critică și de un real efort de reflecție asupra unui corpus căruia îi refuză până și dreptul de a fi așa ceva. Pe scena socratică se joacă o piesă la fel de serioasă ca în tratate, disertații, expuneri și alte forme recunoscute în cadrul profesiei... -5Proxenet al înțelepciunii? Banii, iată primul casus belli! Pentru că, asemenea sofiștilor, contemporanii săi, Aristip lua bani pentru lecțiile sale... Ceea ce un platonician n-
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]