KorAP: Find »[drukola/base=statal & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...172 >

4,293 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756

și drept obiectiv elaborarea unei teorii economice a politicii. Economiștii amintiți sunt apropiați de teoriile monetariste, ultraliberale și se caracterizează, în plan metodologic, prin generalizarea analizei microeconomice la toate acțiunile umane, iar pe plan doctrinar, prin ostilitate fașă de intervențiile statale șl creșterea cheltuielilor publice. Dacă în concepțiile "angelice", Statul este presupus a maximiza interesul general, iar în cea marxistă se consideră că el servește intereselor clasei burgheze, în concepția Public Choice se consideră că oamenii politici și cei din administrație

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
toate întreprinderile, fie ele individuale sau societare. Este forma de produc-ție cea mai evidentă într-o economie de piață, dar nu și singura; 2. Sectorul public noncomercial, adică administrațiile publice. Regăsim aici toate organizațiile dependente de diversele eșaloane ale reprezentării statale. Acest ansamblu ocupă un spațiu devenit la fel de important ca și cel precedent, deloc marginal deci și departe de ceea ce cred sau vor unii; 3. Sectorul public comercial, ce grupează întreprinderile de stat, care furnizează bunuri și servicii comerciale, dar a

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
si Statul ca agent economic. De ce trebuie să intervină Statul? În ce domenii și în ce măsură? Trebuie el să-și amplifice intervenția sau să o diminueze? Vom încerca să identificăm, în continuare, cîteva răspunsuri. 1.3.1. Rațiunile și rolul intervenției statale 1.3.1.1. Legea lui Wagner Această lege, concepută în secolul al XlX-lea de economistul german, poate fi enunțată astfel: "Într-o lungă perioadă de creștere, cheltuielile publice cresc mai repede decît venitul național". Partea cheltuielilor publice (Stat

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
individuală. Este aproape un truism să mai afirmăm că nu poate exista pro-tecție socială reală și efectivă fără o prealabilă eficiență economică, concretizată în rezultate pe piață, în societate și last but not least în bugetul Statului. Sistemul de redistribuire statală a veniturilor costă prea mult și este puțin eficace. O politică statală susținută în acest sens, în ideea "echitații sociale", a atingerii "optimului social" de parcă s-ar putea cunoaște și realiza asemenea abstracțiuni, ca să nu le spunem utopii; ca și cum Statul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
pro-tecție socială reală și efectivă fără o prealabilă eficiență economică, concretizată în rezultate pe piață, în societate și last but not least în bugetul Statului. Sistemul de redistribuire statală a veniturilor costă prea mult și este puțin eficace. O politică statală susținută în acest sens, în ideea "echitații sociale", a atingerii "optimului social" de parcă s-ar putea cunoaște și realiza asemenea abstracțiuni, ca să nu le spunem utopii; ca și cum Statul ar fi un personaj binevoitor, omniscient și omnipotent atrage după sine nedorite

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
redistribuirii necesare în favoarea celor cu adevărat năpăstuiți trebuie să intervină și societatea civilă (cetățeni, grupuri, asociații, biserici ș.a.) pe baza principiilor morale autentice. În felul acesta, redistribuirea se face în mod natural și liber consimțit, și nu impus de autoritatea statală, care oricum deformează sau chiar deturnează actele de binefacere. 1.4. Sectorul public local Sectorul public la nivelul unei unități administrativ-teritoriale cuprinde instituții proprii (Consiliul județean, primării), agenții, direcții și filiale ale instituțiilor sau regiilor naționale. În condițiile existenței statului

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
exigențelor comunității de bază, care aici este familia. Această noțiune de subsidiaritate a fost reluată în 1931 într-un document pontifical (enciclica Quadragesimo anno), ce încerca, într-o epocă a totalitarismului brun sau roșu, să atragă atenția asupra exceselor puterii statale. Vorbind despre organizarea socială a unei comunități, Papa Pius al XI-lea se referea la funcția "supletivă" a oricărei comunități (subsidiarii officii principium), care va fi popularizată ulterior sub numele de principiu al subsidiarității. Ceea ce primează în această abordare este

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Spania, chiar Marea Britanic s.a.). În țările scandinave, în pofida descentralizării practicate în mod tradițional și prevăzute în Constituție, Guvernul deține importante atribuții de control direct asupra nivelurilor inferioare. În multe țări, regionalizarea a constituit un prim pas către decongestionarea puterii statale, către apariția și extinderea conceptului de self-government. Din punct de vedere economic, descentralizarea și autonomia locală implică administrarea serviciilor publice de către organisme și autorități locale și alocarea în mod corespunzător a resurselor financiare, potrivit unei partajări clare a responsabilităților și

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
protejare a mediului ș.a. Un rol principal îl ocupă, cum spuneam, analiza finanțelor publice, a veniturilor și cheltuielilor publice, la diferitele niveluri administrative, partajarea surselor de finanțare și a responsabilităților, a patrimoniilor și a deciziilor autorităților publice, instituțiilor și organismelor statale și para-statale. În cartea sa, intitulată The Downing Street Years (Anii din Downing Street), Margaret Thatcher scria: "O politică economic corectă depinde, în mod crucial, de o apreciere corectă a activităților care cad în sarcina Statului și a celor care

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
inițiativele locale, în cadrul unei politici regionale sistematice, credibile și eficiente. CAPITOLUL 3 FINANȚAREA SECTORULUI PUBLIC 3.1. Conceptul de finanțe publice Fluxurile monetare direcționate de la contribuabili către Stat constituie finanțele publice, menite să susțină cheltuielile proprii de funcționare a organizațiilor statale. Cu timpul, prin extinderea atribuțiilor Statului, fluxurile financiare au fost direcționate spre finanțarea unor cheltuieli tot mai variate. Etimologic, cuvîntul finanțe vine de la verbul francez finer, care înseamnă a plăti, a administra. Finanțele publice au ca obiect, în esență, veniturile

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
se întîmplă în mediul financiar internațional. Conținutul finanțelor privește: 1) cheltuielile publice; 2) veniturile publice și 3) împrumutul public și datoria publică. 3.2. Cheltuielile publice 3.2.1. Concept si evoluții Pentru transpunerea în practică a deciziilor publice, autoritățile statale și alte entități publice înregistrează costuri financiare, cunoscute sub numele de cheltuieli publice. Acestea reflectă opțiunile politice ale autorităților respective și sunt suportate de cetățeni. Astfel, cheltuielile publice ar putea fi definite ca fiind costurile realizării politicilor publice. Dar reglementările

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
reiese elementul de autoritate care aparține Statului și cu ajutorul căruia realizează un transfer de avuție. Oricare ar fi forma sa, impozitul este perceput întotdeauna ca un element de autoritate. Pentru cetățeni, acesta reprezintă o restrîngere a libertății sale, în fața monopolului statal. Caracterul obligatoriu este prevăzut și în Constituția României, la art.53, alin.l: "cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice". Transferul de avuție se bazează pe faptul că prelevarea este definitivă, nerambursabilă și neînsoțită de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
naționale, statele avînd libertatea deplină de a alege un sistem sau altul. Aceasta nu înseamnă că fiscalitatea unui stat nu acționează asu-pra altora, de unde încercările de armonizare fiscală, de apropiere a politicilor fiscale, ceea ce, pe termen lung, amenință autonomia fiscală statală, mai cu seamă în zonele ce experimentează diferite formule integraționiste. În Avuția Națiunilor, Adam Smith evidenția patru "canoane" sau principii ale impozitării. Acestea sunt: 1) Echitatea; 2) Certitudinea; 3) Eficiența; 4) Comoditatea. La acestea, ulterior, economiștii moderni au adăugat altele

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
specificitățile culturale, istorico-geografice, religioase sau sociale care contribuie la menținerea decalajelor între regiuni. Aceste disparități teritoriale creează probleme politicilor economice naționale în toate țările. Pentru înlăturarea lor unii reclamă cu necesitate intervenția Statului și atunci politicile regionale se subordonează obiectivelor statale. Intervenția Statului constă, cel mai adesea, în prelevarea de resurse de la regiunile bogate și redistribuirea lor către regiunile sărace. Teoretic creșterea indusă a ocupării și implicit a veniturilor în acestea din urmă, trebuie să conducă cu timpul la o lărgire

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
creșterea indusă a ocupării și implicit a veniturilor în acestea din urmă, trebuie să conducă cu timpul la o lărgire a bazei de impozitare, la dezvoltare și înlăturarea disparităților. De multe ori, însă, se întîmplă exact contrariul, iar continuarea intervenției statale va spori tot mai mult sarcina fiscală a regiunilor bogate, putînd destructura și aici mecanismele dezvoltării. Deci, o politică și un sistem fiscal discriminatoriu. Prin urmare, intervenția puterii centrale pentru armonizarea dezvoltării teritoriale nu constituie deloc o garanție a succesului

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
și bine adaptat diferitelor situații specifice. Dirijiștii pledează pentru o intervenție activă și durabilă a Statului, cu instrumentele politicii sale economice. Dar experiența dezvoltării regionale demonstrează faptul că cel mai eficace este un mix de politici, care să îmbine instrumentele statale cu mecanismele pieței, Mai toate argumentele vin în sprijinul acestei abordări mixte: decizii publice care să nu se substituie, ci să completeze mecanismele pieței. La dispoziția diriguitorilor politicii regionale stau două categorii de instrumente: micro și macroeconomice. La nivel macroeconomic

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
împrumutată de economia politică de la științele naturii. La origine, noțiunea de reglare este direct legată de cea de laissez faire. Căutarea echilibrului trece prin căi indirecte, deoarece urmîndu-și interesul personal ar contribui fără să știe la promovarea interesului general. Intervenționismul statal se fondează, din contra, pe principiul unei acțiuni directe, în general mînată de dorința de stabilizare, deci avînd în spate un proiect de societate. În acest din urmă curent se înscrie și Școala Reglării care, așa cum o indică și numele

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
variabile cheie ale reglării capitaliste, cinci forme instituționale, care au cunoscut adaptări sensibile, ilustrînd trecerea de la vechiul la noul tip de reglare capitalistă. Cele cinci sunt: raportul salarial, formele concurenței, gestiunea monetară, inserția în diviziunea internațională a muncii și compromisul statal (funcțiile Statului). Trecerea de la reglarea tradițională, calificată drept concurențială, la forma sa modernă, zisă monopolistă, corespunde în fapt unei relaxări a regulilor funcționării comerciale. Aceasta presupune o atomicitate a actorilor și o liberă determinare a prețurilor de către piețe, cu scopul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
nevoilor clasei capitaliste. Este perspectiva leninistă a "Statului valet al capitalului". În acord cu fundamentele primului curent, dar atribuind Statului o anumită autonomie în raport cu monopolurile, se prezintă un al doilea curent pentru care reglarea monopolistă este flancată de o reglare statală. Acțiunea puterilor publice, adaptîndu-se la diferitele faze ale ciclului acumulării capitaliste, devine o reglare intențională. Ches-tiunea se pune de a ști cum se constituie acest actor dotat cu proiecte și cu voință: Într-o manieră proprie, cel de-al treilea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
pozitivă, a reglementării, înainte de a arăta cum această abordare urmează o cale tot mai normativă. 6.1.3.1. Economia reglementării Economistul american George Stigler poate fi considerat drept fondatorul acestui curent de gîndire ce repune în cauză virtuțile intervenționismului statal. Pentru a înțelege punctul său de vedere, vom apela la un exemplu marginal și edificator: în Statele Unite s-a constatat o creștere semnificativă a accidentelor datorate instalațiilor electrice în instituțiile de stat, unde reglementarea este mai strictă. Acest paradox se

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
acest sistem a devenit prea complex și costisitor, apăsînd greu pe umerii întreprinderilor. Astfel, intervenția hipertrofiată a Statului a fost intens contestată, în special după anii 1980, cînd îndoiala privind rolul Statului dirijist s-a generalizat, apreciindu-se că intervenționismul statal creează tot atîtea anomalii cîte rezolvă. Astfel, s-a produs în ultimii 30 de ani un proces intens de dereglementare, privatizare și liberalizare. Societatea contemporană generează tot mai multe probleme cu caracter global, a căror rezolvare depășește posibilitățile unui singur

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
latent se transformă în eveniment sistemic, adică într-o criză de proporții pe care mecanismele pieței nu o mai pot depăși prin ajustări spontane. Și atunci rămîn două posibilități: fie intervenția unor instituții de reglementare globală, fie întoarcerea la intervenționismul statal, la reglementări interne și protecționism, cu tot ceea ce decurge pe cale de consecință. Astfel, se poate spune că data de 11 septembrie 2001 marchează, cel puțin din punct de vedere economic, sfîrșitul postmodernității. Atacurile teroriste din S.U.A. au scos în evidență

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
de concertare sunt de asemenea luate în calcul. Cele trei exigențe nu pot fi considerate doar din punctul de vedere al firmei. Externalitățile legate de industriile în rețea semnalează prezența unor atingeri a intereselor colective care deschid calea unor intervenții statale. Or, ținînd cont de ceea ce ne învață școala Public Choice, nu putem fi atît de naivi încît să ne lăsăm în seama administrațiilor publice, considerate ca niște actori binevoitori. Numeroase experiențe recente ne arată că responsabilii administrativi și/sau politici

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
1. Concepția marxistă 11 1.1.2.2. Școala "Public Choice" 12 1.2. Definiții și delimitări ale sectorului public 14 1.2.1. Evoluții 18 1.3. Statul ca actor economic 20 1.3.1. Rațiunile si rolul intervențiel statale 21 1.3.1.1. Legea lui Wagner 21 1.3.1.2. Rațiuni istorice 21 1.3.1.3. Rațiuni teoretice 21 1.3.1.4. Reconsiderarea intervenției Statului 22 1.3.2. Statul producator. Sectorul public 23 1

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Corola-journal/Journalistic/8066_a_9391

societății. Opoziția față de ingineria socială preconizată de Ťprogresiștiť traduce, punctual, o opțiune fundamentală, niciodată pusă în cauză. Unicul remediu destinat păturilor rurale este încurajarea energiei individuale: nașterea unei pături de mici properietari nu se va realiza ca urmare a intervenției statale, ci la capătul unui parcurs de selecție naturală. (p. 237) Scrisă cu o concizie și eleganță, Spiritul conservator se înscrie în prelungirea unei preocupări mai vechi a autorului legate de fenomenul conservator, dovadă că în 2000 Ioan Stanomir a publicat

Stigmatul conservator by Sorin Lavric (2008) [Corola-journal/Journalistic/8066_a_9391]