KorAP: Find »[drukola/base=subclasă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...92 >

2,299 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

în diferite limbi, sunt inventariate de Matsuzaki (2001: 59−82): (a) schimbarea de stare este, potrivit lui Haspelmath (1993: 92−93), componentul semantic esențial pentru producerea alternanței; această observație explică numai parțial situația din limba română, în care alternanța afectează toate subclasele semantice de verbe inacuzative, și nu numai pe cele de schimbare de stare; (b) trăsătura [+ Creație] explică de ce verbe ca make 'a face', produce 'a produce', build 'a construi', assemble 'a asambla' nu participă la alternanță; diferența dintre The potatoes

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
formă atât reflexivă, cât și nereflexivă și posibilitatea de a explica diferența semantică dintre cele două variante; statutul sintactic al elementului se și relația sa cu fenomenul inacuzativității. 6.1. Diferențe semantice între varianta reflexivă și cea nereflexivă Există o subclasă limitată de verbe inacuzative/ergative (38 de unități) care pot avea atât formă reflexivă, cât și formă nonreflexivă, între care se pare că există anumite diferențe semantice. Aceste verbe 131 exprimă: schimbarea de stare: accelera, aclimatiza, aglutina, albi, anchiloza, arde

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1974, Zribi-Hertz 1987, Forest 1988132, Labelle 1992133, Dobrovie-Sorin 2004, Archard 2008), spaniolă (Maldonaldo 1988134), iar ca problemă teoretică este menționat în numeroase studii de sintaxă și de semantică. În continuare, voi analiza dacă vreuna dintre descrierile anterioare, limitate la anumite subclase semantice, poate fi aplicată la întreaga clasă de verbe inacuzative care prezintă acest tip de variație în română. 6.1.1. Tipuri de analize semantice pentru se Încercarea de a găsi o încadrare potrivită pentru se din Ion se albește

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe unul dintre participanți) arată că problema este complexă, iar diferența, foarte subtilă. Pentru limba română, situația pare să fie și mai complicată, având în vedere numărul mare de verbe afectate de acest tip de variație și apartenența lor la subclase semantice diferite. (a) Prima dintre analizele prezentate − forma reflexivă și cea nonreflexivă impun roluri tematice diferite − nu are putere explicativă, iar simpla schimbare a denumirii rolurilor tematice nu spune nimic despre diferența semantică dintre cele două variante ale verbului. (b

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care s-ar considera − urmând observația lui Labelle (1992) − că numai varianta reflexivă este inacuzativă, pe când cea nonreflexivă este inergativă. Demonstrația lui Labelle este însă centrată pe teste sintactice, a căror relevanță este limitată (pentru anumite limbi sau pentru anumite subclase semantice de verbe inacuzative) și ignoră caracteristicile semantice comune ale celor două perechi, care pledează pentru încadrarea în aceeași clasă. (c) O propunere mai moderată pare a fi cea formulată de Lagae (1992) și Dobrovie-Sorin (2004) − incoativele cu se pun

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a avut în vedere numai verbele care exprimă o schimbare naturală de culoare sau de condiție fizică, ideea că forma nonreflexivă exprimă procese naturale firești, iar cea reflexivă, procese cu un surplus de intensitate neputând fi extinsă și la alte subclase semantice. Nici analiza realizată de Archard (2008) nu poate fi extinsă la alte subclase semantice decât verbele "de ruptură", care au făcut obiectul analizei sale. (g) Ultima analiză care trebuie verificată pentru limba română este cea propusă de Calude (2007

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de condiție fizică, ideea că forma nonreflexivă exprimă procese naturale firești, iar cea reflexivă, procese cu un surplus de intensitate neputând fi extinsă și la alte subclase semantice. Nici analiza realizată de Archard (2008) nu poate fi extinsă la alte subclase semantice decât verbele "de ruptură", care au făcut obiectul analizei sale. (g) Ultima analiză care trebuie verificată pentru limba română este cea propusă de Calude (2007), folosind sugestii din bibliografia anterioară: varianta nonreflexivă presupune focus pe participant, în timp ce forma reflexivă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
După cum se poate observa, niciuna dintre analizele prezentate nu poate fi direct aplicată la întreaga clasă de verbe inacuzative din română care au atât o variantă reflexivă, cât și una nereflexivă. Se poate vorbi numai de anumite preferințe manifestate de subclasele semantice. Analiza făcută de Archard (2008) pentru verbele de ruptură poate fi extinsă, pentru română, și la verbele care exprimă o transformare nelegată de un proces corporal. În cazul acestor verbe varianta nonreflexivă ar indica o singură sursă de energie

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbajul tehnic, chimic, lingvistic, precum și în utilizările metaforice: Serul de control/Hematiile aglutinează Petele roșii de pe Jupiter/ Particulele/Sensurile cuvintelor/ Conflictele umane se aglutinează. Cele patru verbe care denotă configurația spațială (ancora, înțepeni) și mișcarea direcționată (coborî, urca) reprezintă o subclasă destul de insolită între verbele cu alternanță cauzativă și cu variație reflexiv/nonreflexiv, agentivitatea/tipul de cauză fiind neimportante în acest caz. Toate presupun prezența (implicită a) unui Locativ, criteriul încadrării lor în clasa inacuzativelor fiind localizarea/specificarea direcției. În privința diferenței

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
lui Băsescu. Prin urmare, pe lângă imposibilitatea de a aplica vreuna dintre analizele propuse în bibliografie la întreaga clasă de verbe inacuzative din română care au variantă reflexivă și nonreflexivă, studiul acestei clase se lovește și de problema diversității semantice a subclaselor și deci a tipurilor de diferențe dintre cele două forme: pentru unele subclase am adoptat analize deja existente, pe care le-am extins, pe cât posibil, și la alte verbe, introducând, suplimentar, criteriul citirii generice; pentru verbele care exprimă procese durative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în bibliografie la întreaga clasă de verbe inacuzative din română care au variantă reflexivă și nonreflexivă, studiul acestei clase se lovește și de problema diversității semantice a subclaselor și deci a tipurilor de diferențe dintre cele două forme: pentru unele subclase am adoptat analize deja existente, pe care le-am extins, pe cât posibil, și la alte verbe, introducând, suplimentar, criteriul citirii generice; pentru verbele care exprimă procese durative, intensitatea etc., am introdus criteriul prezenței (implicite) a controlului din partea subiectului; pentru alte

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
lui se acuzativ (incoativ, inerent, mediu, pasiv): toate acestea sunt mărci de inacuzativitate, rezultate din operația lexicală care constă în suprimarea rolului tematic extern și a Cazului acuzativ. Dobrovie-Sorin (2004) arată că verbele cu se incoativ și inerent reprezintă două subclase de verbe inacuzative (Tema este exprimată, nu există Agent explicit sau implicit). Diferența dintre cele două valori este că incoativele au corespondent tranzitiv (La branche s'est cassée 'Creanga s-a rupt'), iar verbele reflexive inerente nu au (Marie s

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de existență și apariție/dispariție, de emisie de sunete, miros, substanțe −, la care am adăugat clasa verbelor aspectuale. Deși nucleul semantic al inacuzativității este același, am identificat unele diferențe între engleză și română în privința comportamentului sintactic al verbelor din fiecare subclasă. Este important de subliniat că există numeroase treceri între aceste subclase semantice, încadrarea unor unități verbale într-o clasă sau în alta fiind o chestiune de alegere; de altfel, nici limita dintre inacuzativele primare și cele derivate nu este tranșantă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
la care am adăugat clasa verbelor aspectuale. Deși nucleul semantic al inacuzativității este același, am identificat unele diferențe între engleză și română în privința comportamentului sintactic al verbelor din fiecare subclasă. Este important de subliniat că există numeroase treceri între aceste subclase semantice, încadrarea unor unități verbale într-o clasă sau în alta fiind o chestiune de alegere; de altfel, nici limita dintre inacuzativele primare și cele derivate nu este tranșantă, româna permițând cu ușurință crearea unor variante tranzitive (de tipul Ion

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nereflexive, am analizat problema acceptării construcției cu se/a diatezei impersonale, iar pentru cele reflexive, a tipului de se care intră în structura lor: dacă pentru inacuzativele reflexive primare se poate accepta cu ușurință că se este inerent, pentru celelalte subclase sintactice există mai multe posibilități de analiză: se din structura inacuzativelor reflexive derivate poate fi considerat o marcă inacuzativă (numită și incoativă, dar acest termen nu acoperă toate situațiile), dacă se adoptă o analiză de tip sintactic, sau se poate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantica compozițională sunt, de asemenea, diagnostice de adâncime. Levin și Rappaport Hovav (1995: 19−20) sunt de părere că o teorie explicativă a inacuzativității trebuie să arate care diagnostic inacuzativ acționează în ce fel. Multe diagnostice inacuzative sunt restrânse la subclase de verbe inacuzative coerente semantic. Toate diagnosticele privind inacuzativitatea de suprafață nu sunt adevărate diagnostice, ci sunt sensibile la anumite subiecte postverbale ale verbelor intranzitive, motive discursive determinând poziția postverbală a subiectului. Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 5, 8) arată că

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
formă sărăcită și numai italiana a păstrat-o (convenționalizare). Pentru a sublinia diferențele dintre cele două limbi, Mackenzie (2006: 104) oferă un inventar al verbelor din limba franceză (A) și al celor din italiană (B) care selectează auxiliarul être/essere. Subclasele semantice sunt păstrate de la autorul citat. (A) aller 'a merge, a se duce', apparaître 'a apărea', arriver 'a sosi, a ajunge', descendre 'a coborî', devenir 'a deveni', entrer 'a intra', intervenir 'a interveni', monter 'a urca', mourir 'a muri', naître

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inserția expletivului there; în inversiunea locativă, obiectul din D-Structură nu devine subiect în S-Structură, ci își păstrează poziția postverbală; verbele care selectează auxiliarul be 'a fi' apar cel mai frecvent în inversiunea locativă. Autoarele observă că numai anumite subclase de verbe inacuzative apar în această construcție; verbele care descriu tipul de mișcare și verbele de emisie de sunete apar în inversiunea locativă atunci când iau grupuri direcționale; verbele inacuzative de schimbare de stare nu sunt acceptate în această construcție. Concluzia

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acestor apariții ale verbului a fi în clasele semantice de verbe inacuzative/inergative prezentate în Capitolul 3, 3.2.2., 3.3.2. Faptul că valorile acestui verb conduc către clase semantice diferite nu este surprinzător, pentru că trecerea de la o subclasă la alta, în anumite contexte, caracterizează și alte verbe. Astfel, se poate considera că a fi este: ● verb de existență (1, 2, 5, 7, 8, 9, 10, 12, 19, 39), apariție (15, 16, 17, 20) sau dispariție, în prezența negației

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
vedere în această secțiune), Benoist (1994)15, în cadrul gramaticii rolurilor, vorbește despre "localizarea existențială", pornind de la principiul că afirmarea existenței este același lucru cu situarea în spațiu și în timp. Bertolussi (1998: 74) consideră că predicația de posesie este o subclasă a predicației existențiale, care contribuie și la localizarea subiectului. Preluând sugestii din bibliografia anterioară, Feuillet (2006: 185) sugerează că structurile posesive și cele existențiale au aceeași structură. Niculescu (2008: 235) subliniază că rusa nu are verbul corespunzător pentru a avea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ci reprezintă o folosire existențială a lui esse, numele în dativ contribuind la localizarea subiectului. Bertolussi (1998: 74−79) analizează mai multe ipoteze legate de relația dintre esse și habere, și, pornind de la ideea că predicația de posesie este o subclasă a predicației existențiale, ajunge la concluzia că, istoric, habere a înlocuit structura esse + dativ, nu numai în structurile posesive, ci și în utilizările ca auxiliar. Situația verbelor a fi și a avea din limba italiană este analizată de Moro (1998

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
caracteristici ergative, cât și acuzative (partiții morfologice acuzativ/ergativ, limbi cu pivot mixt); statutul special al pasivului din limbile ergative și al antipasivului din limbile acuzative, statutul ambiguu al Cazului ergativ; relativitatea noțiunilor de subiect și tranzitivitate în limbile ergative, subclase de verbe care pot avea atât comportament inacuzativ, cât și inergativ, în funcție de context; teste sintactice a căror funcționare caracterizează numai anumite subclase de verbe etc. Astfel, ergativitatea/inacuzativitatea apare ca un fenomen foarte complex, diferit într-o anumită măsură de la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivului din limbile acuzative, statutul ambiguu al Cazului ergativ; relativitatea noțiunilor de subiect și tranzitivitate în limbile ergative, subclase de verbe care pot avea atât comportament inacuzativ, cât și inergativ, în funcție de context; teste sintactice a căror funcționare caracterizează numai anumite subclase de verbe etc. Astfel, ergativitatea/inacuzativitatea apare ca un fenomen foarte complex, diferit într-o anumită măsură de la o limbă la alta, un teren de cercetare de multe ori alunecos, pentru că multe dintre componentele sale sunt "la limită", așa cum sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
poate fi folosită pentru studiul verbelor inacuzative este propusă de Evseev (1974), care identifică verbe de acțiune, de devenire și de stare. 7 Dacă se ia în considerare o definiție mai restrictivă a conceptelor Temă și Pacient și, implicit, a subclaselor de verbe inacuzative al căror subiect primește acest rol, atunci verbul a cădea ar intra mai degrabă în subclasa "configurație spațială"/"schimbare de localizare", iar subiectul său ar avea rolul Temă. 8 Dixon (1994: 148) face observația că, deși pasivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și de stare. 7 Dacă se ia în considerare o definiție mai restrictivă a conceptelor Temă și Pacient și, implicit, a subclaselor de verbe inacuzative al căror subiect primește acest rol, atunci verbul a cădea ar intra mai degrabă în subclasa "configurație spațială"/"schimbare de localizare", iar subiectul său ar avea rolul Temă. 8 Dixon (1994: 148) face observația că, deși pasivul privește, în primul rând, structurile tranzitive, poate fi folosit și cu anumite verbe intranzitive, în care obiectul prepozițional devine

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]