KorAP: Find »[drukola/base=sud-dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 11 >

260 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înființarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) și Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericești cu slavii sud-dunăreni. Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice și lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest și Maramureș s-au aflat în sfera de influență cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ritului bizantin " de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicția bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opțiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominației politice și bisericești a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creștinarea acestora din 864-865.68 Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor așezat, cu o clasă suprapusă învățată. Alți istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoții lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, și în acest fel au învățat slavonește. Dar nici această explicație nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea și Alba Iulia, dar preoții români din Maramureș, Bihor și Apuseni preferau liturghia slavonă. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cel care a formulat strălucit teza continuității a fost Dimitrie Cantemir, urmat de Școala Ardeleană. Revenind acum la Fr. J. Sulzer și teoria imigraționistă, în lucrarea acestuia, Geschihte des Transalpinischen Daciens, apărută la Viena, în 1781.-1782, el afirmă originea sud-dunăreană a românilor din Balcani. Ei au început să migreze, în secolele XII-XIII, la nord de Dunăre, unde i-au aflat pe unguri și sași, instalați în așezări statornice și cu instituții întemeiate.4 Replica la susținerile lui Sulzer a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechi decât popoarele conlocuitoare (ungurii și germanii), care aveau un nivel de viață și cultură superior la mijlocul secolului al XIX-lea și mai înainte? Singurul răspuns pe care l-a găsit el, pornind de la Sulzer, a fost să enunțe obârșia sud-dunăreană a românilor și lipsa oricărei legături directe cu romanitatea Daciei carpatice ori cu populația geto-dacică. El ajunge la deducții extrase din tăcerea izvoarelor istorico-arheologice medievale despre români, dar și la observații și fapte pozitive istorice și lingvistice. Bine scrisă, înzestrată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în forma sa antică, cu schimbările cerute de legile limbii. Chiar dacă unii (puțini) coloniști romani ar fi rămas în Dacia, năvălirile pustiitoare ale barbarilor au distrus aceste rămășițe neînsemnate așezate "în calea răutăților". Limba română, spune Roesler, este o limbă sud-dunăreană ce cuprinde împrumuturi însemnate din cea albaneză, vorbită în sudul Peninsulei Balcanice. În plus, limba română este "adânc înrâurită" de limba bulgară, care se vorbește tot în sudul Dunării, în schimb, lipsesc împrumuturile germanice, deși goții și gepizii au locuit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
părăsită înainte de Constantin cel Mare, când a fost legalizată religia creștină. Liturghia slavă și alfabetul chirilic, folosite de români atâta vreme (secole), respectiv până în secolele XVII și XIX, sunt o dovadă că ei s-au format ca popor în mijlocul slavilor sud-dunăreni, iar biserica ortodoxă românească era supusă arhiepiscopiei bulgare de la Ohrida. De aceea, în lipsa oricăror informații timp de zece secole, trebuie să pornim numai de la primele știri documentare reale, efective, despre românii din nordul Dunării-cea mai veche știre de acest fel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Transilvania medievală, precizează Roesler, ca șerbi și oameni fără privilegii, îi arată ca noi veniți și de aceea ei nu se pot bucura de drepturile primilor ocupanți, unguri și sași, care găsiseră aici pământul liber. Ocupația de căpetenie a românilor sud-dunăreni, păstoritul, îi arată ca un popor nomad, ceea ce explică și venirea lor târzie din Balcani spre Carpați, susține Roesler.5 Argumentația lui Roesler era impresionantă, iar tonul său obiectiv în prezentarea împrejurărilor istorice au făcut o bună impresie asupra cercetătorilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă. După

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ajungând la hotarele cetăților grecești de pe malul pontic. Noile cercetări asupra romanizării sudului Dunării dovedesc că linia aceasta de demarcație este oarecum artificială, deoarece Macedonia și o mare parte din regiunile sudice erau latinizate sau măcar bilingve. Prin urmare, hinterlandul sud-dunărean constituia, în secolele II-III, o bază mult mai solidă pentru pătrunderea latinei dincolo de Dunăre. În ceea ce privește profunzimea romanizării, Brătianu atrage atenția asupra unui aspect nu mai puțin interesant: de unde ne-am fi așteptat la o romanizare mai serioasă într-o zonă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
până la Dunăre devenise o Slavinia, după ce anterior fusese o Gotia! Toponimia dovedește faptul că slavii trecuseră arcul Carpaților și pătrunseseră până în Transilvania, iar avangarda lor avea să asedieze după puțin timp Salonicul. Acest val slav care a inundat întreaga regiune sud-dunăreană, în secolul al VII-lea (după 602), "cu o forță de neînvins", părea că va mătura totul și va șterge orice urmă de romanitate de o parte și de alta a Dunării. Cu toate acestea, în epoca când o "cezură

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romani, în cursul expedițiilor lor în sudul Dunării. În secoul al VII-lea, pe vremea lui Heraclie (610-641), în Actele Sf. Dimitrie din Salonic, se menționează stabilirea în Panonia a unei mari populațiii de prizonieri, capturați de avari din regiunile sud-dunărene: "Captivii s-au amestecat cu bulgarii, cu avarii și cu alte neamuri, iar progeniturile lor au format un popor numeros și întins. Fiecare învăța tradițiile neamului său, conform obiceiurilor romane...Urmașii își împărtășeau unii altora amintiri legate de vechea lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Această dublă migrație, orice am crede despre ea, arată că a existat un du-te-vino permanent al prizonierilor și emigranților de pe un mal pe celălalt al Dunării, cu toată invazia slavilor sau tocmai din cauza ei. Nici instaurarea dominației bulgare asupra slavilor sud-dunăreni, la sfârșitul secolului al VII-lea (679-681), nu a reușit să-i pună capăt-după Simion Logotetul, la începutul secolului al IX-lea, Krum mai înființa încă o "Macedonie" în Valahia dunăreană (Muntenia), cu o populație adusă aici din sudul Dunării-emigranții

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În evul mediu, românii erau un popor de spații mari (întinse), ei nu aveau orașe, ci erau păstori și agricultori (țărani). Românii, ca popor, s-au închegat pe un spațiu mult mai întins, care includea Dacia (nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un spațiu mult mai întins, care includea Dacia (nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică, în nordul Albaniei, urma granița dintre provinciile Macedonia și Prevalitana, la sud de linia Scutari-Prizren, apoi granița dintre provinciile Tracia și Dardania, iar mai spre răsărit traversa culmea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se cristalizează pe un anumit teritoriu, printr-o lungă conviețuire, în aceleași regiuni, se clarifică înrâurirea slavă asupra limbii române, marele număr de cuvinte împrumutate și unele elemente gramaticale slave în limba noastră și, totodată, puternica influență a limbii latine sud-dunărene asupra limbii bulgare, inclusiv în gramatică (vezi mai jos). Numai prin admiterea unui proces de secole de înrâuriri reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se poate explica unitatea dialectică a limbii române. Contactul între daco-romani, aromâni și meglenoromâni s-a putut păstra timp îndelungat, iar circulația în interiorul acestui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iar circulația în interiorul acestui spațiu a fost continuă. Faptul că slavii și-au pierdut limba și neamul numai în nordul Dunării, dar, în schimb, au asimilat (slavizat) pe romanicii din sud, se explică prin colonizarea masivă agricolă slavă a regiunii sud-dunărene. În schimb, în nordul Dunării, au rămas colonii slave izolate, pe văi, de-aici denumirile slave de locuri rare (risipite). Așadar, ca încheiere, românii din nordul Dunării, alcătuind obștii libere, au ieșit învingători în lupta cu slavii, pentru limbă și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sfera economică, culturală și politică a Romei. În acest fel, romanizarea Daciei a fost pregătită de pătrunderea economică și culturală la nord de Dunăre. Au contribuit, în sensul acesta, și strămutările de populații geto-dace din nord (câmpia munteană) în provinciile sud-dunărene. Astfel, în timpul lui Augustus, au fost strămutați în sud 50.000 de geți, iar în vremea lui Nero, 100.000 de "transdanubieni" au fost strămutați în Moesia, pe pământ deja roman. Dar etapa principală a romanizării o reprezintă perioada stăpânirii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
retragerea aureliană din 275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populația ei, armata, funcționarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu, romanitatea carpato-dunăreană n-a ieșit mult slăbită, însă pierderile în populație ale daco-romanilor au fost compensate, pe lângă legăturile cu romanitatea sud-dunăreană, și de pătrunderea dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii, împinși de migratorii vremelnici (goți). Ei au pătruns în masă în fosta provincie, practic, a avut loc un proces de reocupare a Daciei romane, vatra autohtonilor, de către dacii din nord-vestul țării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Vlăsiei. Grupul principal daco-roman a fost cel din provincia Dacia, care s-a conservat prin propriile forțe, iar grupurile de la sud și est de Carpați au primit sprijinul provinciilor din dreapta Dunării. Oltenia și Banat au fost alimentate de elemente romane sud-dunărene, fiind niște prelungiri ale provinciilor sudice, ca și câmpia munteană și sudul Moldovei, un fel de anexe ale Moesiei și Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Moldovei, un fel de anexe ale Moesiei și Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor romane și monedelor. Creștinismul daco-roman, nord-dunărean, în general, și cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu populațiile migratoare, în secolele IV-VI, n-au avut urmări asupra autohtonilor. Etapa a doua a etnogenezei, slavo-română, constituie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
armatei romane de pe limesul danubian, când o mare parte a slavilor din Dacia au trecut fluviul și s-au revărsat în sudul Dunării până la hotarele Greciei. Urmările acestei mari migrații slave au fost de mare însemnătate pentru romanitatea carpato-balcanică: ramura sud-dunăreană a romanității a fost copleșită de numărul (masa) slavilor, iar populația autohtonă sedentară a fost slavizată, doar păstorii refugiați în munți au supraviețuit (etnic) sub numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au numit vlahi. Dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Lot apreciază că trecerea unui număr de cuvinte albaneze în limba română ar indica "în mod clar" așezarea refugiaților din Dacia aureliană în vecinătatea Dardaniei și Prevalitaniei, patria primară a albanezilor, argumentele lingvistice, consideră el, sprijină teza imigrării: "În Dacia sud-dunăreană, daco-romanii s-au așezat într-un ținut unde limba uzuală era latina, în timp ce în Moesia Inferior era greaca. Latinizarea dacilor se poate explica mai convingător dacă se consideră că viitorii români sunt urmașii refugiaților instalați la sudul Dunării, în 275

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
gramaticală și lexicală: cuvintele latine (moștenite) nu cunosc graniță geografică între diferitele zone locuite de români ce constituie factorul general românesc. În schimb, elementele împrumutate sunt familiare și specifice unui anumit teritoriu (de exemplu: ungurismele în Transilvania, slavismele în dialectele sud-dunărene, istroși meglenoromâne, ca și în Muntenia și Moldova, turcismele la sud de Dunăre, în dialectul aromân și în Dobrogea, grecismele în aromână și bulgarisme în meglenoromână). Fără să alcătuiască majoritatea numerică, fiind chiar mai puține decât totalul celor slave, cuvintele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]