259 matches
-
au trecut prin regiune. Referitor la numele Brăilei, acesta este un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai putin intenționate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr-un toponim asemănător cu toponimele tracice sud-dunărene că Bragylor-Bragiola în care gi se va transforma în i; Astfel s-a ajuns la numele proprii în primul rând de Brăila asemănător cu Chitilă-Chitila, Bănilă-Bănila. Este tipic românesc fiind atestat documentar încă din evul mediu că nume personal. În
Brăila () [Corola-website/Science/296937_a_298266]
-
61 străini de diferite nații: austrieci, transilvăneni, bulgari și sârbi). Cea mai mare creștere o are populația Băileștiului începând cu trecerea în sec. XX, perioadă în care se observă că la tot numărul mare al locuitorilor, pe lângă alte naționalități, elementul sud-dunărean (sârbi și bulgari) scade până dispare defintiv. În anul 1905, din 8 838 locuitori 18 aparțineau altor națiuni, iar în anul 1930 din cei 13.169 locuitori, 13 030 erau români, 19 unguri (români din Ardeal), 32 germani, 2 ruși
Băilești () [Corola-website/Science/297005_a_298334]
-
aparțineau altor națiuni, iar în anul 1930 din cei 13.169 locuitori, 13 030 erau români, 19 unguri (români din Ardeal), 32 germani, 2 ruși, 5 sârbi și 21 bulgari. La recensământul din 1941 se observă dispariția definitivă a elementului sud-dunărean din rândul băileștenilor, dovadă că cei care fuseseră anterior plecaseră, ori cei care au rămas s-au contopit cu localnicii. Atunci, în 1941, din 13 825 locuitori, 13 794 erau români, 3 unguri, 18 germani și alte 11 naționalități. În
Băilești () [Corola-website/Science/297005_a_298334]
-
cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naționalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al „Bizanțului după Bizanț” este, însă, „colonizat” de imperialismul rus, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist
Imperiul Roman de Răsărit () [Corola-website/Science/296775_a_298104]
-
de la Viena și de la Toronto, multe studii au fost motivate de controversa politică privind întâietatea istorică a românilor în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obținute de România (îndeosebi în Transilvania, între români și maghiari), sau existența lor, anterior slavilor, în teritoriile sud-dunărene aparținând astăzi statelor slave balcanice. Prima mențiune certă a populațiilor romanice orientale se găsește în cronicile lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia "Torna, torna, fratre!"). La mijlocul secolului al IX-lea, pe teritoriul României de azi
Istoria românilor () [Corola-website/Science/296801_a_298130]
-
fost cel care a pus capăt „episodului bastarnic” din istoria Daciei. În contrast cu momentul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeași tabără cu dacii. Așa s-a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiți în ajutotul geților sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile catății Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci și doi de ani mai târziu, victoria a fost însă a romanilor, iar bastarnii, pierzându-și regele Deldon pe câmpul de luptă, au fost nevoiți
Bastarni () [Corola-website/Science/300735_a_302064]
-
civilă. Începând cu secolul al XIV-lea, sub protecția tânărului stat feudal Țara Românească se afirmă în întreaga zona subcarpatică o puternică viață economică prin introducerea în circuitul productiv a tuturor resurselor naturale și prin circulația bunurilor materiale transilvănene și sud-dunărene. Deși existau cu multă vreme în urmă, sunt atestate documentar toate așezările din zonă, începând cu anul 1480 (Polovragi și Baia de Fier), apoi Racovița (1502) și Cernadia (1587). Documentele respective arată aceste sate, până atunci libere, devin cu timpul
Comuna Polovragi, Gorj () [Corola-website/Science/300466_a_301795]
-
petrecut „[...]în zilele binecredinciosului domn Io Dan voievod [...]”. Domnia sa, atât cât este cunoscută, se încadrează în jaloanele obișnuite ale primilor Basarabi, oscilând între dorința de întărire a puterii interne și eliminarea pretențiilor coroanei maghiare și încercarea de expansiune în spațiul sud-dunărean prin diversele intervenții în luptele interne din statele creștine atât bulgărești cât și sârbești. Pe plan intern emite monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr. Ducații aparțin tipului comun: pe avers
Dan I () [Corola-website/Science/298643_a_299972]
-
au contrapus acesteia teoria continuității populației daco-romane pe întregul teritoriu de astăzi al României, pe lângă celelalte teritorii ale fostelor regiuni imperiale romane relevante pentru etnogeneza românilor: Pannonia, Illyricum, Dardania, cele două Moësii, Moësia superior, Moësia inferior, și cele două Dacii sud-dunărene, Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Între timp, numeroase dovezi arheologice din secolul XX au venit în sprijinul celor care susțin teoria continuității în fostele provincii romane situate în nordul Dunării. Firească pentru umaniștii români (Gr. Ureche, M. Costin, Ioan Neculce
Teoria lui Roesler () [Corola-website/Science/299612_a_300941]
-
templu păgân, transformat în lăcaș creștin), Apulum, Drobeta, inscripții cu martiri creștini daco-romani. Astfel, putem afirma că față de popoarele din jurul Daciei, poporul român s-a născut creștin în mod spontan, odată cu formarea romanității, slavii împrumutând, prin amestecul cu populația romanică sud-dunăreană, religia creștin-ortodoxă. -Lipsa izvoarelor istorice despre români la nord de Dunăre înainte de venirea maghiarilor se datorează faptului că cronicarii acelor vremuri erau mai preocupați în a consemna numele stăpânilor/conducătorilor regiunii respective decât a relata depre populația regiunii respective. -Slavii
Teoria lui Roesler () [Corola-website/Science/299612_a_300941]
-
hiu (fiu)". Unii mocani vrânceni din Soveja continuă să folosească același tip de conjugare, ușor alterată, sub forma "mini esc". Un caz interesant îl reprezintă numele așezării Lupșa din mocănimea Văii Arieșului. Atât în graiul local cât și în aromâna sud-dunăreană, "lupșă" înseamna 'lupoaică'. Se pare că aidoma aromânei, graiul local al mocanilor a păstrat acest termen comun protoromânei. În graiul comunei Lupșa se folosește predominant perfectul simplu sau aorismul în locul perfectului compus, ceea ce este mai puțin specific în graiurile transilvănene
Mocani () [Corola-website/Science/299686_a_301015]
-
interesante, însoțite de mărturisiri proprii și câteva fraze aromânești spuse de Coletti, ni le dă Ghica în "Scrieri", III, pp.99-106, ed. 1914. Unii autori români susțin teoria radicală -deși dubioasă- că mocanii săceleni ar fi ei înșiși de origine sud-dunăreană, ipoteză care are potențialul exploziv de a redefini din temelii istoria unor comunități românești din Transilvania: Deși Cadrilaterul a devenit parte a Regatului României abia în 1913, mocanii -în special cei mărgineni- au colonizat unele teritorii ale acestei provincii disputate
Mocani () [Corola-website/Science/299686_a_301015]
-
utilizată până la începutul secolului al XIX-lea exclusiv de către românii ortodocși, iar cea româno-latină după modele străine numai de către românii catolici sau reformați, cu unele excepții (de exemplu Luca Stroici sau Dimitrie Cantemir - în scrierile acestora destinate cititorilor străini). Dialectul sud-dunărean aromân sau macedo-vlah a fost scris până la începutul secolului al XIX-lea numai cu alfabetul grecesc. Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române au existat multe păreri contradictorii. Se presupune că limba slavonă și scrierea "chirilică
Ortografia limbii române () [Corola-website/Science/299735_a_301064]
-
Dunării predomina numele și neamul dac, iar numele geților se păstrează mai ales în sudul Dunării. În Scythia Minor (Dobrogea) au mai domnit trei regi geți: Roles, Dapyx și Zyraxes. După ce românii au ocupat teritoriile tracice din sudul Dunării, geții sud-dunăreni au fost consemnați în izvoarele scrise cu denumirea moesi. În zona geților de la sud de Dunăre (moesi), s-au făcut numeroase descoperiri arheologice, care dezvăluie nivelul deosebit de civilizație a geților. Una dintre aceste descoperiri este despre cunoștințele avansate ale geților
Geți () [Corola-website/Science/299936_a_301265]
-
teoria pe trăsături de limbă, de exemplu rotacismul lui [n] intervocalic simplu ([n] > [r]), în cuvintele de origine latină, ca în graiul moților. Această teorie este îmbrățișată și de alți cercetători. De altă părere este Sextil Pușcariu, care afirmă originea sud-dunăreană a istroromânilor, plasând locul desprinderii lor de ceilalți români în Serbia actuală, dar admițând că erau în contact cu dacoromânii din vest. El consideră că separarea s-a petrecut în secolul al XIII-lea. Cu deosebiri în privința locului exact, teoria
Limba istroromână () [Corola-website/Science/299338_a_300667]
-
acest idiom. Ovid Densușianu considera că meglenoromânii sunt de origine nord-dunăreană și vedea idiomul lor apropiat de dacoromână. Dintre cercetătorii actuali, Petar Atanasov adoptă această ipoteză, considerând meglenoromâna ca un stadiu mai arhaic al dacoromânei. Dimpotrivă, Sextil Pușcariu susținea originea sud-dunăreană a meglenoromânilor, clasând meglenoromâna împreună cu aromâna într-un subgrup estic, iar dacoromâna și istroromâna în unul vestic. Theodor Capidan și Gheorghe Ivănescu considerau că meglenoromâna formează împreună cu aromâna un dialect sudic. Alexandru Philippide, Alexandru Rosetti și Matilda Caragiu Marioțeanu vedeau
Limba meglenoromână () [Corola-website/Science/299339_a_300668]
-
infinitivului. Influența slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migrației triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilați la nord de [[Dunăre]] , în timp ce au asimilat aproape complet populația romanizată sud-dunăreană ([[vlahi]]). Influența slavă a continuat în [[Evul Mediu]], în special prin folosirea [[Limba slavonă|limbii slavone bisericești]], în scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în [[secolul XVIII|secolul al XVIII-lea]]. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepția limbii maghiare
Limba română () [Corola-website/Science/296523_a_297852]
-
urmașii romanilor colonizați în Istria. Și cercetători de limbă germană abordează subiectul istroromânilor. Astfel, tot în 1861 apare și prima lucrare a slavistului sloven Franc Miklošič pe tema istroromânilor, apoi altele în 1880 și 1882, în care autorul afirmă originea sud-dunăreană a acestora. Textele istroromâne folosite de Miklošič în a treia sa lucrare îi sunt furnizate de către romaniștii Antonio Ive și Theodor Gartner. După apariția primei lucrări a lui Miklošič, Hermann Ignaz Bidermann, într-o carte consacrată populațiilor de origine romanică
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
ale lucrării lui Pușcariu apar două volume ale lingvistului Iosif Popovici, în 1909 și 1914, cu noi texte istroromâne și un glosar. În 1924 apare o carte a istoricului Silviu Dragomir despre originea istroromânilor, care optează pentru ideea originii lor sud-dunărene, iar în 1925 o lucrare a lui Tache Papahagi despre moți, în care se subliniază asemănările dintre aceștia și istroromâni. A doua carte în limba istroromână, conținând texte poetice, narative, religioase și moralizatoare populare, este publicată în 1928 de folcloristul
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
teoria pe trăsături de limbă, de exemplu rotacismul lui [n] intervocalic simplu ([n] > [r]), în cuvintele de origine latină, ca în graiul moților. Această teorie este îmbrățișată și de alți cercetători. De altă părere este Sextil Pușcariu, care afirmă originea sud-dunăreană a istroromânilor, plasând-o în Serbia actuală, dar admițând că erau în contact cu dacoromânii din vest. El plasează separarea lor de ceilalți români în secolul al XIII-lea. Cu deosebiri în privința locului exact, teoria lui Pușcariu este adoptată și
Istroromâni () [Corola-website/Science/298498_a_299827]
-
dată de Vasile Pogor, iar numele ii era spus fara 'g', atunci cand i se aplica porecla. În 1866, Caragiani este membru fondator al Societății Academice Române (care mai târziu va deveni Academia Română) unde a fost ales ca reprezentant al românității sud-dunărene. Societatea dorea să aibă membrii din toate provinciile locuite de români pentru a reprezenta unitatea culturală și națională a României. În anul 1879, la 23 septembrie, în sala Ateneului Român, a fost fondată Societatea de Cultură Macedo-Română din care face
Ioan D. Caragiani () [Corola-website/Science/307146_a_308475]
-
este o ramură a românilor. Ei înșiși își zic "vlaș" (la singular "vla" sau "vlau̯"), dar nici acesta nu este inițial un endonim, ci le-a fost dat de popoarele vecine, care de altfel îl foloseau pentru toți românii sud-dunăreni, și îl folosesc și astăzi pentru meglenoromâni. În prezent mai trăiesc meglenoromâni mai ales în regiunea Macedonia Centrală din Grecia, unde se găsește cea mai mare parte a regiunii istorice Meglen, mai puțini în România, în Republica Macedonia și Turcia
Meglenoromâni () [Corola-website/Science/302074_a_303403]
-
sosirea slavilor în Peninsula Balcanică) numai în unele areale mărginașe din vecinătatea Dunării (în Timoc și în Dobrogea). O parte din străromânii aceștia au fost împinși spre sud, în munți, iar descendenți ai acestora au devenit vorbitori ai dialectelor românești sud-dunărene, aroman și meglenoroman. La sfârșitul secolului al III-lea i.en., românii au pătruns în Peninsula Balcanică după războaiele ilirice și macedonene. Au cucerit treptat peninsula, transformând Dunărea în granița dintre Republică Română și populațiile barbare de la nord de fluviu
Moesia () [Corola-website/Science/302121_a_303450]
-
Pe cap poartă pălării din catifea, împodobite cu panglici tricolore. Este o evidentă asemănare între acest costum și cel al românilor din ținutul montan al Orăștiei, ceea ce conferă o notă în plus a autohtoniei obiceiului, infirmând teoriile care susțin originea sud-dunăreană a lui. Pentru ieșirea călări la Pietrele lui Solomon, în trecut junii purtau doar „laibărul” fără „spențere”, indiferent de vreme, lucru păstrat până astăzi. Cei trei conducători, (vătaful, armașul mare și armașul mic) se deosebesc de restul companiei prin faptul
Junii Brașoveni () [Corola-website/Science/312234_a_313563]
-
de stăpânirile politice) a apărut după încheierea evului mediu, în secolele XVIII și XIX. O creștere a obligațiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care își pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanșat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianță cu bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost frații Petru și Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităților românești, cei doi au
Țaratul Vlaho-Bulgar () [Corola-website/Science/309587_a_310916]