1,093 matches
-
Prăvălindu-se la vale Apele au prins să curgă. Ai pus mărilor hotare Și cu ele jurământul Că-nvrăjbite niciodată N-or mai înghiți pământul. Tu faci să tâșnească râul Și izvoarele în văi Și adapi cu ele fiara Toropită de văpăi. Tu dai apa Ta la toate Și la păsări și la leu De aceea tot pământul Te numește Dumnezeu. Tu ești Cel ce faci să crească Iarba verde pentru vite Și la om Tu-i dai să aibă Cele sieși
PSALMUL 104 de MARIN MIHALACHE în ediţia nr. 2335 din 23 mai 2017 [Corola-blog/BlogPost/382906_a_384235]
-
ajuta pe om să poată să distingă mai ușor cele două fețe ale lui Mercurius. • Focul adus în lume de Iisus, focul Sfântului Duh, mai arde încă în sufletele celor care îl caută pe Dumnezeu cu smerenie și iubire. Dar văpaia începuturilor și-a pierdut substanțial din intensitate, pare a se fi răcit de tot. De multe ori însă ca într-un incendiu în pădure focul se stinge aproape de tot pentru ca apoi dintr-o flacără mică, neobservată, să se aprindă din
DESPRE DUHUL SFÂNT de MARIN MIHALACHE în ediţia nr. 2344 din 01 iunie 2017 [Corola-blog/BlogPost/382899_a_384228]
-
se-ntoarce, rănit pe-un țărm târziu, Se sparg bucăți întregi din clipele blocate Pe-o stradă a speranței, într-un decor pustiu. Mi-e trupul un izvor cu râu ce curge-n lavă, Renaști în carnea mea încinsă de văpăi, Distanța n-a schimbat iubirea mea bolnavă De tremurul sălbatic, născut în ochii tăi. Mai am un singur țel și poate-apoi să vină Cumplita-nsingurare, ca un amurg fidel: Să-ți simt parfumul viu și gustul de-amandină, Dansând, prin nori
ULTIMUL RONDEL de CAMELIA ARDELEAN în ediţia nr. 1792 din 27 noiembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/383108_a_384437]
-
aș mai zbura Clipe să prind, arzând spre nemurire? Numai cu tine mă pot înălța Către un veac al inimii, iubire. Eu fără tine nu văd răsărit Căci soarele îl regăsesc prin tine Și aș apune-n cerul azurit Stingând văpaia ce mă întreține. Fără de tine n-ar fi nici o stea, Lumina către noapte nu înoată, Un cer senin al dorului de nea De printre neguri fost-a să mă scoată. Eu fără tine cum să mă compun Când tu ești
ALEXANDRA MIHALACHE [Corola-blog/BlogPost/385242_a_386571]
-
aparține.Eu fără tine cum aș mai zburaClipe să prind, arzând spre nemurire? Numai cu tine mă pot înălțaCătre un veac al inimii, iubire.Eu fără tine nu văd răsăritCăci soarele îl regăsesc prin tineși aș apune-n cerul azuritStingând văpaia ce mă întreține.Fără de tine n-ar fi nici o stea,Lumina către noapte nu înoată,Un cer senin al dorului de neaDe printre neguri fost-a să mă scoată.Eu fără tine cum să mă compunCând tu ești temelia vieții
ALEXANDRA MIHALACHE [Corola-blog/BlogPost/385242_a_386571]
-
Zanea - Argument: Imagini, texte, cultura - provocări ale modernității și postmodernității; Omagiu profesorului Dan Grigorescu dr.Eliza Dumitrescu - Grotesque végétal et anatomique dans quelques romanș d’Émile Zola dr.Raluca Astelian - „Ochii mei se sfârșesc de plâns, lăuntrul meu arde că văpaia”. Plânsul veterotestamentar ilustrat de Marc Chagall prof.Monica Lucreția Luca-Husti - Imaginea în cuvinte și pictură - propunere de proiect interdisciplinar dr.Silviu Petre - Constructing victimhood în documentary films: The myth of the good savage - Robert Flaherty’s Nanook and K.Stalin
„ICONOLOGII MODERNE ŞI POSTMODERNE” [Corola-blog/BlogPost/92476_a_93768]
-
Dâmbovița, datorită existenței unei cunoștințe comune - actorul Valeriu Dogaru. Nu în ultimul rând, pentru că sufletul mi-a vibrat la auzul unor cuvinte pe care nu le mai folosisem demult în comunicarea mea zilnică: pridvor, prispă, mișei, bălai, jăratic, ropot, mreje, văpaie, odor, mărgean, zădărnicie, „Izvorau lumine” auzindu-le în timpul recitalului. Îi doresc oaspetelui nostru sănătate neumbrită și ușurință în împlinirea proiectelor artistice despre care ne-a vorbit. Sperăm ca icoana care i-am oferit-o în dar să îl ajute să
EMIL BOROGHINĂ cu recitalurile SHAKESPEARE şi EMINESCU în Statele Unite şi Canada [Corola-blog/BlogPost/93334_a_94626]
-
mi apasă Precum jungherul cel mai ascuțit De-atâta ori în piept, pe când a plânge Încep să vărs din mine roșul sânge Pentru că mult și sincer te-am iubit Eu încercat voi fi de dorul care Te mistuie de câte ori oftezi Văpaia deveni-va tot mai mare Și-acuma recunosc, și-ți dau crezare De câte ori începi să lăcrimezi Iubita mea, propun ca toată viața Să nu mai luam a noastre inimi înapoi Să mă privești pe când îmi mângâi fața Eu de pe trup
DANIEL BERTONI ALBERT [Corola-blog/BlogPost/383046_a_384375]
-
ființa toată Un chip privind . Frumos și anonim. La întrebarea pusă-n gând,firește, doar un răspuns am vrea să știm: EA,a iubit vreodată,sau iubește ?! Cu zâmbetul mijit în colțul gurii, iar ochii,parc-ar fi într-o văpaie. Chemarea EI,când oferindu-și nurii uimirea cu dorința o întretaie Ai fi prilej de sărbătoare. Pe piedestal - Zeiță a Minunii - trăind acum povești nemuritoare și-arzând într-un tango al pasiunii! M-aș întreba, când tu,te crezi frumoasă
UN CHIP de DOREL DĂNOIU în ediţia nr. 1838 din 12 ianuarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383188_a_384517]
-
ridică brusc, adunându-și hârtiile. Se săturase de o asemenea companie. În afara Palatului, un om Îl fixa de la capătul scării. În ciuda căldurii, purta o tunică albă din lână și avea fața acoperită cu un văl, pentru a o feri de văpaia soarelui, după obișnuința oamenilor deșertului. În timp ce se apropia, Își coborî vălul, arătându-și chipul. Era unul dintre membrii celui de al Treilea Cer: Augustino di Menico, filosoful natural. Îi ieși În Întâmpinare cu expresia afabilă a prieteniei. Dar privirea sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
un om, stând de vorbă cu dânsul, dacă are minte...“ Dincolo de plăcuta noastră Întâlnire În Cerul al Treilea. Din nou un citat din versurile lui. Se părea că, Într-adevăr, toți membrii Studium-ului Îl prețuiau. Dante roși, cuprins de o văpaie de orgoliu, și era cât pe ce să recite și restul sonetului, dar se Înfrână. Ceva din privirea celuilalt Îl Îndemna să rămână În gardă. Înapoia trăsăturilor de vulpe se ascundeau colții unui lup. Se mărgini să Îi mulțumească scurt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
i-o azvârli grăbit pe bancă, Îndepărtându-se. De cum dădu colțul, poetul Își lepădă bereta și o Înfășură grijuliu În bucata de postav, Împreună nu măciulia aurită. Apoi, cu bocceaua strânsă sub braț, Își continuă drumul cu capul descoperit, sub văpaia soarelui. Dar după ce făcu nici măcar o sută de pași, o slăbiciune neașteptată, Însoțită de amețeală, Îl sili să se rezeme de zid. În timp ce Încerca să Își revină, cu ochii Închiși, așteptând ca vertijul să se oprească, Își aminti că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Așteptă preț de câteva clipe În spațiul porții, Înainte să iasă În stradă. Afară nu mai exista nici urmă de călugăr, iar Antilia era deja departe. Dante pășea cu fața ascunsă sub vălul beretei, prefăcându-se că se ferește de văpaia soarelui amiezii. O urmărea pe femeie de la o oarecare distanță, pentru ca ea să nu Îi observe prezența, În caz că s-ar fi Întors. Antilia luneca prin mulțime ca și când ar fi fost nevăzută, ascunzându-și frumusețe sub faldurile largi și sub mască
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
de mare Încât să preschimbe Într-un mod atât de pervers Însăși firea omului? Aceasta era forța care Îi smulsese pe cei dintâi părinți din paradisul terestru? Luă cupa de vin plină până la margine și bău cu Înghițituri mari. O văpaie de fierbințeală Îi urcă din stomac până la tâmple. — Ai citit, cu siguranță, canțona lui Cavalcanti, prietenul dumitale, Doamna mă roagă. Tot Cecco fusese cel care vorbise. În urechea lui Dante, glasul său răsunase parcă undeva În depărtare, ca și când toți s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
dansatoarea care tocmai se apropia. — Nec tecum nec sine te, murmură. Poetul mai goli o cupă. Vinul alb și rece, un pic Îndoit cu apă acidulată, Îi oferea la fiecare sorbitură o clipă de odihnă, urmată de reaprinderea unor noi văpăi. — Cum ai interpreta atunci, messer Alighieri, versul acesta? „Vine din văzută formă care se Înțelege“... zise Augustino. Vrei oare să spui că Guido Cavalcanti reduce pur și simplu originea Îndrăgostirii la vedere? Și că, prin urmare, nu e cu putință
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
dintre stelele ce străluceau pe acea porțiune de cer. Brazdele de pe chip Îi deveniseră mai accentuate. Acum, o rețea de flăcări Îi străbătea figura, care Începea să nu se mai deslușească. Doar anevoie trăsăturile omenești se mai puteau recunoaște În văpaia care, Întinzându-se, Îi devora trupul. Dante era orbit. Era cât pe ce ca flăcările să Îl atingă, când dintr-o dată se trezi. Se ridică din pat tremurând. Privirea Îi alergă spre fereastra deschisă, În căutarea astrului pe care Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
în tăcere, la doar un metru distanță. Avea vocea răgușită. Gâjâia prin trahee ca și cum nu ar mai fi folosit-o de ani de zile. De ce nu ai putut să o lași așa? Mi-am auzit și mie vocea, urlând, din văpaia sângelui. — Știi bine că nu aș fi putut. Am rânjit simțindu-mi fața strânsă într-un rictus. Straniu, mi-a zâmbit înapoi. Pentru un moment am crezut că renunță. Sau am sperat. Apoi a urcat scara cu mâinile întinse spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
vișiniu al sofalei din centrul vitrinei pe care ședea Doamna. Era așezată spre privitor În semiprofil, iar În faldurile rochiei se reflecta lumina purpurie a lămpii. Ținea picioarele Încrucișate, iar În mîini avea o Împletitură. Andrelele erau Înfășurate În Împletitură. Văpaia părului lung Îi cădea pe umerii dezgoliți, pînă la rotunjimea sînilor, descoperiți pe jumătate. O altă Doamnă, din vitrina alăturată, ținea În mîini o carte, aidoma unei mironosițe citind Biblia. De sub pletelei-i care-i Învăluia chipul se Întrezăreau lentilele ochelarilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
ca o apă, Îi va scălda sufletul În limpezimea albastră, văluroasă, ca În apa botezului, pînă la gît, amețindu-l cu o blîndă desfătare care venea din trecutele trăiri ale sufletului său, vise depărtate ce-i biciuiau ochii ca o văpaie, ca aripile pîrlite ale Îngerilor, Încît el va Închide ochii strîns, dureros de strîns, iată, nu de beznă și năluciri, ci de preaplinul luminii; dar le desluși felurimea de după pleoapele temeinic trase, căci În cuget, la frunte, de după țeastă, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
flacără și fum, În pîlpîire și Întețire, În jar și tăciune; Într-adevăr, aceea era lumina! Nu era lumina rece a lunii, ci lumina zilei lui Dumnezeu, lumina soarelui, care oricum răzbate prin pleoapele oblonite, lumina care, aidoma unei rumene văpăi, se strecoară prin Împletitura deasă a genelor, care se vîră sub porii trupului, lumina zilei care se simte cu fiece părticică a trupului ivit din bezna rece a grotei, lumina caldă și blîndă, lumina dătătoare de viață a zilei lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
să semene cu o urnă de gînduri moarte. Astfel cugeta cititorul descumpănit. CÎnd Întîmplarea, destinul și timpul se vor afla Într-o constelație favorabilă, interferența acestor trei forțe se va proiecta peste acea carte străluminînd-o precum razele soarelui, cu „o văpaie uluitoare“, izbăvind-o, astfel, de uitare. 13 Într-o zi la Biblioteca Muzeului Britanic Își vor face apariția doi ziariști cu pălăriile trase pe ochi, ca detectivii, și cu scrisoarea lui Graves În buzunar. Nu era nimic mai ușor ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
pat cu mintea Încă Învolburată, stăpânită de imaginile din vis. Deschise larg poarta chiliei și ieși În portic, respirând cât Îl țineau plămânii. În aerul după-amiezii Începea să se simtă ceva din umezeala nopții, dar nu Îndeajuns pentru a stăvili văpaia soarelui, ce trona sus pe cer. Obișnuita animație a străzilor, dincolo de zidul mânăstirii, ajungea supărătoare până la urechile sale, amplificată de ecoul zidurilor. Văzu că străjerii se adunaseră sub poarta deschisă, uitându-se la ceva de afară. Încercând să Își pună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
mari, aprinse, urmate de șapte bătrâni Încununați, În veșminte grecești. Și apoi alți șapte bărbați, cu straie lungi, acoperite cu semne cerești, precum și doi cavaleri În armură de luptă. Unul ducând În mână o spadă lucitoare, În care se oglindea văpaia soarelui, celălalt cu o frânghie În brațe, strâns Încolăcită Într-o mie de noduri. Cortegiul era Încheiat de cinci femei cu văl, purtând În mână cinci lămpi stinse, care Înconjurau, lascive ca niște prostituate, trei bărbați ducând fiecare câte o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
nu pusesem niciodată piciorul la Castel. Nu era de mine. Aș fi arătat ca o rufă oarecare printre batiste de mătase. M-am mulțumit să-i dau târcoale, să mă plimb prin preajma lui, să-l măsor de departe, să zăresc văpaia continuă de mare incendiu a acoperișului de ardezie și a frontoanelor de aramă. Iar apoi avusese loc moartea Lysiei Verhareine, Destinat așteptându-mă pe scări, la capătul treptelor, stupefiat, și noi doi mergând ca niște condamnați spre căsuța din parc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ușa aceea se va fi trântit, nu vor mai exista decât zgomot, de pași și ziduri albe În lumina lunii și poate el Însuși va fi un zgomot de pași. În următoarele cinci-zece minute a așteptat În umbra gardurile, iar văpaia asta era cumva... era atât de aproape, Încât ulterior chiar putea s-o numească. Își amintește că strigase: „Am nevoie de un prost! Of, trimite-mi un prost!“ Asta o făcea Înspre gardul Întunecat din fața lui, din umbrele căruia veneau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]