KorAP: Find »[drukola/base=vizibil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...19 >

468 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

dar e un gol chemat la lucrare, la împlinirea de sine în sensul în care apare. Autorevelarea sensului nemanifestat nu deschide orizontul prezenței și nici nu semnifică lipsa ființării retrasă în absență. Se arată ca invizibil al nemanifestării, invizibil al vizibilului dezvăluit în chiar lucrurile care îl învăluie. "Lucruri care prin sensul ce li se conferă acum/ vor accede suveran la prezență și înfățișare". Imaginea nu înfățișează încă prezența ființei, căci cele ce vor fi sunt deocamdată proiecții în golul posibilului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
rostește este o lentă pășire în ființă, trudnica înaintare a formei spre desăvârșire. Dacă forma absolută vine ca o pierdere, aceasta pentru că, pe măsură ce ea ajunge la desăvârșirea ființei poetice, imaginea pe care o propune se conturează din ce în ce mai apăsat, se dă vizibilului cu pregnanța care ascunde invizibilul. Inaparentul redevine inevidentul atunci când posibilul e ceea ce nu se mai vede: "lent invizibilul ca părul unei/ femei care se despletește-n aer/ dementă/ tânguindu-se cerșetorește// Iar noi suntem ecou-acestui vaier"44. Căci nevăzutul e

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
la cuvânt, dar și imaginile cu care ele se înfățișează în lumea poemului. Dispariția nu e aici actul unei ocultări ori al unei suspendări; dacă ar fi așa, lucrurile și-ar păstra fenomenalitatea, deși ignorată, destituită de intenționalitatea vederii. Câmpul vizibilului însă nu se restrânge, nu e redus la manifestarea unui conținut inteligibil; pur și simplu el nu mai este, se sustrage orizontului de prezență, abdică din ochi. Antipeisajul e rodul depoetizării radicale, al unei catastrofe abrupte. Pieire, dizolvare, absorbție, diminuare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
însorită, noua față a lumii s-ar impune vederii într-o lumină crudă. Ar da ea însă de văzut ceva mai mult decât un peisaj ars de soare, pitorescul decorativ în care vederea se îneacă, prinsă în pânza deasă a vizibilului ce sare în ochi? Vedere sufocată de propria intenție, dar nu iluminată până la orbire, saturată de lumina covârșitoare - insuportabilă - a dispariției, arsă până în golul întunecat al nevederii. Limbul noptatic e pragul dincolo de care nu mai e nimic de văzut, imaginea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
retragerii ființei în nemanifestatul lucrător al absenței. Ceea ce primește chip se confruntă cu paradoxul ființei care iese din chip, cu nevăzutul care nu e de față, nu apare în fața ochilor care nu au ce să vadă, pe fața neînfățișată a vizibilului. Depărtarea în care se retrage chipul divin deschide însă perspectiva, îi adâncește extensia, căci ea arată însuși chipul absenței, dar al unei absențe vii, care dă relief și pregnanță lucrurilor, "depărtarea însemnându-și chipul" în locul dezertat, dezafectat, al unei urme

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
învăluit în nevăzutul prost al imaginii de sine. Drum care nu îndrumă ci ascunde "adevăratul chip al firii", astfel încât "nici sufletul tău nu ți-l vezi/ ce-n tine se învăluie-n tăcere"4. "Vălul/ ce negrăit acoperă"5 desparte vizibilul de invizibil; acoperindu-l pe acesta din urmă, îl propune pe cel dintâi ca singurul cu adevărat posibil. Mai mult: scoate invizibilul din dialectica manifestării; fiind acoperit, prin urmare de nevăzut, el nu există; lumea - inclusiv cea a omului - este

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
invizibil; acoperindu-l pe acesta din urmă, îl propune pe cel dintâi ca singurul cu adevărat posibil. Mai mult: scoate invizibilul din dialectica manifestării; fiind acoperit, prin urmare de nevăzut, el nu există; lumea - inclusiv cea a omului - este imperiul vizibilului: esse est percipi. Dar din moment ce invizibilul este prin definiție nevăzutul, de ce trebuie acoperit, ascuns din vederea pentru care el oricum nu este, precum sufletul învăluit în legendă? Să spunem mai întâi că retragerea adaugă invizibilului o dimensiune în plus, îl

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
vederea pentru care el oricum nu este, precum sufletul învăluit în legendă? Să spunem mai întâi că retragerea adaugă invizibilului o dimensiune în plus, îl adâncește, face invizibilul și mai invizibil. Dar - din perspectiva inversă - invizibilul care se retrage face vizibilul și mai vizibil, dându-i strălucirea manifestării esenței. Nu e prin urmare invizibilul ce califică lucrurile pe care nu le vedem pentru că sunt acoperite de alte lucruri (grădina din spatele unei case); fiind ascunse vederii, acestea nu fac imagine. Invizibilul divin

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
de alte lucruri (grădina din spatele unei case); fiind ascunse vederii, acestea nu fac imagine. Invizibilul divin însă se retrage tocmai în imaginile în care el se poate arăta, iar dacă se arată ca imagine el se înfățișează ca invizibil al vizibilului. În această perspectivă, sufletul nevăzut este ascuns în imaginea care îl acoperă, îl învăluie în faldurile groase ale rațiunii suficiente. Este "chipul lui cel tainic/ de care nu știe/ încă având hotar/ mintea ia forma lucrurilor cunoscute/ dar ajungând la

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
cel fără chip/ se face fără chip"6. Chipul sufletului, nevăzut de minte, rămâne retras în ascundere, acoperit de necunoaștere. Iar aici a nu cunoaște înseamnă a nu vedea, a măsura în limitele cogitabilului, în forma pe care o comunică vizibilul. Nu poate fi cunoscut decât ceea ce se vede, imaginea expusă în care lucrurile se formează în gândire, gândire care - la rândul ei - se adecvează obiectului pe care și-l pune în față. Ceea ce nu i se înfățișează în acest fel

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
cer dar nu era în lume"34 desemnează nu localizarea ci starea, natura primordială a distanței ce se deschide încă de la început. Ascuns în cele ce nu sunt, cerul e imaginea posibilului care semnifică înainte de a fi. Posibilul e abia vizibilul, inaparentul în care se oglindește ceea ce deja este în cele ce nu sunt, "mai ascuns decât viața-n semințe/ decât gândul sub pleoape/ dar asemenea unui cer adâncindu-se"35. Începutul e noua naștere, de data aceasta după chipul și

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
un fulg de zăpadă, "ca lumina/ cea mai ascunsă/ privirii", "ca lumina/ ce doarme-n floare"44. Lumina acestui cer la puterea a doua, învăluită în chipul cerului vizibil, "e-n nevăzut cum e zăpada/ în mâna flăcării"45, face vizibilul și mai vizibil, adâncindu-l în perspectiva nevăzutului, a nemaivăzutului posibil. Prin reducția datelor sale obiectiv-sensibile, vizibilul e străluminat de invizibil, vederea se topește în prevedere, se lasă străvăzută, vede în lumina unei alte vederi. Vederea e acum retragere, în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Lumina acestui cer la puterea a doua, învăluită în chipul cerului vizibil, "e-n nevăzut cum e zăpada/ în mâna flăcării"45, face vizibilul și mai vizibil, adâncindu-l în perspectiva nevăzutului, a nemaivăzutului posibil. Prin reducția datelor sale obiectiv-sensibile, vizibilul e străluminat de invizibil, vederea se topește în prevedere, se lasă străvăzută, vede în lumina unei alte vederi. Vederea e acum retragere, în chiar deconstrucția semnelor vizibile, acces regresiv la începutul care o face cu putință, așa cum pleoapele se deschid

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pentru a putea rămâne în Cel neschimbător 67. Un ultim văl așadar, neînchipuit, care - ascuns sub chip - dezvăluie lumea în transparența ei absolută, nelumească: o "fără de nume străvezime"68. Și atunci cum poate fi cunoscut cerul? Dacă sufletul e ultimul vizibil, ultimul chip al cerului în care nevăzutul se retrage, "a cunoaște/ cerul, înseamnă/ a fi cerul", a te pătrunde de chipul ceresc al inimii, a primi "în potirul/ inimii tale - cum cerul/ nu poate cuprinde, nici spune", a te ascunde

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în-fățișează. Fața văzută a peisajului este priveliștea creată de ochii ce privesc, reprezentarea care se dă ca semn de recunoaștere. Ceea ce nu dă semn, nu face imagine și e de ne(re)cunoscut este chipul nevăzut, inaparentul ascuns în chiar vizibilul manifestării, în distanța în care lucrurile dobândesc o adâncime. A parcurge distanța înseamnă a te apropia de ceea ce nu încetează să se îndepărteze, căci chipul de sub chip își păstrează transcendența neștirbită, stă la distanță. Cu adevărat semnificativă este însă străbaterea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
un imprevizibil, nemaivăzutul care iese din ascundere fără să se ofere în întregime, chipul unui peisaj pe care nu îl avem în vedere, neexperiat ca atare, in-sensibil și ne-suferit în existența obiectivă 83. Invizibilul se face vizibil prin filtrul vizibilului; inaparentul se dă în trans-aparentul imaginal, ia forma imaginilor pe care vederea nu le are. Deși invizabile sau - mai degrabă - tocmai pentru că sunt nevizate, ele nu intră în vedere, vederea nu le cuprinde; ea se lasă cuprinsă de distanța necuprinsă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
al peisajului se pictează el însuși pe pânza transparentă a luminii care îl învăluie. Poetica lui Ioan Alexandru sau drumul spre ființă Dus-întors. Adorare și contemplare Dacă icoana este chip al invizibilului care ne privește, imaginea ascunsă întipărită în pânza vizibilului, înseamnă că ea se arată în lume (și în lumea poemului) drept fața epifanică a supranaturalului care însuflețește natura. Natura însăși dobândește chip, întemeietor și rostitor, fiind astfel "slujitoarea unei destinații de slavă", căci ea "se adeverește purtătoarea posibilităților infinite

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în lumina preagolului iradiant, vede limpede, înțelege mai presus de vedere, se abandonează acestei stări de cumpănă sărbătorească, "o stare de răpire, de pierdere de sine după acel ceva devenit realitate"3. Ceea ce devine real inundă vederea până la orbire, saturează vizibilul cu semnele manifestării sale inaparente. Este adevărata stare poetică, a vederii care intuiește mai degrabă decât întrezărește, se lasă pătrunsă de lumină primind la sine chipul noii realități care i se dăruiește: "starea autentică poetică este una universală, a ființei

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
imaginile celor ce rămân", "imagini de foc și de împăcare"15, "ca o oglindire a aceleiași imagini în mii și mii de unde, într-un izvor uriaș"16. Iar ceea ce rămâne, după trecerea în netrecător, este "vedere și clarviziune", răscruce a vizibilului adus la Unul, "mai mult decât a fost inițial pentru că a intervenit frângerea"17, răsfrângerea prototipului pe chipul imaginii. Nu este aceasta tocmai "icoana transparentă" a lucrurilor, "o nouă față a Logosului nouă necunoscută ca imagine până acum", noua imagine

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
trecerii typos-ului spre prototip sau a naturii vizibile spre natura invizibilă a imaginii. O poezie ascetică și kerygmatică: trecută prin proba de foc a pustiei, ea urcă pe culmea vederii chipului de dincolo de lume, întorcându-se la originea invizibilă a vizibilului, reîntorcându-se apoi spre lumea cuvântată, reînvestită cu darul luminii ce-i strălucește pe față. "O poezie templu" sub cupola căreia răsună "limba unui clopot invizibil" - aceasta este casa rostirii "unde graiul este una cu Logosul"44, răscrucea în care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
se frânge epuizată, golită de ceea ce vede și cere dreptul la rostire: "Pe drum, suntem în nodul răscrucilor,/ Suntem în veșnica răscruce mișcătoare", "răstigniți pe răscruce"45. Răscrucea este refracția în care orizontul vederii se frânge, deviază și fisurează natura vizibilului. Jertfit pe crucea apariției mundane, vizibilul nu mai dă seama decât de manifestarea în bernă a dispariției. Vederea e transportată spre ceea ce se arată în nemanifestarea posibilului, golită și limpezită în spațiul nimănui, suspendată între ceea ce coboară sub orizontul apariției

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
vede și cere dreptul la rostire: "Pe drum, suntem în nodul răscrucilor,/ Suntem în veșnica răscruce mișcătoare", "răstigniți pe răscruce"45. Răscrucea este refracția în care orizontul vederii se frânge, deviază și fisurează natura vizibilului. Jertfit pe crucea apariției mundane, vizibilul nu mai dă seama decât de manifestarea în bernă a dispariției. Vederea e transportată spre ceea ce se arată în nemanifestarea posibilului, golită și limpezită în spațiul nimănui, suspendată între ceea ce coboară sub orizontul apariției și ceea ce urcă fără orizont, pare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ființă, nu face recurs la vreun lucru existent. Nu ia ființă întrucât nimic nu îi dă ființă; stă "pe loc fără de stare", stă să vină, în prevenirea trecerii, în prevederea transformării: "mișcare, trecere, pururi nevăzutul"48. Răscrucea nu doar strivește vizibilul; îl risipește, îl împinge departe, "până departe-ntunecime", în "marele Departe" unde domnește nevăzutul 49. În depărtare vizibilul dispare împreună cu orice imagine care l-ar pune în vedere; se topește nu în bezna neființei absolute, ci în vederea invizibilului, în slujba

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pe loc fără de stare", stă să vină, în prevenirea trecerii, în prevederea transformării: "mișcare, trecere, pururi nevăzutul"48. Răscrucea nu doar strivește vizibilul; îl risipește, îl împinge departe, "până departe-ntunecime", în "marele Departe" unde domnește nevăzutul 49. În depărtare vizibilul dispare împreună cu orice imagine care l-ar pune în vedere; se topește nu în bezna neființei absolute, ci în vederea invizibilului, în slujba lucrurilor care nu se văd, slăvind întru "slava celor de departe"50. Și atunci perspectiva se deschide înapoi

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
spre țărm"53. Vederea trebuie să se întoarcă spre sine, să coboare în adâncul nevederii pentru a putea lua totul de la capăt. Ea se afundă în departele neființării unde nu mai e de văzut decât dispariția, stingerea oricărei urme de vizibil care ar mai invoca imaginea. Și totuși acolo - dincolo - ceva strălucește, se arată fără să fie văzut. Mai mult: strălucește fără să fie, în pustiul determinațiilor ființării. "În zarea drumului" totul se îndreaptă către această zare: "Roțile curg îndărăt", "pe

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]