928 matches
-
sudul Dunării, războiul dintre Imperiul bizantin și Țaratul bulgar, condus de Ivailo, conflict perpetuat sub Andronic II, care era confruntat cu puternicul rival sârb, Ștefan Uroș II Milutin. Aceste conflicte din preajma teritoriului românesc sud-carpatic au înlesnit acțiunea de coagulare a voievodatelor existente într-un singur stat. Deși epoca aceasta ce precede apariția statului este dintre cele mai obscure, izvoarele scrise și cercetările arheologice duc la concluzia că secolul XIII este un moment al organizării statale. Etapele genezei statale a Țării Românești
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dintre cele mai obscure, izvoarele scrise și cercetările arheologice duc la concluzia că secolul XIII este un moment al organizării statale. Etapele genezei statale a Țării Românești se pot reconstitui pornind de la străvechile "țări", unele cu origini dinainte de anul 1000, voievodate cu sorgintea în uniunile de obști teritoriale, ancorate pe sate libere și pe stăpâniri cneziale, existente încă în secolul al XII-lea. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se manifestă tendințe de unificare teritorială: după acțiunea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dinspre vest, odată cu includerea Severinului în componența firească a statului de la sud de Carpați, poate cu ajutorul lui Bărbat, voievodul din "Litua", poate printre primii care vor fi acceptat supremația voievodului de la Argeș. Se poate spune astfel că trecerea de la "țară" (voievodat) la stat s-a făcut "pe tăcute", nefiind oglindită în documentele vremii.14 Ce s-a întâmplat cu Tihomir (Thocomer) nu știm, nici cât a domnit sau alte împrejurări ale stăpânirii sale. Vorbind despre începuturile Țării Românești, P. P. Panaitescu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
unde unul din cneji, cel al Moscovei, a devenit reprezentantul celorlalți cneji față de hanul tătarilor, a obținut supremația și, mai pe urmă, unificarea teritoriilor rusești sub sceptrul său de mare cneaz. Ne întrebăm dacă aceasta n-a fost și situația voievodatului de la Argeș față de ceilalți voievozi și cnezi din Muntenia, el a devenit unificatorul țării, cu ajutorul tătarilor, al căror reprezentant era pentru toată regiunea sud-carpatică. Aceasta nu este, deocamdată, decât o ipoteză...Vom face însă să se observe că este în favoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de fapt, Thocomerius (lat.). Basarab era urmașul, îndepărtat, al lui Seneslau, voievodul de la Argeș, prin urmare, el s-a ridicat din acest centru politic. P. P. Panaitescu consideră, eronat, că Basarab a fost întemeietorul țării (nu Tihomir), el a unit voievodatele sud-carpatice, cu el încep cele mai vechi pomelnice din biserici și mănăstiri, nu se cunoaște nici un domn înaintea lui. Prima mențiune a lui Basarab datează din 1324, atunci ar fi început domnia lui. Dar când a avut loc, de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
încep cele mai vechi pomelnice din biserici și mănăstiri, nu se cunoaște nici un domn înaintea lui. Prima mențiune a lui Basarab datează din 1324, atunci ar fi început domnia lui. Dar când a avut loc, de fapt, întemeierea țării ? Unificarea voievodatelor românești de la sud de Carpați s-a împlinit nu în 1290, cum scrie "Letopisețul cantacuzinesc", ci după această dată, și anume după moartea hanului Nogai, în 1299, deci actul întemeierii s-a înfăptuit între 1299-1324. Nu știm cu certitudine în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
țara valahilor", fără a oferi și alte amănunte. Declinul temporar al Hoardei de Aur, la sfârșitul secolului al XIII-lea, odată cu moartea lui Nogai, în 1299, a fost exploatat de căpeteniile formațiunilor politice de pe teritoriul Moldovei, pentru închegarea unui singur voievodat (stat). Din cronica lui Ottokar de Styria aflăm o știre importantă, potrivit căreia Otto de Bavaria, venind în Transilvania, în 1307-1308, a fost reținut de voievodul Ladislau Kan și apoi trimis ca prizonier la un voievod valah, care stăpânea "dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
politice locale (voievodate), unificate prin întemeiere, menționată de relatarea "descălecatului lui Negru Vodă", este o realitate ce limpezește procesul intern de organizare a statului. Este vorba despre cooperarea a doi factori: autoritatea centralizatoare a întemeierii și elementele aristocratice din fruntea voievodatelor mici care i s-au închinat. 2. Originea transilvană a întemeierii statelor medievale românești este un fapt istoric, confirmat de documente, în cazul descălecatului Moldovei, amintit numai de tradiție, în ceea ce privește Țara Românească. Faptul istoric se află pe linia logică a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
numele lor nu-l cunoaștem. Nimic nu ne împiedică să considerăm pe ducele Olaha, de la 1247, apreciat, confundat cu cnejii ruși și ruteni, ca fiind ceea ce-l indică numele: un voievod român. Dar forma ungurească a numelui, Olaha, indică că voievodatul era sub dominația regatului Ungariei, dovadă că, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, dominația acestuia s-a extins, deopotrivă, la sud și est de Carpați. Aceste informații vorbesc despre existența unui stat (voievodat) moldovenesc, înainte de descălecat, în zona
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a numelui, Olaha, indică că voievodatul era sub dominația regatului Ungariei, dovadă că, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, dominația acestuia s-a extins, deopotrivă, la sud și est de Carpați. Aceste informații vorbesc despre existența unui stat (voievodat) moldovenesc, înainte de descălecat, în zona dintre sudul Poloniei și nordul Moldovei (precum "Țara Șipenițului"). Este o coincidență semnificativă că voievodul "Olaha", de sub dominația tătară, de la 1247, este menționat în același an cu voievozii români de la sud de Carpați, în Diploma
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la "bruteni", ci la "pruteni", adică români din regiunea Prutului superior. La rândul său, Mihail Dan era de părere că "brutenii" sunt, de fapt, prusienii de la Marea Baltică. Acest conflict în care au fost implicați românii, denotă, consideră Brătianu, existența unui voievodat vechi, în secolul al XIII-lea, în partea de miazănoapte a Moldovei, cuprinzând Țara Șipenițului și nordul Moldovei.25 Constituirea statului de-sine-stătător Moldova Izvoarele narative din secolele XIII-XIV atestă la est de Carpați mai multe formațiuni politice locale, însă numărul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sub numele de Episcopia Milcovensis. Ulterior, aflăm că stăpânitori (boieri) locali preluaseră pământurile episcopiei deducem că, și la est de Carpați, existau acei "maiores terrae", viitoarea aristocrație feudală. În Moldova, nu se știe sigur dacă ținuturile, la origine, au fost voievodate, dar existau aici regiuni rurale dependente de o cetate puternică și aflate sub apărarea ei, iar această organizare teritorială datează dinainte de întemeierea țării. La est de Carpați, existau întinse regiuni cu guvernare locală, ce au dăinuit și după descălecat, distincte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-i pe Ștefan și Petru, fii ai lui Ștefan Mușat (1394-1399). Această controversă s-a amplificat la istoricii moderni români, care i-au considerat pe Ștefan și Petru pretendenți la tron, fie în Moldova, fie în Țara Șipenițului, privită ca voievodat aparte, neintegrat încă Moldovei. Să precizăm că Țara Șipenițului, adică teritoriul cuprins între Prut, Nistru și Ceremuș, fusese inclusă în regatul polon odată cu Rusia Mică, iar încorporarea la Moldova s-a făcut mai târziu, după zălogirea Pocuției lui Petru Mușat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
autonomiei lor și introducerea comitatului. Dragoș s-a întors în Maramureș, unde regele i-a răsplătit serviciile aduse, în timp ce împotrivirea populației locale (est-carpatice) față de "provincialii unguri" și oamenii susținuți de ei-feudalii maramureșenia crescut. Adevărata întemeiere a Moldovei a început de la voievodatul de pe valea Izei, cu centrul la Cuhea, unde se afla un domeniu întins, cel mai apropiat de Moldova, cu care Maramureșul avea legături. În fruntea împotrivirii locuitorilor Maramureșului față de politica ungurească se afla voievodul Bogdan din Cuhea. Cine era acesta
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
proprii.34 Cauzele imediate ale "descălecatului" lui Bogdan sunt dificil de precizat: o stare conflictuală cu regele Ludovic sau comitele Maramureșului, dar o altă ipoteză ar fi chiar reușita lui Dragoș și a grupului său de a accede la conducerea voievodatului (mărcii) din Moldova. Cronicarul regelui ungar Ioan de Târnave arăta (scria) referitor la acțiunea lui Bogdan: "Bogdan, voievod român din Maramureș, adunând pe ai săi a trecut în taină în Țara Moldovei, ce era supusă Coroanei ungurești, dar din cauza vecinătății
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
obiective sau în paralel cu ele, mai rămânea Moldovei să-și întregească hotarele, prin includerea sud-estului țării în componența noului stat. Această regiune, aproximativ o treime din teritoriul carpato-nistrean, era în stăpânirea Hoardei de Aur. Se impunea unificarea ei cu voievodatul din nord-vestul țării, ceea ce asigura ieșirea la Mare și la gurile Dunării. Unificarea politică a teritoriilor românești est-carpatice într-un singur stat nu se putea înfăptui decât prin izgonirea mongolilor din această regiune. Momentul încetării stăpânirii Hoardei de Aur la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Moldova cu sprijinul lui Vladislav. Dar, în absența unor dovezi, nu cunoaștem dacă voievodul Giurgiu își disputase tronul cu Petru Mușat sau fusese doar pretendent, ori chiar preluase stăpânirea în sud-estul Moldovei. Includerea teritoriilor din nordul gurilor Dunării între fruntariile voievodatului din nord-vestul țării era firească, inevitabilă, pentru noul stat. Rezolvarea problemelor politice cu Ungaria, în vremea lui Lațcu, îngăduia reușita în privința teritoriilor din sud-est. Însă măsurile concrete ale domnului în scopul extinderii autorității sale spre gurile Dunării și Mare, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sud-estică, teritoriu recent eliberat de sub stăpânirea Hoardei de Aur, ce constituia (încă) un organism statal distinct de cel din nord-vestul țării. Dacă avem în vedere împărțirea administrativă a Moldoovei, în Țara de Sus și Țara de Jos, existența unui alt voievodat (stat) în sud este verosimilă. Dar această presupunere nu este totul: pe lângă interpretarea, plauzibilă, de mai sus, o altă ipoteză ce ar putea intra în discuție ar fi aceea că, izvorul genovez (Caffa, 1386) ar face referire la Constantin Koriatovici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în AIIAI, 1979, p. 162-186; Istoria Românilor, vol. III, p. 585-586. 29. V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, București, Editura științifică și enciclopedică, 1982, p. 290-296; Al. Gonța, Afirmarea existenței statului moldovenesc în luptele dintre catolici și ortodocși până la întemeierea voievodatului lui Dragoș, în MMS, 1960, nr. 9-12, p. 560-569; Idem, Afirmarea existenței statului moldovenesc. Voievodatul lui Dragoș, în MMS, 1960, nr. 1-2, p. 555-571. 30. Ș. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM 6
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în secolele XI-XIV, București, Editura științifică și enciclopedică, 1982, p. 290-296; Al. Gonța, Afirmarea existenței statului moldovenesc în luptele dintre catolici și ortodocși până la întemeierea voievodatului lui Dragoș, în MMS, 1960, nr. 9-12, p. 560-569; Idem, Afirmarea existenței statului moldovenesc. Voievodatul lui Dragoș, în MMS, 1960, nr. 1-2, p. 555-571. 30. Ș. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut, în SMIM 6, 1973, p. 43-59; Idem, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei..., în vol. Constituirea statelor feudale
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dacia, în Arhiva, 1922, p. 161-195. Bârzu L. și Brezeanu Șt., Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică, București, 1991. Bârzu L., Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, București, 1979. Bogdan I., Originea voievodatului la români, București, 1902. Idem, Despre cnejii români, București, 1904. Idem, De la cine și când au împrumutat românii alfabetul chirilic ?, în vol. Omagiu lui Titu Maiorescu, București, 1900, p. 585-594. Boldur A. V., Istoria Basarabiei. Contribuții la studiul istoriei românilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
istoria străveche a Episcopiei Aradului, în M.B., 1978, nr. 4-6, p. 215-226. Göllner C., Studii de istorie a naționalităților din România. Naționalitatea germană, București, 1976. Gonța Al., Românii și Hoarda de Aur, 1241-1502, Munchen, 1983. Idem, Afirmarea existenței statului moldovenesc. Voievodatul lui Dragoș, în Mitropolia Moldovei, 1960, nr. 1-2, p. 555-571. Gorovei Șt. S., Dragoș și Bogdan, întemeietorii Moldovei, București, 1973. Idem, Un ctitor de țară: Bogdan I, în MI, 1973, nr. 2, p. 37-43. Idem, Tradiția "descălecatului ", înțelesuri și confuzii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în cronica lui Ottokar de Styria, în AARMSI, 27, 1944-1945, p. 309-323. Lukacs A., Țara Făgărașului în evul mediu (sec. XIII-XVI), București, 1999. Lupaș I., Individualitatea istorică a Transilvaniei, în Studii, conferințe și comunicări istorice, București, 1928, p. 49-72. Idem, Voievodatul Transilvaniei în secolele XII-XIII, în Mem. Sect. Ist. Acad. Rom., XVIII, 1936, p. 83-114. Idem, Un voievod al Transilvaniei în luptă cu regatul ungar: Ladislau Khan (1291-1315), în vol. "Fraților Al. și I. Lapedatu", București, 1933. Lupșa Șt., Catolicismul și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Sighet, 1900. Mihăilă Gh., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, București, 1960. Minea I., Din trecutul stăpânirii românești asupra Ardealului. Pierderea Amlașului și Făgărașului, București, 1914. Idem, Despre stema Moldovei, în Cercetări Istorice, 1925, nr. 1, p. 401-402. Moga I., Voievodatul Transilvaniei. Fapte și interpretări istorice, în AIIN 1, 1945, p. 55-148. Idem, Contribuțiuni la istoria colonizărilor din Transilvania, în AIIN 9, 1943-1944, p. 448-476. Moisescu G., Catolicismul în Moldova până la sfârșitul secolului al XIV-lea, București, 1942. Idem, Urmările schismei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1988, p. 567-578. Idem, Românii în secolul XIII. Între cruciată și imperiul mongol, București, Editura Enciclopedică, 1993. Idem, De la Romanii la România. Formarea unei națiuni, în SMIM 17, 1999, p. 45-54. Idem, Geneza statului medieval românesc, București, 1999. Pascu Șt., Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, Editura Dacia, 1971. Idem, Contribuțiuni documentare la istoria românilor în secolele XIII și XIV, Sibiu, 1944. Păcurariu Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, EIBMBOR, 1991. Idem, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București, 1980. Petrovici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]