292 matches
-
mai cred în Dumnezeu. Nu mai pot...», îmi zicea un bătrân din Ponor. Urmele lui Dumnezeu Cobor cu părintele Bradea prin nămeți. Și-a luat cârja groasă de frasin. Risipite pe coastă, case și vechi grajduri acoperite cu paie se zgribulesc în noapte. Moții își învelesc acareturile cu paie de grâu, prinse în țepușe, să nu le ia vântul. Văgăuna de După Deal este străjuită de culmile Vulturu, Urmezău și Cununa. Ei au știut să vadă peste tot urmele lui Dumnezeu cel
Dracul zidit by Viorel Patrichi () [Corola-publishinghouse/Journalistic/100968_a_102260]
-
se repezi pe ușă, dregîndu-și hainele. - De când te-aștept la masă! zise Otilia, auzindu-i pașii. Când intră în sufragerie, Felix văzu pe Otilia, care se întorcea la scaunul său, pe care se suise ca pe o sofa turcească. Se zgribulea de frig. Moș Costache nu era la masă. Otilia nu mâncase, deși orele erau înaintate, ciugulise însă din unele mâncări reci de pe masă, și acuma nu mai voia să mănânce. - Unde ai întîrziat atîta? întrebă ea.Lui Felix îi fu
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
îi apare deodată în minte această amintire veche ? O dimineață sticloasă și cenușie de februarie, iar el mergând pe jos pe strada Sfântul Ionică, pentru că nu mai are nicio para în buzunar, ca să poată lua chiar cea mai mizerabilă birjă. Zgribulit în paltonul subțire, alunecând tot timpul pe limbile de gheață cu delicații lui pantofi de bal, strânge în mâna înghețată medalionul vechi și greu, bătut cu diamante mari și rubine, moștenire de la maman. A jucat cărți toată noaptea, a pierdut
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
plină de țărînă.) Nu mai știu ce să mă fac cu Rafaelito! Hai să-i curățăm, Vilma; pe urmă o să vin chiar eu cu ei În grădină.“ I-au adus din nou În grădină cu hainele puțin scămoșate. Cinthia era zgribulită de frig și tușea, Julius era furios și Își ținea mîinile lipite de corp, iar Vilma Încă mai scuipa fire de țărînă. Era supărată că-și murdărise uniforma de sărbătoare și se gîndea la ce-o să spună majordomul, dar În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
ca În orice altă zi și să afișăm o fațadă de normalitate și inocență. Poliția plasase un agent În fața scării, iar un al doilea supraveghea piața Santa Ana, adăpostit În portalul bisericii, ca un sfînt de ultimă oră. Îi vedeam zgribuliți de frig sub ploaia deasă ce venise odată cu zorii, suflînd pe nări aburi din ce În ce mai străvezii, cu mîinile afundate În buzunarele pardesielor. Vecinii din cartier treceau la distanță, uitîndu-se cu coada ochiului prin vitrină, Însă nici unul nu se aventură să intre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
și cu privirea tăioasă, încântată de sine. Era îmbrăcat gros, cu un cojoc larg din blană de miel, acoperită cu postav negru, așa că peste noapte nu-i păsase de frig, în timp ce vecinul său fusese nevoit să simtă pe propria spinare zgribulită toată dulceața umedei nopți de noiembrie cu care, după cum se putea vedea, nu era obișnuit. Acesta avea pe el o pelerină destul de largă și groasă, fără mâneci, cu o glugă imensă, exact ca acelea pe care le poartă adeseori călătorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cum Îmi povestea, amuzata, despre escapadele la familia Petrescu unde se bucură și participă la discuțiile 273 unor oameni inteligenți și cu atitudine protestatara. Despre cum Îi conduceau gazdele și cum Își luau rămas bun cu toții de la securistul de servici zgribulit În fața casei. Era, probabil, deopotrivă teribilismul vîrstei, dar și pulsația inteligenței cultivata, firește, de climatul În care fusese crescută și educată. Tot ea a fost, după 89, În vacarmul schimbării, ținta unui șantaj. În 1990, Alexandru Tăcu, pe atunci șeful
Mălin: vestitorul revoluției by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1671_a_3104]
-
o clipită. — Toga sau paliumul, stăpâne? îl întreabă repede Parthenicus. Speră să-i distragă atenția și să-și salveze barbișonul măcar pentru încă o zi. — Toga, mârâie enervat Augustus. Dar, întâi, mai pune-mi vreo două tunici pe mine. Se zgribulește. Mi-e frig. Toga, bineînțeles, suspină Livia în sinea ei. Singurul veșmânt demn de stăpânul lumii. Bufantă, elocventă, solemnă. Dar atât de complicată în aranjarea bățoasă și emfatică a pliurilor. Eroul anticei frugalități își roagă din priviri soția să-l
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
confuză de picioare. Potopul mătură totul în cale; nu și pe Amrita. Apa o lovește cu putere, o zgâlțâie, îi desface sariul, asaltând-o ca un câine uriaș, asmuțit asupra ei. Apoi o lasă, iar ea se strecoară din vâltoare, zgribulindu-se sub atingerea vântului pe pielea-i goală. Obiecte de diferite forme trec pe lângă ea în semiântuneric, bărbați, animale și lucruri de preț ale lumii defuncte, care a trecut deja în uitare. Aceea a fost vechea lume, iar ea este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
picurat în suflet ochii adânci ai amintirilor de altădată. Privirea mea rătăcește peste tulpinile florilor rămase fără frunze ce stau strâmbe asemenea crucilor de lemn dintr-un cimitir. Doar unele tufănele își mai înalță capetele și apoi se strâng iarăși zgribulite de frig. Mai stai toamnă! Nu pleca! Toamnă, nu-mi fura timpul ca să-mi dăruiești zâmbetul unui copil fericit ... căci nu pot să râd ... Zâmbetul meu amar împreună cu ecoul se topesc în culorile asfințitului. Norii plutesc pe cer ca parașutele
Manual de compunere pentru clasele II - VIII by Luminiţa Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1636_a_2907]
-
furtunii? Crezi că n-am încercat să mă înșel că sunt îmbrăcat, chiar după ce am simțit frigul și ploaia biciuindu-mă?... Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi și călduroase și să zgribulesc iarăși în zdrențele lepădate... Așa!... Te rog...! Și... poate că mâine noapte va începe schimbul de trupe; vasăzică nu mai e timp de pierdut. Aș risca să fiu silit a te însoți în Ardeal!... Și asta nu se poate! ― Te
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
răspunse Iovănuț. Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! Episodul 162 VISUL SURORILOR ACETOASA în cămăruța lor de la catul întâi, strâmtă, întunecoasă, cu o fereastră care nu dădea spre nimic, surorile Acetosa se dezbrăcară pe tăcute, își luară cămășile de noapte catolice și se vârâră zgribulite în patul lor mirosind a crepuscul. Prima care visă fu cea care dormea la perete, Amada. Visa de cum adormea și câteodată gângurea în somn. Iată ce-i adusese noaptea aceasta, oblojind rănile unei tinereți prea zbuciumate: se făcea că trăia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
auroră mucegaiul clădirilor, puturoasa apă întunecat verzuie a canalelor, pleoapele urduroase ale lumpenului sculat deja în capul oaselor etc. Visele celor care visau în stabilimentul signorei Maxima se încețoșară, târându-se spre sfârșit. în gondolele legate în fața porților se urcară zgribulind de frig și grăbindu-se spre treburile lor, indivizii cu trei de „i”: zarzavagiii, geamgiii, zapciii, cafegiii și fiii unor oameni bogați ce se întorceau acasă de la ibovnice. La ferestre, gospodine matinale, cu un vag surâs de satisfacție pe chip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
rece, aerul, zic. E aer de munte, spun. Munții, ei sunt niște ridicături de teren care s-au ridicat pe teren mai demult, În decursul istoriei. Mama Îmi face semn din mână că ea știe asta, să nu insist. Se zgribulește, Închide fereastra. Zice: - Doamne, dar crăpați mai sunt Carpații - și plini de omăăăt... - Ei sunt Munții Carpați!, zic eu, care știu geografie. Munții Carpați, ei sunt... Ei sunt foarte... Ei se numesc munții-carpați pentru că, În decursul istoriei, au căpătat o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
în stație, făcând pași mici prin zloată. Au urcat amândoi în altă mașină, el după ea, nu știa încotro se va duce, nici dacă va merge până la capăt. Acum credea că știe ce vrea. Se uita la femeia blondă, ușor zgribulită în haina ei. L-a privit și ea câteva clipe, cu o urmă de zâmbet, apoi a întors capul spre stradă. Când credea că drumul n-o să se mai sfârșească, ea s-a ridicat, uitându-se la el numai cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și spălăcită a zorilor năvăli în odaie. Un liliac enorm cu aripile întinse intră ca o săgeată, se izbi cu un pocnet surd de peretele cenușiu și căzu pe dușumea, amețit de lovitură. Pe covor, odihnea trupul gol al Margaretei, zgribulit de răcoarea dimineții. Cu macatul de pe pat i-am acoperit goliciunea, îndepărtându-mă apoi hoțește, cu ghetele în mână, ca să pornesc prin gangul cu miros de mucegai spre ulița cu casele din piatră cenușie, scorojite și parcă mâncate de lepră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
de socoteala lui. Drogatul o regula pe coșuroasă pe la spate, cu penetrarea prinsă în prim-plan. Stomacul lui Danny ghiorăi - mai rău decât atunci când doar bea și nu mânca nimic. Mâna lui Claire continua să exploreze. Danny simți că se zgribulește, ca atunci când faci un duș rece și parcă toate îți intră la apă. Blonda și cu mexicanul se futeau cu disperare. Claire frământa mușchi care nu îi cedau. Danny începu să simtă niște crampe, așa că luă mâna lui Claire și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
Craiovei; trenul staționa de la 3 4 ore la două-trei zile pe parcurs la periferii de orașe și sate sau în câmp deschis și păduri, întâietatea având-o trenurile militare, platforme deschise în care, printre tunuri și echipamente de război, se zgribuleau de frig soldați în mantale mototolite și ude de ploaie... Oprirea impusă era bucuria noastră; pe câmp ne jucam umblând curioși printre vagoanele arse și locomotiva unui tren deraiat în urma unui bombardament sau a unor tancuri dezafectate; ne amuzau fierăria
MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Gheorghe Macarie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1705]
-
mâinii care parcă alegeau firele de păr, ba din ochi, ba dintre buzele uscate de vânt, încercînd să le așeze îndelung după urechi sau în elasticul ce-i ținea pletele. Știam că nu știe că sânt acolo. Vântul rece o zgribulea. Am priceput asta după cum se încrețea pielea pe mâinile ei lungi, care îmbrățișau picioarele cum bine ți-am spus. Mi-am scos bluza de vânt pe care o aveam legată la gât și, fără să mă simtă, i-am pus
Singur sub duș by Dan Chișu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295575_a_296904]
-
au făcut cunoștință, bucuroase că tot ce au povestit șuvițele de păr era adevărat. Adică moi, dulci și fragede, chiar dacă vântul le-a uscat și înăsprit puțin. Am luat-o de mână și ne-am oprit în camera mea. Eram zgribuliți de vântul pe care nu l-am simțit pe malul lacului. Am făcut dușuri fierbinți, pe rând. Eu primul. Când a ieșit din baie cu părul ud și încrețit de apă, a început din senin să-mi povestească despre soțul
Singur sub duș by Dan Chișu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295575_a_296904]
-
și apoi o băgase la loc, fără a-și lua vreo țigară. Clătinase din cap de șase ori, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze un gând sau o idee. Înălțase din umeri de două ori, își încrucișase brațele și se zgribulise ca și cum i-ar fi fost frig, oftase zgomotos de trei ori, șuierase ușor impacientată și aproape un minut întreg rămăsese nemișcată. Noaptea trecută fusese mai puțin nervoasă. Nu păruse deloc agitată, cu excepția singurului moment când pretinsese că-i fusese frică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85122_a_85909]
-
-i înlesnească evadarea doar pentru a-l vedea și pe el cum se chinuiește în lume, cum își prostituează trupul și mintea pentru o bucată de pâine și un spectacol de circ, cum își caută adăpost nocturn sub un pod, zgribulit de frig, înfometat, nefericit și însingurat... Continui să-ți dorești să joci rolul meschin de păzitor și să-mi impui mie condiția păzitului? "Ce vrea Carol? gândea febril Filip. Ce e cu acest nou și ingenios tertip de a scăpa
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
maimuțicile ce stau de dimineața până seara cu oglinjoarele În mâini sau alte pațachine pe care le poți vedea la circ!? Și mai spuneți că nu există Anticrist!?“ Văzându-l pe Extraterestru că se apropie de canapea, umerii Mașei se zgribuliseră de teamă. Pentru zilele negre ce aveau să se abată mai târziu sau mai devreme asupra ei, Mașa pusese deoparte niște verzișori, ascunzându-i În care loc mai bun decât În căptușeala canapelei, descosând-o și apoi cosând-o la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
lumină de pământ nu voi scăpa de aceste imagini. Văd parcă și acum o mică haltă nu departe de Nistru și o mulțime de norod Înghesuit pe calea ferată. Să fi fost opt-nouă mii de suflete. Bărbați și femei, bătrâni zgribuliți de frig, Îmbrăcați În niște gioarse, cu o mulțime de boccele la picioare. Un soldat patrulează de-a lungul peronului. Ajungând la capătul trenului, soldatul se urcă pe locomotivă, iar de acolo, de sus, le ține prizonierilor o scurtă cuvântare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
chip, fiind nevoită să-l contemple zilnic În oglindă, trupul lui Oliver fu scuturat de fiori reci. Față de o astfel de ființă, el ar fi trebuit să simtă nu repulsie, ci milă. În fond, oricine putea păți ceva la fel. Zgribulindu-și penajul de pe umeri, Oliver stătu treaz toată noaptea, gândindu-se prin ce mijloc ar putea-o aduce pe Olivia la Înfățișarea sa obișnuită. Totul Însă depindea de ea și de puterea de atracție a lunii, care, smulgându-i părul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]