2,617 matches
-
roz, iar ea nu înceta să-i vorbească. ― Nu știu cum ai reușit să rămâi în viață când toți ceilalți mureau, dar tu ești o fetiță cu adevărat curajoasă, Rebecca. Un sunet ajunse la urechile lui Ripley, abia sesizabil. ― N...Newt. Femeia încremeni și-și întoarse apoi privirea pentru a-și ascunde emoția. Își continuă operația de curățire și se aplecă. ― Îmi pare rău, micuțo, n-am auzit prea bine. Câteodată sunt cam tare de urechi. Ce-ai spus? ― Newt. Eu mă... mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
emițătorul său, urletul îi asurzi pe toți colegii lui. Apone se răsuci. Nu putea să vadă nimic din cauza densității atmosferei și a penumbrei, dar auzise. Căldura schimbătoarelor de răcire de la nivelul superior deforma imaginile infraroșii. La bordul VTT-ului, Gorman încremeni văzând ecranul stins al lui Frost. În același timp traseele vizibile pe biomonitorul lui se neteziră: dealurile și văile vieții au fost înlocuite cu câmpiile morții. Pe celelalte ecrane dansau forme neclare, obiectivele efectuau mișcări panoramice dezordonate. Lumina jeturilor de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
poată să-i dezmintă afirmațiile, Bishop nu ar avea de ales decât să decoleze de îndată. Dacă ordinul era dat pe un ton destul de categoric, iar nimeni nu-l contesta, sintetul trebuia să asculte, întinse mâna spre ușă, dar degetele încremeniră înainte de a atinge metalul. Mânerul se învârtea deja. Paralizat de frică, Burke se retrase, împleticindu-se. Ușa se deschise. Cei care se găseau în prima sală nu auziră șuieratul caracteristic al unui spin năprasnic. Grenadele lui Vasquez degajaseră coridorul destulă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
în mișcare pleoapele, ochii, urechile iar capul trunchiul și alte părți ale animalului se vor întoarce și se vor orienta într-o direcție sau alta. Aceste reacții motorii se vor repeta și se vor intensifica, iar în alte cazuri animalul încremenește într-o anumită poziție. Avem de-a face și în această situație cu o reacție invariabilă a organismului, un reflex simplu pe care-l numim reflex de orientare." Putem concluziona că reacția de orientare, caracterizată prin întreruperea activității curente și
Metode și tehnici experimentale. Suport de curs by MIHAELA ŞERBAN [Corola-publishinghouse/Science/1002_a_2510]
-
lor. Înotau prin dicționare și istorii literare, mânjiți de tiparul propriilor minciuni, încercând să șteargă urmele unor vieți banale și chinuite. Dincolo de pozele mari și veline, printre rândurile frumos ticluite, pluteau nervii, beția, sifilisul sau datoriile la joc. În spatele pupilei încremenite în cerneală, se întrezăreau arsura morții și strălucirile groazei. Cui îi păsa? Totul se termina cu bine, apoteotic, într-o revărsare națională de splendori culturale: înzestrați cu talent, voință și dragoste de scris, artiștii cuvântului defilau ca niște mumii resuscitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
oprit brusc în decembrie 1989. Era o duminică rece, uscată și, văzându-l pe marele nea’ Nicu (pe seama căruia spuneam cu toții bancuri în șoaptă) căzut într-o rână, plăpând, cu paltonul spart de gloanțe, mi-am dat seama că buldozerele încremeniseră și că excavatoarele n-aveau niciodată să-și mai ridice cupele. Părea oricum prea târziu. Trebuia să faci detectivistică printre blocuri ca să dai de biserici și case. Împreună cu Maria, umblam răbdători prin șantiere, treceam de cuvele înghesuite în care, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
parte corpul, dar nu renunțam la minte. Dincolo de pleoape, creierul funcționa, ținut în priză de plasa gândurilor. Carnea picotea, mușchii zvâcneau rar, necontrolat, puteai să mă piști de degete și n-aș fi simțit. Cu nervii era mai greu, jumate încremeniseră, jumate transmiteau în continuare semnale electrice. Porneam micul meu electromotor neuro-economic, care mă ajuta să trec ca o fantomă prin corpul amorțit. Șaizeci și cinci de kilograme moțăiau (doar v-am spus că sunt slăbănog!), păzite de câțiva microni de informație. Puterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
topită cu tot cu oase ori sculptată până la cot, mai ușoară sau mai grea cu câteva sute de grame: ele făceau diferența între două respirații, dintre biroul meu postmodern și-orașul lor antic, dintre viața mea în mișcare și-a lor oprită, încremenită sub cinci sute de tone de resturi vulcanice. Ceva totuși scăpa observației, un lucru neprețuit: ultima clipă. Degeaba o căutam, degeaba mă chinuiam s-o descifrez dintre pixeli; nici degetele, nici ochiul n-o atingeau. Moartea stratificase totul, rapid, precis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
seară: mâinile băiatului de 45 de ani se cramponau de brațul tatălui, buzele urlau ceva, cocoașa coloanei vertebrale, cât un pepene negru copt, se-așeza pe perna specială, decupată în mijloc. Petrișor era un copil etern, un mic monstru inofensiv, încremenit în cancerul lui osos ca un Nicolae Ceaușescu în pantalonași cu bretele. Îl observam uneori pe balcon, cu basca albă de pionier încă îndesată pe urechi, balansându-se de bucurie; putea să cadă oricând. Noi, copiii, ne imaginam că adună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fixat în pupila simțurilor mele. Cu cât îl ignoram mai mult, cu-atât apăsa mai tare. Îl aspirasem ca pe-o imagine defectă, ciuntită, pătată de trecerea anilor; îmi scăpa mereu printre degete. Degeaba încercam eu să-l păstrez intact, încremenit în soarele și vegetația lui 1976: pedalam în gol, ca Bidileanu, cu pantalonii trei sferturi suflecați deasupra genunchilor, fără să avansez vreun metru. Clădirile se despicau, tencuiala cădea, zidurile zburau în cuburi de praf, lovite de bile uriașe de fontă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
A spre punctul B, se bloca și-n mintea mea: neurocortexul secreta enzimele neîncrederii, le difuza prin sistemul central al fricii, paralizându-mi întâi voința, apoi centri locomotori. Liniile de forță ale luminii și culorii mă țintuiau pe scaun, privirea încremenea, în așteptarea stingerii. Mă simțeam ca o broască înainte de disecție. Și mai era un lucru. Cine desenase harta nebună de creiere, imagini și întâmplări, unde carnea se-amesteca cu hârtia și sângele cu cerneala, cotrobăise departe, prin cotloanele cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
a întors-o cu fața în jos și-a trecut colțul cu code-bar-ul prin dreptul ecranului. Am observat cum dreptunghiul verzui se stinge și se luminează de câteva ori la rând. Nu se-auzea nici un sunet, tastele nu mișcau, fotografia încremenise în mâna lui Lupu. A ținut-o deasupra ecranului încă vreo cinci secunde, după care mi-a înapoiat-o. Am strecurat-o discret în geanta Mariei. „Ei?“, m-am interesat, cu voce scăzută. „Priviți...“ Tânărul Lupu a împins cutiuța metalică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
era permanent încuiată. Ușa avea lacăt și-un capitonaj roșu, de fotoliu de piele, pe care nimeni nu îndrăznise să-l zgârie. Mi-am reglat lanterna (întotdeauna veneam seara la ore cu ea) și-am plimbat fascicolul peste capitonaj. Lacătul încremenise în belciugele ruginite, dar parcă ceva nu se potrivea. Am tras de el, apoi de ușă; nimic. M-am apropiat cu lumina de cheder. Cineva rașchetase ipsosul și-l înlocuise cu chit. Mirosea proaspăt, umed, a lucrare recentă. Am scos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am început să le citesc. Scrisoarea 1. 12.01.1997 Direcția operativă, serviciul corespondență Anul 1997 a-nceput pentru mine într-un mod nu tocmai obișnuit: cu un pumn în gură. Stăteam ca prostul în iarna bucureșteană, cu brațul negriciosului încremenit în aer pe traiectoria invizibilă dintre obrajii mei și umărul lui. Ar fi trebuit să prind aici semnul destinului batjocoritor. Între falangele piticotului descheiat la șliț și mutra mea stâlcită, pe cerul spoit cu bere și-urină, rula-n premieră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
revărsați din rafturi), ne-am oprit între două ganguri. În dreapta, se conturau în umbră și-n praf latinii, cu epopeile lor de carnaval cu care te chinuiau în anul I. În față, se deschidea culoarul medieval, cu trubaduri și truveri încremeniți în armura de sticlă a vitrinelor. I-am făcut semn lui Mihnea să tacă și să se-așeze între culoare. Apoi m-am apropiat de balustradă; pășeam repede și pe vârfuri, hoțește. M-am strecurat după un stâlp și-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
film cu mafioți. Nu erau deloc detaliile pe care mi le doream. La un moment dat, costumele s-au potolit, fiecare și-a ales un scaun și s-a instalat pe el, încetinind cascada de gesturi și sunete. Hârtiile au încremenit, iar dosarele au fost împinse departe, într-o extremitate a mesei. Se vorbea încă, dar parcă pe-o singură voce, apoi pe rând. Am ciulit urechile. Treptat, cuvintele s-au închegat în fraze, pe care le prindeam fără probleme. „A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mii de cutiuțe aliniate pe etajere. Un oraș bolnav, hrănit cu pipeta și furtunurile perfuziilor. Medicamentele mă atrăgeau, eram fascinat de numărul și dimensiunile lor, dispuse ingenios pe zeci de suporturi de sticlă. Rămâneam ore în șir iarna în fața lor, încremenit de groază și plăcere, aburind vitrinele cu vârful nasului, ca o femeie aflată la cumpărături pe Calea Victoriei. Cutiuțele cu sute de culori și inscripții urcau și coborau odată cu privirea mea, pe treptele unui turn de jucărie: le studiam ambalajele cubice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la noi la Universitate, unde treptele fuseseră smulse și piciorul cădea în gol. Pasajul cerea eforturi de alpinist. Pe partea dinspre Geografie, era o scară cu șase trepte, pe care nimeni nu-și amintea s-o fi văzut vreodată mergând: încremenise în panourile de marmură care-o încadrau, ca un basorelief de metal. La Colțea, scara funcționase câteva ore, dar se înfundase cu hârtii și chiștoace aruncate de trecători. Dincolo, spre Muzeul de Istorie al Orașului București, se furaseră benzile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
defazați, purtați înainte fără să miște un centimetru. A doua zi curgea la fel ca azi, azi la fel ca ieri. N-aveam unde să fugim, pentru că lumea în care am fi vrut să ne oprim se deplasa odată cu noi, încremenită în propria ei viteză. Era ca și cum ai fi vrut să sari din mers, la 160 de kilometri la oră. Crustele de viață se depuneau instantaneu, nu mai puteai să te smulgi dintre aluviuni. Ne osificam cu fiecare respirație, cu fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ignorați, când alergați de-a dreptul pe treceri, cu-accelerări bruște și succesive. Manevra era calculată, ambalarea motorului se făcea din timp, audibil, în trepte. Dacă mai existau totuși dubii, claxonai puternic, de mai multe ori. Toată lumea părea mulțumită: pensionarii încremenau, iar când un elev imprudent, prins în mișcare, se trezea cu pasul pe zebră, trăgea repede piciorul înapoi. Învățai regula încă de la școala de șoferi, îți explica instructorul: „Nu oprești la treceri decât dacă sunt trei pietoni! Dacă vezi mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
vânzătorii de baloane colorate, scoțând din manșetă căței și girafe de latex pentru copilașii uimiți. Lângă ei, își făceau veacul coșarii cu peruci fumigene și arlechinii drapați în romburi de ruj portocaliu și pudră albă de talc: ăștia stăteau nemișcați, încremeniți pe-un soclu imaginar, pentru a smulge 50 de cenți părinților. Abia la urmă apăreau plasatorii de bilete la Operă, deghizați în Mozart sau Salieri, cu partiturile clămpănind prin mulțime. Îi însoțeau cântăreții de mandolină, contrabas sau balalaică (după dexteritate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
gât. Am căutat să înțeleg cum procedaseră Economiștii la noi. Cum reușiseră să lege Viena de București, să mute semnalul cablat de pe stâlpi pe tastele calculatoarelor, impregnându-le cu drogul cibernetic? Transfuzia de date se realiza probabil noaptea, când calculatoarele încremeneau (nu vi s-a întâmplat niciodată ca, în drum spre baie, să zăriți beculețul roșu al unității clipind?), iar utilizatorii picoteau sub plapumă, amorțiți de somn. De pe taste, nanobacteriile contaminau degetele victimei, își croiau drum prin striațiile epidermei, ajungând în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Da, dintre aceia, chiar dintre aceia, îl întrerupse repede, cu nerăbdare nepoliticoasă, negriciosul, care, de altfel, până atunci nu i se adresase niciodată funcționarului coșuros, ci, de la bun început, discutase numai cu prințul. — Da?... Cum așa? se miră funcționarul care încremenise cu ochii căscați; imediat pe fața lui începu să se compună o expresie de venerație și servilism, chiar de spaimă. Sunteți fiul acelui Semion Parfionovici Rogojin, cetățean de onoare prin naștere 5, care a murit acum o lună și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
picior nerăbdător. Era negru la față de furie. În sfârșit, ieșiră amândoi în stradă; prințul își ducea legăturica în mână. — Răspunsul? Răspunsul? se repezi Ganea la el. Ce v-a spus? I-ați dat scrisoarea? Tăcut, prințul îi întinse biletul. Ganea încremeni. — Cum? E biletul meu! strigă el. Nici măcar nu i l-a dat! Ah, trebuia să-mi dau seama! Ah, bl-l-les-te... E clar că adineaori n-a înțeles nimic! Dar cum, cum, cum nu i l-ați dat, bles-te-ma-te... — Scuzați-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
intrat în sufragerie, mi-a dat biletul, mi-a zis să-l citesc și să vi-l restitui. — Să-l ci-ti-ți? strigă Ganea aproape ca din gură de șarpe. Să-l citiți? L-ați citit? Se opri iarăși, încremenind în mijlocul trotuarului, însă era atât de uluit, încât rămase cu gura căscată. — Da, l-am citit, acum. — Și ea singură, singură v-a dat să-l citiți? Singură? — Singură, și puteți fi sigur că n-aș fi citit dacă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]