2,296 matches
-
asupra doctrinei. Acestea includ acceptarea în comun a deciziilor celor șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedivizate, și anume Conciliul de la Niceea, Primul conciliu de la Constantinopol, Primul conciliu de la Efes, Primul conciliu de la Calcedon, Al doilea conciliu de la Constantinopol, Al treilea conciliu de la Constantinopol și Al doilea conciliu de la Niceea. Există, prin urmare, un acord cu privire la doctrinele majore, precum divinitatea și natura lui Iisus, succesiunea apostolică, întreita lucrare a episcopilor, preoților și a diaconilor, structura largă a bisericii vizibile, viața fără de păcat
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
comun a deciziilor celor șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedivizate, și anume Conciliul de la Niceea, Primul conciliu de la Constantinopol, Primul conciliu de la Efes, Primul conciliu de la Calcedon, Al doilea conciliu de la Constantinopol, Al treilea conciliu de la Constantinopol și Al doilea conciliu de la Niceea. Există, prin urmare, un acord cu privire la doctrinele majore, precum divinitatea și natura lui Iisus, succesiunea apostolică, întreita lucrare a episcopilor, preoților și a diaconilor, structura largă a bisericii vizibile, viața fără de păcat a Sfintei Fecioare Maria și onoarea
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuși în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
în fața lor la sărbătoarea corturilor. Unii cercetători au sugerat că reflectarea respingerii lor inițiale din Evanghelia după Marcu ar fi legată de disensiunile dintre Pavel din Tars și creștinii evrei, care prețuiau foarte mult familia lui Isus, de exemplu la Conciliul de la Ierusalim. Ideea că Isus a avut rude se întâlnește în următoarele narațiuni:
Frații lui Isus din Nazaret () [Corola-website/Science/327994_a_329323]
-
Dinastia de' Medici care a condus de facto Florența. Născut în Florența, Cosimo a moștenit averea și experiența în afaceri de la tatăl său, Giovanni di Bicci de' Medici. În anul 1415, l-a însoțit pe Ioan al XXIII-lea la Conciliul de la Constance. Cosimo s-a căsătorit cu Contessina de' Bardi, fiica lui Giovanni, Conte de Vernio, și a soției sale, Emilia Pannocchieschi. Au avut împreună doi fii: Piero I de' Medici și Giovanni de' Medici. Cosimo a avut de asemenea
Cosimo Medici () [Corola-website/Science/330565_a_331894]
-
Aceste documente urmau să protejeze drepturile episcopilor față de abuzurile arhiepiscopilor și ale celorlalte fețe bisericești de amestecul laic. Decretele evidențiau și autoritatea papei în defavoarea celei a arhiepiscopilor. Acest corp de documente era format din legi, scrisori papale și hotărâri ale conciliilor ecleziastice, unele dintre ele autentice, dar cele mai multe false (printre care și faimoasa donație a lui Constantin). Pe la sfârșitul secolului X erau încă în vigoare și abia în secolul XVII s-a dovedit că sunt falsificate.
Decretele pseudo-isidoriene () [Corola-website/Science/330715_a_332044]
-
câștig de cauză a doua orientare. În Evul Mediu, limba de comunicare în scris este latina, dar apar și primele scrieri în franceză, destinate folosinței personale. Cei care scriu în franceză sunt în primul rând preoții, cărora, în anul 813, conciliul din Tours le impune să predice în limba poporului, care nu mai înțelege latina. Preoții își scriu textele predicilor pentru a nu le uita. Alții care fac ceva asemănător sunt jonglerii care își notează cântecele de gestă. Cei care scriu
Ortografia limbii franceze () [Corola-website/Science/330721_a_332050]
-
Clotaire, împreună cu trei episcopi și trei sute de nobili din Neustria, care l-au recunoscut pe Clotaire al II-lea, fiul lui Chilperic I. Cu toate acestea, botezul fusese amânat, și era de așteptat să se reia din nou, prin întrunirea Conciliului de la Troyes, dar Austrasia a refuzat să participe până când Guntram nu îl dezmoștenea pe Clotaire. Consiliul a fost mutat în Burgundia iar botezul a avut lor pe 23 octombrie 585. În timp ce Guntram a militat pentru a-l captura pe vizigotul
Clotaire al II-lea () [Corola-website/Science/330856_a_332185]
-
Arles (Burgundia), însă Lothar i le-a confiscat înainte de atingerea majoratului. În 977, Carol a acuzat-o pe soția lui Lothar, Ema, fiica lui Lothar al II-lea de Italia, rege al Italiei, de infidelitate cu episcopul Adalberon de Laon. Conciliul de la Sainte-Macre de Fismes (în apropiere de Reims) i-a exonerat pe regină și pe episcop, însă Carol și-a menținut acuzațiile și, ca urmare, a fost alungat din regat, găsindu-și refugiu la curtea vărului său, Otto al II
Carol de Lotharingia Inferioară () [Corola-website/Science/328579_a_329908]
-
(d. 541) a fost pentru scurtă vreme rege al ostrogoților din Italia. a fost ales ca urmare a faptului că era cel mai distins în cadrul grupului rugilor din confederația ostrogoților. El a convocat un conciliu cu scopul de a convinge confederația să încheie pace cu împăratul bizantin Iustinian I, punându-se sub suzeranitatea romană. Ostrogoții s-au opus încheierii luptei cu bizantinii, alegând în schimb pe nepotul lui Ildibad, Totila. Eraric a fost asasinat la
Eraric () [Corola-website/Science/328577_a_329906]
-
al Germaniei din 1087 și al Italiei din 1093. Cu toate acestea, în cadrul conflictului dintre Henric al IV-lea și papa Urban al II-lea, Conrad s-a poziționat de partea papalității și împotriva tatălui său. La puțină vreme după conciliul de la Piacenza, Conrad a jurat credință lui Urban al II-lea la Cremona și a servit drept "strator" al suveranului pontif, conducând calul papei, ca gest simbolic de umilință. Căsătoria lor a fost ranajată de către Urban al II-lea, care
Constanța de Sicilia (d. 1183) () [Corola-website/Science/328598_a_329927]
-
au avut copii, se presupune că hagiografii ulteriori au construit în mod forțat imaginea unei căsătorii virginale. Se pare că ea ar fi fost activă pe plan politic. Ca sfetnic cel mai apropiat al împăratului, ea a luat parte la conciliile imperiale. Este de asemenea consemnat că ar fi exercitat inluență asupra soțului ei în ceea ce privește dotarea proprietăților bisericești, inclusiv a catedralei și mănăstirii din Bamberg. În 1014, Cunigunda a plecat împreună cu soțul ei la Roma, unde a fost încoronată ca împărăteasă
Cunigunda de Luxemburg () [Corola-website/Science/328681_a_330010]
-
în „"Dell' Imperadori Constantinopolitani"”, un manuscris păstrat în Biblioteca Vaticanului. Documentul este cunoscut și sub numele de „manuscrisul Massarelli”, pentru că a fost găsit în documentele lui Angelo Massarelli (1510-1566). Masarelli este bine cunoscut prin funcția să de secretar general al Conciliului de la Trento, care a înregistrat evenimentele și discuțiile zilnice de la conciliu. Manuscrisul Massarelli o numește fiica lui Đurađ Branković și a Eirenei Kantakouzene. „The Byzantine Lady: Ten Portraits 1250-1500” (1994) de D. M. Nicol pune în discuție ascendentă ei, sugerând
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
este cunoscut și sub numele de „manuscrisul Massarelli”, pentru că a fost găsit în documentele lui Angelo Massarelli (1510-1566). Masarelli este bine cunoscut prin funcția să de secretar general al Conciliului de la Trento, care a înregistrat evenimentele și discuțiile zilnice de la conciliu. Manuscrisul Massarelli o numește fiica lui Đurađ Branković și a Eirenei Kantakouzene. „The Byzantine Lady: Ten Portraits 1250-1500” (1994) de D. M. Nicol pune în discuție ascendentă ei, sugerând că Đurađ a avut un mariaj anterior cu o fiică a
Mara Branković () [Corola-website/Science/328758_a_330087]
-
dominican, unul dintre cei mai influenți teologi catolici din secolul al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale de ecleziologie și de ecumenism. Mai întâi expus bănuielilor, apoi sancțiunilor autorităților bisericești, după aceea a fost reabilitat, numit expert la Conciliul Vatican II (1962-1965) și ridicat la cardinalat de către papa Ioan Paul al II-lea, în 1994. Născut la 8 aprilie 1904, la Sedan, în departamentul Ardennes, a trăit Primul Război Mondial, umplând cinci caiete cu notițe și desene care oferă
Yves Congar () [Corola-website/Science/328839_a_330168]
-
care sfătuiește neparticiparea catolică la activitățile mișcării ecumenice. Această măsură a fost întărită, special pentru Congar, puțin timp după aceea. Totuși, lucrarea lui Congar « Vraie et fausse réforme dans l’Église » a contribuit, în mod cert, la posibilitatea însăși ținerii Conciliului Vatican II și se raportează faptul că Angelo Roncalli, viitorul Ioan al XXIII-lea, păstra această lucrare adnotată cu grijă în biblioteca sa. Începând din februarie 1952 Congar a trebuit să prezinte cenzurii cele mai mărunte texte și referate ale
Yves Congar () [Corola-website/Science/328839_a_330168]
-
o activitate pastorală. Abia începând din 1960 orizontul său se va degaja puțin câte puțin. După această condamnare la tăcere în cursul pontificatului papei Pius al XIII-lea, a fost, în sfârșit, numit consultor al comisiei teologice de pregătire a Conciliului anunțat de papa Ioan al XXII-lea, în 1960, alături de Henri de Lubac, apoi a participat la lucrările conciliului Vatican II (1962-1965) ca expert ("peritus"). Acolo, el își ținea un jurnal, care va fi publicat în 2002. Începând din 1963
Yves Congar () [Corola-website/Science/328839_a_330168]
-
tăcere în cursul pontificatului papei Pius al XIII-lea, a fost, în sfârșit, numit consultor al comisiei teologice de pregătire a Conciliului anunțat de papa Ioan al XXII-lea, în 1960, alături de Henri de Lubac, apoi a participat la lucrările conciliului Vatican II (1962-1965) ca expert ("peritus"). Acolo, el își ținea un jurnal, care va fi publicat în 2002. Începând din 1963, în sfârșit eliberat de suspiciunea care apăsa asupra lui, Congar este recunoscut public și produce o sumă considerabilă de
Yves Congar () [Corola-website/Science/328839_a_330168]
-
încercat, pentru prima dată, să definească teologic ecumenismul. De o manieră novatoare, Părintele Congar nu a mai văzut reunirea Bisericilor ca o simplă reîntoarcere la cuib a creștinilor necatolici, ci ca o posibilitate a unei dezvoltări calitative a catolicității.” De la Conciliul Vatican II, se vorbește despre Biserici și comunități ecleziale. Astfel a scris mult despre ecumenism și despre Biserică, inclusiv despre criza integristă. Influența sa a fost determinantă pentru următorii: A. Roncalli, viitorul Ioan al XXIII-lea, pe atunci nunțiu la
Yves Congar () [Corola-website/Science/328839_a_330168]
-
a marcat, în mod profund, teologia secolului al XX-lea. Sprijinindu-se pe o cunoaștere profundă a istoriei și o frecventare asiduă a izvoarelor, îndeosebi din Sfânta Scriptură și patristice, el a contribuit la pregătirea teologică a marilor texte ale Conciliului Vatican II despre Revelația lui Dumnezeu în istorie, Biserică, ecumenism, promovarea laicatului și ministere. La începutul anilor 1980, Yves Congar a fost spitalizat, fiind atins de mult timp de o gravă boală neurologică pe care a învins-o până atunci
Yves Congar () [Corola-website/Science/328839_a_330168]
-
este din 1914, când teologul rus Pavel Florenski (Павел Александрович Флоренский) relatează elementele fundamentale ale acestui ritual: Una dintre rugăciunile citite este: În cazul bisericii catolice, preoții rar participaseră la acest ritual până în epoca modernă, când a fost introdusă la Conciliul Tridentin. Cu toate acestea, practicarea ritualului s-a produs mai târziu în multe dintre țările apusene și nu a fost un ritual des întâlnit. Totuși, Biserica Vetero-Catolică încă îl practică. Chiar și în cazul când legământul nu se făcea în fața
Adelphopoiesis () [Corola-website/Science/328861_a_330190]
-
izolarea lor în societate. În cel puțin o ocazie, a asemuit acest lucru cu soarta lui Cain descrisă în Cartea Genezei, scrisă de contele de Nevers: Mai târziu, după ce Inocențiu al III-lea a prezidat Cel de-al IV-lea conciliu din Latran în anul 1215, conciliul a adoptat canonul 68, care cerea evreilor (și musulmanilor) să adopte o îmbrăcăminte distinctă pentru a preveni interrelațiile dintre credințe. Acest canon a fost în mare măsură ignorat de către guvernele care existau de secole
Simbolul rușinii () [Corola-website/Science/331524_a_332853]
-
puțin o ocazie, a asemuit acest lucru cu soarta lui Cain descrisă în Cartea Genezei, scrisă de contele de Nevers: Mai târziu, după ce Inocențiu al III-lea a prezidat Cel de-al IV-lea conciliu din Latran în anul 1215, conciliul a adoptat canonul 68, care cerea evreilor (și musulmanilor) să adopte o îmbrăcăminte distinctă pentru a preveni interrelațiile dintre credințe. Acest canon a fost în mare măsură ignorat de către guvernele care existau de secole în Europa, până în 1269 când Regele
Simbolul rușinii () [Corola-website/Science/331524_a_332853]
-
exercitat o puternică influență asupra copiilor săi. Prima căsătorie a Adelaidei a fost cu contele Enguerrand al II-lea de Ponthieu, astfel atrăgând un puternic aliat în Normandia superioară de partea lui ducelui William al II-lea. Însă, cu ocazia conciliului ținut la Reims în 1049, în care căsătoria lui William cu Matilda de Flandra a fost interzisă în baza consanguinității, s-a constatat că același lucru viza și pe contele Eustațiu al II-lea de Boulogne și pe Enguerrand de
Adelaida de Normandia () [Corola-website/Science/328450_a_329779]
-
al Franței să rupă pacea cu regele Henric I al Angliei și să acorde sprijn lui Guillaume Clito în 1115. El a fost capturat și închis la puțină vreme după aceea de către Theobald, conte de Blois. Guillaume a participat la conciliul convocat de papa Honoriu al II-lea la Troyes care și-a deschis lucrările la 14 ianuarie 1129 și este cunoscut pentru sprijinul acordat pentru Cruciada a doua. Se crede că ar fi fost înmormântat în Chartreuse, unde Bernard de
Guillaume al II-lea de Nevers () [Corola-website/Science/328440_a_329769]