3,498 matches
-
în nimic, nici măcar în budismul pe care îl admiră și pe care-l contrapune mereu creștinismului. Ce-i drept, în tinerețe, revolta împotriva creștinismului se hrănea din credințele sale vitaliste, din spiritul său anarhic. Scria în 1936: „Fără vibrațiile unui delir ascuns și stăpânit, totul mi se pare incolor, searbăd, deprimant. Îmi plac religiile păgâne, narcotizante, frenetice, cu excesul lor de voluptate și de groază, cu oracole, orgii; beție, în fine. Creștinismul nu oferă nimic: proză divină” (9 ianuarie 1936 Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fel de religie construia Cioran în tinerețea sa. Și o construia tocmai pentru a se construi pe sine. Ciudat însă că, în aceeași scrisoare, Cioran vorbește despre „detașarea de lume” și de „presimțirea extatică”. De fapt, ciudat doar în măsura în care, între delir și detașare, identificăm o ruptură, un hău. În realitate, între ceea ce va căuta Cioran la Paris, adică „detașarea de lume” și „presimțirea extatică” pe de o parte, și beția simțurilor, adică vitalismul orgiastic pe de altă parte, diferența nu-i
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
căutarea căruia, înfrigurat, speriat, teluric, se află, este golit de miezul său ontologic. Eventual, îi sunt vizibile epifaniile, forme înșelătoare și tranzitorii. Oricum, într-un loc identifică adevărul cu ființa („Să cauți ființa cu vorbe! Ă Acesta e donchișotismul nostru, delirul aventurii noastre esențiale” Ă I, 77), fiind, însă, convins că experiența scripturală Ă din care și el, chit că numai iluzoriu, se hrănește Ă e caducă. Precizează la un moment dat: „Conceptul de Ființă nu se aplică vieții. Sau mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din fiecare lucru” (I, 160). Dar dacă pe el îl salvează conștiința propriei inconsistențe în real, la alții se întâmplă dimpotrivă: „Ceea ce-i salvează pe oameni e că nu știu cât de puțin sunt. Blestem sau privilegiu, eu am simțit întotdeauna, până la delir, propria-mi irealitate, și-a tuturor” (I, 90). Și are dreptate Cioran să spună blestem sau privilegiu, deși mai bine ar fi spus blestem și privilegiu. Chinul propriei absențe (să ne amintim de șocul trăit în fața oglinzii) devine singura motivație
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât se urăște pe sine, își neagă rădăcinile nu mai mult decât se neagă pe sine, totul cu o disperare care ia forma eroismului. Mărturisește într-un loc: „Nu-mi place celălalt. În același timp, împing nemulțumirea de sine până la delir. Îi detest pe ceilalți, în aceeași măsură în care mă detest pe mine însumi. Cine se urăște pe sine nu iubește pe nimeni. Dar nimeni, nici chiar demonul nu e destul de subtil ca să poată descâlci firele urii de sine ori
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decurg de aici. La Cioran nu se pune problema credinței (a crede sau a nu crede în ceva), ci a neputinței de a alege, de a opta. Diferența de Talleyrand e fundamentală: „Nu mă pot hotărî în nimic. Oscilez până la delir, nu pot cu nici un chip să adopt o opinie și nici să aparțin unui loc, nu pot să îmbrățișez o cauză și nici să-mi aflu rădăcini undeva. ș...ț Sunt contrariul omului deplin, înțelegând prin asta că nu ader
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
oribil. Iată cum i se pare Étiemble, prin intermediul unei scrisori trimise către Brasillach: „atât de otrăvit de ură, că aproape-ți vine să te rogi din dezgust. Într-atât de oribil e spectacolul oferit de cel ce împinge ranchiuna până la delir” (III, 160). În același timp, Cioran crede că ura este motorul istoriei: „Să suprimăm ura înseamnă să ne privăm de evenimente” (III, 346). Și, deși uneori face apologia mortificării, altădată vorbește despre cei vanitoși, care doresc să strălucească, cu admirație
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în ființă” (III, 44). Într-un alt loc, orgoliul e dus și mai departe: „Singura utilitate a lui Dumnezeu (sau a ideii de Dumnezeu) este aceea că îți îngăduie să te rupi de oameni fără să cazi în narcisism, în delir, în dezgust, în păcatele Eului. ș...ț Iată de ce i-am invidiat întotdeauna pe cei care cred, fiind totodată incapabil să pricep cum reușesc. Mi se pare mai lesne să te crezi Dumnezeu decât să crezi în Dumnezeu” (III, 307
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
E mai degrabă aici cenușa amintirii unei vâlvătăi care-i dădea sens și identitate. Notează la un moment dat: „Mă revolt împotriva grandomaniei altora pentru că nu mai am șansa de a-i simți avantajele. Într-adevăr, sunt lecuit de toate delirurile și, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
deopotrivă certitudinea și emoția realității supreme” (I, 162). Nu-i vorbă, Cioran vorbește și despre un „extaz al neantului” (I, 66), poate tocmai o confirmare a faptului că extazul aparține experienței mistice. Pe la începutul caietelor, își amintește astfel de experiențe: „«Delirul sfânt», despre care vorbește Tereza d’Avila pentru a numi una din fazele contopirii cu Dumnezeu Ă m-a apropiat de el uneori... acum o veșnicie, vai!” (I, 51). Și, deși proiectează astfel de experiențe în trecut, acel trecut angajant
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mi-am dat silința” (III, 26). Astfel, insomnia, deci boala, privilegiază înțelegerea, cunoașterea. O cunoaștere teribilă, identificată propriei ființe, de care Cioran pare să fi dorit de-a lungul timpului să scape. Așadar, cunoașterea însăși ca boală. Oare nu cumva delirurile tinereții sunt consecința acestei boli? Nu o dată, Cioran însuși oferă astfel de explicații. Spre sfârșitul Caietelor, notează: „Am citit că Lenin suferea de insomnie. Acum îi înțeleg mai bine excesele, obsesiile, intoleranțele” (III, 379). Așa se face că, supus trupului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran: „Să crezi însă că suferința are o valoare în sine sau că-l face pe om mai bun... Toate vorbele despre valoarea morală a suferinței sunt simple baliverne” (idem). La drept vorbind, lui Cioran i-a hrănit mai degrabă delirurile și revanșele. I-a hrănit cunoașterea de sine. Iată: „Tot ce ne stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Oricum, mirării că a reușit să supraviețuiască atâtor beteșuguri, Cioran îi găsește o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înșelate sau dezamăgite, cauză posibilă, dar nu suficientă, nici măcar în frustrările unui sine orgolios, care se simte închis în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și împotriva celorlalți, sunt semnul autonegării. Mai exact, al urii de sine. Trecem
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi altul, Cioran coboară cu voluptate în negativitate. Imaginea celuilalt, a celui ipotetic, visat, continuă să existe, însă, ca într-o oglindă. Iată: „Orice om vrea să fie altul decât este. În tinerețe, am visat acțiune; apoi, filozofie. Am luat delirul drept faptă și disperarea drept gândire. La ce oare sunt bun? Să privesc și să-mi rod unghiile, să aștept explozia orelor” (I, 82). Prin urmare, marea provocare este pentru Cioran să știe cine este. Adesea e convins că sinele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
În fine, își recuză tinerețea nebună, deși uneori crede că abia atunci a fost el însuși. Privește, oricum, spre vârsta aceea ca spre una a dezechilibrului: „Mă gândesc la anii 1933Ă34Ă35, la nebunia ce mă cuprinsese, la ambițiile nemăsurate, la delirul «politic», la năzuințele mele de-a dreptul demente, Ă ce vitalitate în dezechilibru! Nebunia mea era neobosită. Acum, a obosit. La drept vorbind, nebunia mi-a trecut, nu-mi rămâne decât zațul fostelor nebunii” (II, 149). Cu aceeași atitudine, de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Nu mă mai tulbură ideea morții; o port în gând fără ca gândul să-mi fie la ea. Ceva în mine s-a sustras vieții pentru totdeauna. Ah, vremea freneziilor mele!” (I, 214). Trecând peste exultanța aceasta nostalgică, oare nu cumva delirurile tinereții sunt consecința nu doar a spaimei de a nu fi nimic, ci mai ales a spaimei de moarte? Din nou, violența, negarea celor din jur, distrugerea propriilor rădăcini ca mască. Sub ea, un timid, uneori sentimental, care se îndoiește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dramaturgie, ce nu se rezumă la textele incluse în acest volum.** Calul verde... Ce-o fi asta? O năzăreală poznașă? O trăsnaie surrealistă? Dar varianta (de titlu) Unu plus unu fac trei? Nu-i cumva, așa, în joacă, un mic delir bazacon? Păi nu prea e... O fi verde calul cu pricina, dar starea de spirit pe care piesa o evocă am experimentat-o cu toții deprimat de întunecată. Sub aparențele celei mai cenușii banalități se împînzește, ca o metastază, nefirescul. În
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
aceleiași alienări și părăsind pe rînd soluțiile cărora viața le semnează decesul, personajul atinge faza înaintată a descompunerii: după o încercare de regrupare febrilă a rămășițelor propriei identități în jurul unui ultim spasm de oportunism (avantajele împăcării cu Pandele) asistăm la delirul mini-grandomaniei ("șmecheria e să fii mare atât cît să nu fii mic"), cumplită convertire a fricii de a fi în personalism procustian; criza absenței identității se agravează și culminează prin "conștiința" pierderii identității; adus în fața acestui adevăr, antieroul află că
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mai departe... Numai nu-i obliga și pe alții să meargă cu tine... E aventura ta... și nimeni nu are nevoie nici de cîștigurile, nici de pierderile tale... Octav: Tu nu umbli după... Groparul: Eu, iubitule, m-am vindecat de delirul ăsta în Delta Dunării... Octav: Dacă ți-a plăcut turismul...! Cîți ani ai stat? Groparul: Numai patru. Octav: Numai patru! Hm! Numai patru! Groparul: Păi pe lîngă cei care au stat zece, cincisprezece... optsprezece, patru ani mi se par într-
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
replici se vor rosti simultan, cu strigăte, cu disperare, iar aceste suprapuneri vor face ca textul să nu mai fie înțeles) Gh. P. doi:... și am fost plătit... Gh. P. unu:... și eu am primit bani... Gh. P. doi: (aproape de delir) Mi-au dat bani... și despre tine am... din străinătate... fugiți... bani... silă... bani... frică... (simultan, Gh. P. unu spune:...fiul meu... și eu despre tine... Oh, nevastă-mea... colegii...) am luat bani... (pe toate aceste replici, amîndoi ajung să
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
lui. Volumul "Cadavre în vid" "reprezintă o surpriză 1 pentru că universal poeziei este straniu, pentru că poetul însuși, elegiac întotdeauna, acum devine conștiința tragică a unei existențe de coșmar. Ajuns la capătul volumului, te întrebi de ce și de unde atâta beznă și delir? O lume care ne amintește prin suferință de Goya, prin neliniște de Poe, prin melancolia apăsătoare de Byron. Baconsky este un destin singular în istoria noastră literară. La doisprezece ani după "Fluxul memoriei", volumul " Cadavre în vid" vine în contextul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
din semne de întrebare/ lemn de esență dură și amară/ din care se vor face scânduri de sicriu/ din care se vor face case vechi/ cetăți pentru un cal troian de mai târziu". În volumul "Întrebați fumul", poetul ajunge la delir verbal (" Pentru cine bate vântul", "Cum se cheamă", "Numim arbitrar ochi": "Cum se cheamă el în lumina dinainte/ cum se cheamă el în întuneric/ cum se cheamă el între întuneric și lumină/ cum se cheamă el în noaptea polară." Tehnica
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
La Nisa, în Nisa în avioane/ sirenele negre aleargă după Ulise/ urechile nu mai aud o ziduri adio/ ochiul albastru mă vede/ dincolo zbor monocrom/ iată infernul la Nisa, la Nisa/ aripile albe iată-mă/ eu sunt nadirul eu sunt delirul." Imaginile cizelate, curățate, în care se leagă și se dezleagă sentimentul nebuniei, neurastenizarea, spaimele și încleștările lăuntrice, ne trimit la poemul "Vânt" al lui Al. Philippide: "hau, hau! cunoaște-te pe tine însuți ce câine/ albastru scânteind în coroana mea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cassian a scris enorm: versuri, dintre care unele pentru copii, dar și proză. În cele aproape 30 de volume, utilizează o gamă largă de tipuri prozodice și procedee care pleacă de la formule abstracte, poezii de notație, suprarealiste, expresioniste, dadaiste până la delir verbal, cu efecte comice realizate prin rimă și ritm. Nina Cassian este un poet autentic. Poetă informată, cu inspirație livrescă ce selectează doar chemările care-i corespund, distilându-le până la esență și până la saturare: "Heraclit și vechii greci, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
satisface ideea că poetul ar descoperi halucinant peste tot morminte necunoscute, eroi anonimi; în acest fel imaginea ar fi de coșmar; dar în versurile următoare procedeul se repetă obsesiv: "Slavă generalului Cristescu,/ Slavă generalului Grigorescu,/ Slavă soldatului Ion,/ Slavă, Slavă!" Delirul verbal se preface în arabescuri care pretind emoții rafinate, dar, neajungând a se satisface decât pe ele înseși, se afundă fără perspectivă într-un univers osteologic, astfel: "un os curge frumos peste Siret", osul lui Ion curge la vale, apa
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]