3,144 matches
-
instinctual-afective care țin de creierul instinctv (arhaic) care conservă instinctele de bază a oricărei ființe viețuitoare (nutriția, funcțiile de relație și reproducerea), la care se adaugă instinctele sociale (de proprietate și de dominație), instincte care asigură manifestările bazale, cu caracter imperativ (cum ar spune Kant), modulate Însă prin educație și temperate prin creierul reflexiv (intelect și rațiune). Dacă funcțiile de nutriție și de relație, ca fenomenologie vitală, se traduc prin manifestări abrupte cu scopul prezervării individului, perpetuarea ca imperativ al prezervării
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
un plan pentru independență economică, separarea de familia de origine și inițierea unei intimități pe care În general o vede desăvârșită În cadrul și numai În cadrul familiei conform tradiției și modelului cultural În care a fost crescut. Este o tendință naturală, imperativă, bazată pe resorturi biologice profunde, instinctuale, pe care Paulescu, ilustrul nostru fiziolog, le ierarhiza În trei etape: 1. selecția nerațională, etapă În care, instinctual, individul se orientează către exemplarul de sex opus cel mai reprezentativ, care din punct de vedere
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
Un tânăr În această situație Își face un plan pentru independența sa economică, separarea de familia de origine și inițierea unei intimități pe care o vede desăvârșită prin Întemeierea unei familii. Acest ultim aspect este În fapt o tendință naturală, imperativă, bazată pe puternice resorturi biologice, Îndeosebi instinctuale. Iată cum În adolescența târzie tendința de a forma o familie devine o dominantă. 2. Producerea și acumularea mijloacelor de existență necesare familiei pentru subzistență și dezvoltare, ceea ce face ca familia să aibă
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
puțin atât timp cât făptura iubită rămâne o simplă nălucă, produs al imaginației sale înfierbântate, fără a ajunge obiectul posesiunii fizice, carnale. Doar orice încornorat a fost, mai întâi, bărbatul femeii sale! nu și Andrei, al cărui vis se spulberă înainte de actul imperativ al împreunării 178. Prin urmare, dacă în Comedia dragostei asistam la procesul de erodare și trivializare a pasiunii (pasiune trăită chinuitor, în suflet, carne și sânge, până la deznodământul sinistru), în cel de-al doilea roman al criticului îndrăgostiții nu mai
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
de Înțelegere a evenimentelor și dacă, În loc să apere cauza lui Hira Singh, s-ar fi unit sub stindardul lui Ajit Singh, sprijinindu-i interesele. Dacă l-ar fi arestat pe Hira Singh, așa cum circumstanțele de atunci o cereau În mod imperativ, ei nu numai că ar fi Împiedicat luptele care aveau să urmeze, dar ar fi intrat și În posesia bogățiilor imense aflate la discreția lui Hira Singh. Însă vorba proverbului: Quem Deus vult perdere, prius dementat. Scăparea autorului, când Sher
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
al guvernului român Nicolae Kretzulescu, intervenția fermă a executivului de la București față de mișcarea protestatară din fosta capitală a Moldovei nu era decât o încercare de a obține susținerea populației pentru îndepărtarea "domnului Unirii", motiv pentru care cerea, pe un ton imperativ, o anchetă asupra modului în care fusese înfrântă ceea ce el considera că era o răscoala 663. Kretzulescu își atingea cumva obiectivul prin intervenția sa publică pentru că nu peste multă vreme lideri ai conservatorilor moderați precum Nicolae Blarenberg, I.A. Cantacuzino
by LIVIU BRĂTESCU [Corola-publishinghouse/Science/985_a_2493]
-
concomitent cu dezinența specifică: „Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?” (M.Eminescu, I, p. 127) sau anulând omonimia cu nominativ-acuzativul: „Din valurile vremii, iubita mea, răsai.” (Ibidem, p. 213) În flexiunea verbală, intonația caracterizează modul imperativ, anulând omonimia cu indicativul: „Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază” (Ibidem, p. 171) sau în redundanță cu expresia dezinențială: „Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine.” (Ibidem, p. 173) Accentul anulează omonimia dintre prezent și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mereu.” (Ibidem, p. 179), „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată(...)/ Când deodată tu răsăriși în cale-mi,/ Suferință tu, dureros de dulce.” (Ibidem, p. 199) Vocativul caracterizează numai persoana a II-a și se întrebuințează, de regulă, în propoziții imperative: „Stihii a lumei patru, spuse lui Arald,/Străbateți voi pământul și a lui măruntaie” (Ibidem, p. 94) sau în propoziții asertive exclamative: „O tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi,/Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
etc. Obligativitatea întrebuințării formelor neaccentuate prezintă grade diferite în legătură cu persoana gramaticală a pronumelui, cu funcția lui sintactică și cu structura generală a enunțului sintactic. Pronumele de persoana I și a II-a se caracterizează prin obligativitate maximă; dacă în enunțuri imperative, de exemplu, când verbul-predicat este determinat de două complemente, direct și indirect, realizate prin pronume personale, dativul persoanei a III-a se poate exprima și numai prin forma accentuată: Dă-le lui!, dativul persoanei I se exprimă numai prin amândouă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
relație de interdependență cu un element de natură fonetică, precum intonația, încetează de a mai exprima persoana a III-a a modului indicativ prezent: cânt-ă (el, ei), constituindu-se într-o marcă a persoanei a II-a singular, a modului imperativ: Cânt-ă (tu)! Fiecare din cele două componente ale structurii morfematice a verbului; rădăcina și flectivul (alcătuit din sufixe tematice cu sens gramatical, dezinențe, morfeme libere - verbele auxiliare etc.) se constituie, direct sau indirect, în criteriu de constituire și identificare a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
omonimia persoana a III-a plural - persoana a III-a singular doar în limba vorbită: (eu, ei) vreaU. Dezinențe condiționate de modul verbului Variațiile dezinenței privesc modurile a căror expresie se constituie pe baza temei prezentului, adică, indicativul, conjunctivul și imperativul. Între conjunctiv și indicativ se afirmă două elemente de variație a dezinențelor: • conjunctivul prezintă pentru toate verbele omonimia: persoana a III-a plural - persoana a III-a singular: (să) cântE, lucrezE, apropiE, doarm|, soseasc|, coboarE, urasc|, aflE, dea, ia, aib
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
interlocutor în desfășurarea acțiunii (stării) exprimată prin verb; este conținutul semantic al modului Optativ: „Aș pleca/aș fi plecat pe Piatra Craiului.” • acțiunea este poruncită, recomandată etc.; este expresia voinței subiectului vorbitor impusă interlocutorului său; este conținutul semantic propriu modului Imperativ: „Așează-te la pian și studiază această piesă!” Prin dominanta planului lor semantic, termenii corelativi ai categoriei gramaticale a modului dezvoltă trei variante principale, unele distingând și subvariante. I. Moduri ale certitudinii • Indicativul - mod al certitudinii și al realității; • Imperativul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
persoană depinde, numai în planul expresiei sau și în plan semantic, de înscrierea verbului în categoriile de mod și timp. Opoziția tripersonală este caracteristică modurilor indicativ (toate variantele temporale), potențial-optativ (ambele variante temporale), prezumtiv (amândouă timpurile) și conjunctiv (prezent). Modul imperativ este în esență incompatibil cu persoanele I și a III-a; el este, sub acest aspect, unipersonal. În consecință, în planul expresiei, prezintă forme (la ambele variante; afirmativ și negativ) numai pentru persoana a II-a (singular și plural), cu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
perspectiva acestei reacții la categoria gramaticală a persoanei (și numărului) s-a distins între moduri personale (indicativ, conjunctiv, optativ, imperativ) și moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu, supin). Prin conținutul lor semantic, în primul rând, sunt moduri autentice: indicativul, conjunctivul, optativul, imperativul și prezumtivul; toate sunt moduri personale. Dintre ele, însă, imperativul este unipersonal și în plan semantic, și în planul expresiei (defectiv de persoanele I și a III-a), iar conjunctivul perfect prezintă omonimia tuturor termenilor corelativi de persoană și număr
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a dezinențelor personale -i, la prezent indicativ, -ă sau -e, în funcție de tipul de flexiune al verbului, la imperativ afirmativ: (tu) cânți/cântă!; străbați/străbate! La nivelul sintactic, indicativul caracterizează verbe-predicat în enunțuri asertive, cu nuclee predicaționale bimembre (cu excepția verbelor impersonale), imperativul instituie nuclee predicaționale monomembre: Eu cânt/Tu cânți etc. - indicativ Cântă! (tu) - imperativ Indicativul nu se diferențiază în funcție de opoziția afirmativ/negativ: Eu (nu) cânt. Tu (nu) cânți. Voi (nu) cântați. Imperativul prezintă aceleași structuri la plural: Nu) cântați! dar structuri
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-l tot fi bătut la cap...?”, „Să-l mai fi și primit în casă, nu?” etc. Structura perfectului prezumtiv este aceeași pentru toate verbele limbii române. Rămân doar diferențe interne, de la nivelul temei de participiu. 5. MODUL IMPERATIVtc "5. MODUL IMPERATIV" Se cuprinde între modurile certitudinii, alături de indicativ; exprimă certitudinea vorbitorului - relativă - că acțiunea verbală se va săvârși. Se apropie, prin caracterul relativ al certitudinii, de viitorul indicativului. Spre deosebire de prezentul indicativ, timp-mod al realității, prin imperativ, vorbitorul vrea să declanșeze realizarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în structura unui nucleu predicațional bimembru: Câinii latră, caravana trece. Să fi uitat tu cărările de ieri? „Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem.” (L. Blaga) Dintre toate modurile predicative, condiționează sintaxa verbului și structura enunțului numai modurile imperativ și conjunctiv. La imperativ, verbul poate realiza doar predicatul unor propoziții independente sau al unor propoziții care realizează funcția de predicat al frazei (propoziție principală, în terminologia gramaticii curente): „Adaugă tu pasului numai încrederea, / evlavia, grija și saltul.” (L. Blaga
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
că l-am chemat eu.” Adverbele de confirmare marchează asumarea, acceptarea conținutului afirmativ sau negativ al unui enunț (sau fragment de enunț) anterior sau următor în desfășurarea textului asertiv sau interogativ. Enunțul da poate relua propoziții afirmative (asertive, interogative sau imperative): „Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi.” (M. Eminescu, I, p. 157), „- Tu ești Mircea? - Da-mpărate!” (Ibidem, p. 146), „Dar dacă vrei cu crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine,/ Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
II-a, 1963 ) clasifică propozițiile, "după scopul comunicării" , în două categorii: propoziții enunțiative și propoziții interogative (vol.II, pp. 21-42). Între propozițiile enunțiative se disting, ,apoi, sub aspectul modalitații, propoziții neexclamative și propoziții exclamative.Tot aici este integrată și propoziția imperativă, în două variante:excalamative și neexcalamtive. Noua ediție a Gramaticii Academiei recunoaște existența a patru tipuri de enunțuri, " în funcție de scopul comunicării": asertive, interogative, imperative, exclamative. ( vol.II, pp.25-44) Enunțurile exclamative corespund , în aceasta interpretare, propoizițiilor enunțiative exclamative. Sub aspect
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
disting, ,apoi, sub aspectul modalitații, propoziții neexclamative și propoziții exclamative.Tot aici este integrată și propoziția imperativă, în două variante:excalamative și neexcalamtive. Noua ediție a Gramaticii Academiei recunoaște existența a patru tipuri de enunțuri, " în funcție de scopul comunicării": asertive, interogative, imperative, exclamative. ( vol.II, pp.25-44) Enunțurile exclamative corespund , în aceasta interpretare, propoizițiilor enunțiative exclamative. Sub aspect semiotic, în funcție de specificul implicării celor trei factori principali (emițătorul, destinatarul și mesajul) în desfășurarea procesului de comunicare lingvistică și, implicit, a categoriei modalității, enunțurile
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
specificul implicării celor trei factori principali (emițătorul, destinatarul și mesajul) în desfășurarea procesului de comunicare lingvistică și, implicit, a categoriei modalității, enunțurile sintactice, în ansamblu sau numai unele componente ale lor (propoziționale, cel mai adesea) pot fi: 1. asertive 3. imperative 2. interogative 4. exclamative Enunțuri asertive În enunțurile asertive, raportul emițător-mesaj-destinatar este dominat de conținutul mesajului. Enunțurile asertive se impun ca expresie sintactică a cunoașterii prin limbă a unei realități extralingvistice și mijlocul principal de comunicare a acestei cunoașteri. În
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin elemente restrictive precum decât, dacă nu: „Este imaginabilă starea aceasta de lucruri și se poate însemna altfel decât cu numele celei mai complete barbarii?” (M. Eminescu), „Și de unde să sperăm aceasta dacă nu de la Teatrul național?” (M. Eminescu) Enunțuri imperative În enunțurile imperative 14, raportul emițător-mesaj-destinatar este dominat de destinatar, pe care subiectul vorbitor vrea să-l determine să acționeze într-un anumit fel. Subiectul vorbitor își organizează enunțul sintactic ca expresie a capacității limbii de a provoca modificări în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
precum decât, dacă nu: „Este imaginabilă starea aceasta de lucruri și se poate însemna altfel decât cu numele celei mai complete barbarii?” (M. Eminescu), „Și de unde să sperăm aceasta dacă nu de la Teatrul național?” (M. Eminescu) Enunțuri imperative În enunțurile imperative 14, raportul emițător-mesaj-destinatar este dominat de destinatar, pe care subiectul vorbitor vrea să-l determine să acționeze într-un anumit fel. Subiectul vorbitor își organizează enunțul sintactic ca expresie a capacității limbii de a provoca modificări în sfera realității extralingvistice
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dominat de destinatar, pe care subiectul vorbitor vrea să-l determine să acționeze într-un anumit fel. Subiectul vorbitor își organizează enunțul sintactic ca expresie a capacității limbii de a provoca modificări în sfera realității extralingvistice. Planul semantic al enunțurilor imperative reflectă tocmai direcția în care urmează a se produce aceste modificări. În funcție de modul de desfășurare a enunțării, enunțurile imperative sunt: • directe; în enunțuri complexe: „Dormi! zise poruncitor.” (M. Eminescu) sau în enunțuri simple: „Vindecă-mă, suflete, / Vin-acasă, suflete / Adu leacuri
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
își organizează enunțul sintactic ca expresie a capacității limbii de a provoca modificări în sfera realității extralingvistice. Planul semantic al enunțurilor imperative reflectă tocmai direcția în care urmează a se produce aceste modificări. În funcție de modul de desfășurare a enunțării, enunțurile imperative sunt: • directe; în enunțuri complexe: „Dormi! zise poruncitor.” (M. Eminescu) sau în enunțuri simple: „Vindecă-mă, suflete, / Vin-acasă, suflete / Adu leacuri, suflete.” (T.Arghezi) • indirecte; au caracter de imperative indirecte numai componente ale enunțului, propoziții dependente de un verb precum
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]