3,327 matches
-
conflicte. Nașterea ideii de djihad a avut loc în vremea lui Muhammad, în procesul de trecere de la Profetul avertizator la Profetul înarmat. Apariția acestei idei va avea loc Medina, din dorința de a-i combate pe cei care nu acceptau Islamul. Djihad înseamnă efort. Acest termen era prezent și în epoca arabă preislamica, și avea însemnătatea de „efort susținut spre un scop determinat. Djihadul are mai multe interpretări: acțiunile credincioșilor musulmani pentru a-și dovedi credință, expediție militară împotriva arabilor musulmani
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
mai puțin elevat, iar djihadul în cadrul conștiinței era cel mai meritoriu. Islamologii occidentali consideră că djihad-ul nu a fost niciodată un fenomen pur religios, ci mai degrabă o ideologie folosită de clasa politică din statele musulmane, din epoca timpurie a Islamului până în zilele noastre. Ideologia politică otomană apare că o sinteză între tradiția turcă preotomană ( oguză și selgiuchidă) - ideea de dominație a lumii, si tradiția islamică - instuararea unui pax islamică. Istoricii au pus introdus mai multe sintagme referitoare la djihad: „spirit
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
și somația ( da wa). Singurele discriminări utilizate în vremea Profetului sunt cele dintre „credincioși” sau musulmani, si necredincioși, sau nemusulmani ( politeiștii - musrikun și „oamenii Cărții” - ahl al-kitab). Exstă infideli care locuiau în Casa războiului, și cei care locuiau în Casa Islamului. A doua disjuncție există între muslim și harbi ( un inamic potențial). Termenul de harbi era identificat cu infidelul (kafir) care nu plătește tribut (djizye) statului otoman și trăiește în „Casă Războiului”. Acest atribut era aplicat locuitorilor, mărfurilor, negustorilor etc. Lumea
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
musulman. Moscheea nu era construită decât în cazul în care există pe teritoriul respectiv o comunitate musulmană. „Caza războiului” îngloba teritoriile în care Șeriat-ul nu era urmat. Frontieră între cele două zone. Având în vedere că în timpul califatului arab Casă Islamului trebuia să crească încontinuu, astfel că nu puteau există frontiere fixe. Teritoriul spaniol, bizantin și cel din jurul Berlgradului erau numite Dar al-harb Djihad ( Casă războiului sfânt). La musulmani singurul război justificabil era djihad-ul: un război dus în afara în folosul religiei
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
adirmarea primordialității în lumea islamică și a calității de moștenitori ai selgiucizilor, calificarea safavizilor drept „necredincioși” ( kafirler) și „eretici ( mulhidler). Nu se referea la faptul ca principii respectivi nu participaseră la războiul sfânt, ci la subminarea acestuia, sau sprijinirea inamicilor Islamului. În sec. XV, cronicarii otomani au desemnat acțiunile împotriva emirilor anatolieni ca fiind defensive În timpul lui Murad ÎI apare argumentul conform căreia dinastia otomană avea descndenți până la Oguz Han, fiind adevărații moștenitori ai oguzilor. Războaiele împotriva safavizilor. La începutul sec
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
cel mai merituos, deoarece războiul era dus cu cuvintele. Existau două elemente: notificarea pretențiilor și declarația de război. Sunt 2 tipuri de somații: religioasă ( inamicii erau chemați să se convertească) și politica ( inamicii sunt somați să accepte să se supună Islamului). Juriștii musulmani făceau diferența între harbî care fuseseră chemați la Islam, sau nu. Cu toate acestea, rațiunea de stat prima în fața legilor religioase. În practică otomană, există o cutumă de a-l înștiință pe inamic înainte să declanșeze războiul. În
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
În practică otomană, există o cutumă de a-l înștiință pe inamic înainte să declanșeze războiul. În sec. XVIII-XIX, djihad-ul era declarat cu ajutorul fetvalelor. În tradiția musulmană ce ajunge până la Muhammad, lumea este împărțită în două zone: Dar al-Islam ( Casă Islamului) și Dar al-Harb ( Casă Războiului) - se pare că aceasta concepție era prezenta din epoca medineză. Muhammad face o distincție clară între două categorii de oameni, criteriul împărțirii fiind de natură religioasă: credincioși ( musulmani) și necredincioși ( nemusulmani). Necredincioșii erau divizați la
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
din Dar al-Islam și cei din Dar al-Harb. Harbî era termenul atribuit tuturor locuitorilor Casei Războiului, dar și rebelilor sau musulmanilor apostați, ale căror teritorii deveneau dar al-harb în urmă rebeliunii. Casă Războiului trebuia să se diminueze progresiv, în favoarea Casei Islamului, astfel că termenul de harbî era asociat cu inamicul potențial al musulmanilor. În concepția hanefiților, harbî erau atât supușii statelor creștine care nu încheiaseră tratate de pace și comerț cu otomanii, cât și supușii unui principe ce aveal legământ cu
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
și o zonă opusă celei a necredincioșilor. Cele două concepte exprimau o realitate istorică: transformarea suvernită în urmă expasiuni arabe. Cele două noțiuni sunt complementare și nu se poate vorbi despre una prin excluderea celeilalte. În textele juridice clasice, Casa Islamului era asociată cu zona în care era liberă practicarea cultului musulman, adepții Islamului fiind și protejați ( al-Shaybânî consideră că aceasta reprezenta zona în care guverna legea musulmană și în care musulmanii se simțeau în siguranță ). Conform unei definiții recente, Casa
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
istorică: transformarea suvernită în urmă expasiuni arabe. Cele două noțiuni sunt complementare și nu se poate vorbi despre una prin excluderea celeilalte. În textele juridice clasice, Casa Islamului era asociată cu zona în care era liberă practicarea cultului musulman, adepții Islamului fiind și protejați ( al-Shaybânî consideră că aceasta reprezenta zona în care guverna legea musulmană și în care musulmanii se simțeau în siguranță ). Conform unei definiții recente, Casa Islamului reprezenta zona în care religia islamică era practicată și protejată de un
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
era asociată cu zona în care era liberă practicarea cultului musulman, adepții Islamului fiind și protejați ( al-Shaybânî consideră că aceasta reprezenta zona în care guverna legea musulmană și în care musulmanii se simțeau în siguranță ). Conform unei definiții recente, Casa Islamului reprezenta zona în care religia islamică era practicată și protejată de un conducător musulman. Locuitorii acestei Case erau formați din musulmani și supușii nemusulmani ( dhimmî). Mai exista o sintagma care desemna teritoriile aflate sub suzeranitatea sultanului, atât statele tributare cât
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
musulmană. Astfel că aici erau incluse teritoriile ce nu intraseră sub stăpânirea Imperiului Muhammedan sau statele care nu încheiaseră vre-un tratat de pace cu acesta. Pentru hanefiți, Casa războiului se identifică cu tot ceea ce nu făcea parte din Casă Islamului, iar în textele juridico-religioase otomane, dar al-harb era formulă cu care se făcea referire la teritoriile aflat subu stăpânire unui principe creștin. Ulterior, din expresia dar al-harb au apărut unele derivații precum diyar-i harbiyye ( „către ținuturile dușmane”), iar în unele
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
de musulmani, cât și de harbî, și „marile interioare”, ce erau înconjurate doar de teritorii musulmane. În consecință, „marile exterioare” nu făceau parte nici din dar al-Islam și nici din dar al-harb. Dacă Marea Mediterana nu făcea parte nici din Casă Islamului și nici din Casă Războiului, atunci Marea Neagră face parte din dar al-Islam după ce sunt cucerite Chilia și Cetatea Albă în 1484. Dacă pentru occidentali, problema bellum justum era destul de acută, musulmanii nu se confruntau cu astfel de piedici în ceea ce privește proclamarea
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
shi îți, cei care respingeau învățătură acestora erau considerați a fi „infideli”. Aceștia introduc un nou concept, dar al-imam, adică zona în care era practicată adevărată credință ( Shi ismul), iar dar al-Islam era format din teritoriile în care era practicat Islamul, însă în forma unor alte doctrine decât cea shi ita. Pentru sunniți, definirea conflictelor dintre musulmani ca fiind djihad a constituit o adevarată problemă. Ideea era că inamicilor religioși să le fie aplicat calificativul de „infideli”. Cu toate că aceștia nu era
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
atunci era pedepsit. În cazul unor comunități, era valabilă aceeași regulă ( cu excepția faptului că dacă aceștia reveneau la credință musulmană înainte de venirea trupelor ce aveau drept scopt aplicarea represaliilor, atunci rămâneau liberi doar bărbații, nu și femeile și copii). În Islamul timpuriu, apostazia s-a manifestat prin refuzul de a plăti impozitul prescris de seri at, în special zakat-ul. Rebelii erau definiți că persoanele care se revoltă împotriva suveranului, nu se supun ordinelor sale sau care atacă posesiunile sale. Cei care
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
trădarea a războiului sfânt de către acești musulmani; 2)afirmarea primoridalității în lumea islamică și a calității de moștenitori al selgiuchizilor și 3) calificarea safavizilor drept necrediincioși ( kâfirler) și eretici ( mulhidler). Otomanii considerau că doar ei purtau războiul sfânt împotriva dușmanilor Islamului. Astfel că atunci când se aflau în conflict cu alti emiri musulmani, turcii lansau prin fetva-le acuzații de trădarea la adresa jihadului, datorită faptului că îi împiedicau să poarte djihad. Prin urmare, lupta împotriva musulmanilor care împiedicau desfășurarea războiului sfânt era consacrată
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
în cazul în care inamicul ar fi fost un kâfir. Djihad, de la obligație colectivă la obligație individuală Conform doctrinei sunnite, orice musulman trebuie să îndeplinească cele 5 olibgații ale credinței islamice ( acestea mai sunt cunoscute drept cei 5 stâlpi ai Islamului): profesiunea de credință, rugăciunile, dania, postul și pelerinajul la Mecca. Juriștii musulmani au stabilit că djihad-ul era o obligație colectivă, care nu făcea parte din cei 5 stâlpi ai credinței. Însă învățații considerau că djihad-ul este unul din elementele care
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
a plecat niciodată la lupta fără a lăsa pe cineva în spatele lui. În contextul în care erau destui oameni care să poarte războiul sfânt ofensiv, djihad-ul își pierdea din caracterul de obligație religioasă, devenind în momentele de superioritate ofensiva a Islamului, o „obligație de suficientă”. Că obligație reigioasă, djihad-ul viza pe orice musulman care îndeplinea anumite criterii: psihologice ( nu trebuia să fie nebun), fizice ( să fie de sex masculin și sănătos), juridice ( să fie major și să nu fie dator nimănui
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
să fie major și să nu fie dator nimănui), sociale ( să nu fie rob), economice ( să își poată întreține singur familia și să își poată procura singur echipamentul necesar expediției), religioasă ( să plece la război cu gândul de a propovădui Islamul). Transformarea djihad-ului dintr-o obligație colectivă într-una individuală a apărut în momentele de criză ale Isamului, cum ar fi cele din perioada cruciadelor. Această diferențiere între obligație colectivă și individuală este explicată cel mai bine de as-Sulamî, care afirma
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
plătească djizya. Somația politică era consemnata și în Coran, unde se afirma că musulmanii trebuiau să lupte împotriva celor care nu cred în Allah, „ până ce vor plăti djizya direct cu mâinile lor și vor fi umiliți”. În documentele referitoare la Islamul timpuriu, plata djizye-i era a doua constiție esențială pentru evitarea războiului și încheierea păcii ( exemplul somației transmise lui Heraclius). Există opinii divergențe referitoare la ideea conform căreia somația ar fi putut fi o obligație juridică. Nunațele referitoare la această doctrina
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
le conducă. În mișcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Căsătoriile interculturale au făcut ca noi valori să se adauge la ceea ce poate fi numită cultură elitelor otomane. Mai înainte ca să adopte Islamul, turcii practicau politeismul. După primul contact cu arabii în bătălia de la Talaș, un numar de triburi turcice s-au convertit la Islam și au început să propage nouă credință mai departe în Turkestan. Procesul de convertire a fost încheiat cu
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
Procesul de convertire a fost încheiat cu mult timp în urmă nașterii Imperiului Otoman. Înainte și după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au oferit creștinilor care fuseseră cetățeni bizantini privilegii speciale. Creștinii au devenit supuși otomani, nu și supuși ai Islamului sau Legii Islamice (Sharia). Statul otoman nu a dus niciodată o politică oficială de convertire, nici la nivel de grupuri etnice, nici la nivel individual. Faptul că opoziția față de statul otoman a fost dezvoltată la scară națională sprijină ideea de
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației, existând însă și o minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia este Islamul, iar limba oficială a țării este turca. Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire culturală și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența vestică în organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE
Turcia () [Corola-website/Science/297606_a_298935]
-
minereuri de cupru și feroase. Populația este foarte rară(2.550.000 loc.). Aproape patru cincimi din populație sunt mongoli, minoritățile se compun din kazahi, ruși și chinezi. Limbile vorbite: mongola khalkha, limbi turcice, rusa și chineza. Religii: tradiționale, budism, islam. "Articol principal: Cultura Mongoliei" Între 2003-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 3 obiective culturale sau naturale din Mongolia.
Mongolia () [Corola-website/Science/297682_a_299011]
-
îmbrăcăminte, electronice. Aproape 90% din populație este vietnameză; minoritățile cuprind chinezi, hmong, thailandezi, khmeri și chan. Populația țării este de 91.600.000 loc.. Limba oficială este vietnameza. Alte limbi sunt: franceza, engleza, chineza, khmera. Religii: budism, daoism, confucianism, creștinism, islam, Hoa Hao și Cao Dai. Rata natalității: 16,26‰ Rata mortalității: 6,22‰ Rata fertilității: 1,8 copii născuți/femeie Acces la internet: 130 locuitori/mie. Acces la internet: 43.90% sau 40,597,779. Alfabetizare: 94.5% Total lungime
Vietnam () [Corola-website/Science/297683_a_299012]