3,144 matches
-
să-și epuizeze masa energetică și să se convertească, prin intermediul flageoletelor, într-o linie continuă, transparentă, transcendentă. Violoncelista Laura Buruiană a imprimat partiturii Sabinei Ulubeanu - Vers le Ciel (Către Cer) - o tensiune dramatică puternic contrastantă cu secvențele aerate, învăluite în lirism și luminozitate, sugerând acele ferestre cu dublă, largă deschidere: spre interior, dar și spre infinit, către care aspiră invariabil muzica Sabinei. Deși de scurtă durată, apariția Laurei Buruiană în finalul recitalului i-a confirmat vigoarea temperamentului artistic, efervescența și creativitatea
?Gr?dinile secrete? ale omului contemporan by Despina Petecel Theodoru () [Corola-journal/Journalistic/83156_a_84481]
-
latin, din Non multa, sed multum în opusul său: Non multum, sed multa! Conștient sau nu, prolificii vizează un multum in multa (acest in mă încântă tot atât cât prepoziția întru pe C. Noica!). S-a scris mult despre diferența lirismului petrestoician față cu exprimările altor importanți poeți, de la "stelișii" înainte-mergători din anii cincizeci până în zilele noastre. Citez un paragraf dintr-un studiu determinant al lui Gheorghe Grigurcu ("Petre Stoica, ori surprizele ambiguității", 1986). În el, criticul nuanțează raportul dintre poet
Multum in multa by Ilie Constantin () [Corola-journal/Journalistic/10879_a_12204]
-
introduce și o teoremă de sprijin, într-o anume măsură complementară. Anume aceea conform căreia toate literaturile debutează, prin forța lucrurilor, prin poezie. (Predispusă, aceasta, la derularea unor scenarii marcat personale.) Însumarea celor două conduce, într-un singur cuvânt, la lirism. Așa se explică de ce, deși invocați, mitropolitul Dosoftei și Miron Costin sunt, totuși, lăsați pe dinafara acestei Istorii. Acestui deficit i se adaugă un criteriu pe care istoricul nu-l numește, dar îl are destul de frecvent sub ochi: relevanța. Căci
Stilul intelectual (I) by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5253_a_6578]
-
face, firește, mai enigmatic, mai incitant pentru critica ce, neputîndu-l încadra lesnicios într-o serie sau într-alta, e nevoită a-i glosa în primul rînd originalitatea. Cezar Ivănescu pornește de la o concepție străveche, orfică, a creației, care afirmă împletirea lirismului cu cîntecul, statuîndu-i un sens oracular. Dacă celebrul bard prehomeric, trac de obîrșie, căruia însuși Apolo i-ar fi dăruit propria liră, era atît poet cît și cîntăreț, să nu uităm că Euterpe inspira deopotrivă poezia lirică și muzica. Inițial
Poezia lui Cezar Ivănescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17243_a_18568]
-
din 1984), împreună cu piesa de teatru Cartoteca; se tipărise în românește în 20 de mii de exemplare. Atunci, de altfel, și Ștefan Augustin Doinaș susținea că poemele sale ar fi „un post limbaj, marcând o experiență culturală consumată: e un lirism scris după și împotriva unei întregi poezii limbute, realizat printr-un efort de epurare a expresiei, de refuz al retoricii - adevărată asceză a limbii. Selecția extrem de zgârcită a cuvintelor pune în valoare expresivitatea lor”, iar Adrian Popescu, poetul de la Steaua
Despărțirea de Rózewicz by Nicolae Mareș () [Corola-journal/Journalistic/2566_a_3891]
-
vedere stilistic și al limbajului, o scriitură altfel decât cea agreiată de cenzură și critica oficială. Junele „furios” și „incomod” își aduce, alături de poeții „steliști”, Baconsky, Gurghianu, Felea sau Aurel Rău, un aport considerabil la impunerea unui nou tip de lirism. Așa se explică de ce doi-trei ani mai târziu, atunci când debutează editorial Generația ‘60 (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Grigore Hagiu), adică „primul val”, cum îi denumesc criticii, nimeni nu se sesizează că nu figurează între cei aleși
Consecvența cu sine a poetului by Ion Cocora () [Corola-journal/Journalistic/3851_a_5176]
-
le-a preluat și asimilat (tehnicile suprarealismului, de exemplu), pe altele (onirismul, textualismul, postmodernismul etc.) le-a descoperit el însuși, instinctul său creator plasându-l între precursorii lor. Ion Negoițescu, unul dintre criticii săi avizați, îi așază poezia sub semnul „lirismului de cunoaștere”, intuind, întradevă r, o componentă profundă a ei, o țintă obsesivă. Fără să-și disimuleze apetența pentru idee, pentru reflecție în general, aproape fiecare vers are, chiar și scos din poem, o pregnanță expresivă inconfundabilă, legitimând o conlucrare
Consecvența cu sine a poetului by Ion Cocora () [Corola-journal/Journalistic/3851_a_5176]
-
și are ca rezultat o revitalizare a forței de sugestie și a fiorului existențial. De la un poem la altul cuvintele își înving limitele și încorporează în ele o „forfotă triumfală” de voci. Aderarea lor „la câte-o idee” nu dăunează lirismului, nu-l domoleș te, așezându-l sub talpa conceptualiză rii, ci are ca revers o nuanțare a lui, conferindu-i un apreciabil suport de intelectualitate, dar și o stârnire a fanteziei la exersarea unor alăturări de elemente dintre cele mai
Consecvența cu sine a poetului by Ion Cocora () [Corola-journal/Journalistic/3851_a_5176]
-
aici, prin inflexiuni succesive, e tocmai presupusa tranzitivitate a speciei. Căci dacă eseul acesta inteligent (din care, în afară de titlu, Radu, să asculți de Cameluța, nimic altceva nu-mi displace), anulează principiul de funcționare directă, textele care-l precedă reușesc, prin lirismul structural, să ducă la capăt, cu atât mai concludent, o astfel de emancipare a referinței. Autorul Monstrului fericit se numără printre cei mai puțin generaționiști dintre poeții importanți ai generației 2000. O dovadă suplimentară câtuși de puțin neglijabilă o reprezintă
Tratament fabulatoriu by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7287_a_8612]
-
scriitorului. Citind despre debutul atât de întârziat am înțeles că versul său "nedatat" este bine cizelat de îndelungata experiență de traducător, până la forma sa de astăzi. În Marile jocuri, parte rezervată propriei creații, I. Covaci scrie o poezie de un lirism bine dozat și într-o formulă pe drept numită "pre-șaizecistă" (de Gh. Grigurcu). În același timp se mai poate identifica o pastă omogenă de simbolism și expresionism autohton, bine absorbită de "jocurile mari" ale cuvântului. Citite prin anii '50 -'60
Un "pre-șaizecist" recuperat by Cristian Măgura () [Corola-journal/Journalistic/14645_a_15970]
-
Daniel Cristea-Enache Un Sorescu diferit descoperim în ultimul volum al poetului care a impus, într-o epocă literară dominată de lirismul abstract și metafizic stănescian, un program al ironiei, al parabolei minim codificate și al deschiderii maxime către cititor. Unde Nichita Stănescu își cîștigă lectorul și prin doza de ininteligibil și non-rezumabil a poemelor sale (a le repovesti, critic literar fiind
Cartea morții by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/2750_a_4075]
-
Lilieci și elimină tot ceea ce ar putea însemna un „balast”. Centrul de greutate s-a deplasat. Savoarea limbajului, epicul colocvial al unei comunități rurale, insert-urile ironice, în el, ale autorului hiperinteligent au dispărut cu totul. Rămîne în pagină un lirism fundamental; în cinci versuri foarte scurte, precum în Plecare, o poezie poate spune totul: „Mă întorc cu fața/ Spre perete/ Si le spun prietenilor/ Îndurerați:/ Mă întorc repede”. Dacă la prima lectură, din 1997, acest tip nou de text sorescian
Cartea morții by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/2750_a_4075]
-
invitat încă de la debutul lui editorial: linia șerpuită a ironiei culturale și a perspectivei generale în care se înscriu majoritatea situațiilor și aspectelor din textele soresciene. (titlul unei poezii) este, pe de o parte, esențializată la maximum, decantată într-un lirism aproape pur; iar pe de alta, particularizată intens și dramatic, devenind una cu pielea și bubele bolnavului cu sfîrșitul aproape. Abia cînd ne eliberăm de efectul uimitor al acestui complex poetic în care Sorescu reunește, ca un magician, esențializarea și
Cartea morții by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/2750_a_4075]
-
se poate vorbi. Scriitorii de la începutul veacului (Sadoveanu, Gîrleanu, Bassarabescu, Brătescu-Voinesti, C. Sandu-Aldea, Rebreanu, ca să-i pomenesc numai pe cei mai importanți) scriau, cu toții, proza scurtă, de la schița pînă la cel mult nuvelă. Și, pe deasupra, aceste scrieri erau inundate de lirism, aglomerate fiind cu figuri neputincioase de boieri scăpătați ce-și admirau, nostalgic, vechile sineturi, trăind, mai toți, sufletește, în secolul trecut, de dezrădăcinați și inadaptabili. Se aștepta românul. Și numai Ibrăileanu putea spera de la Brătescu-Voinesti (îndemnîndu-l intru această), să scrie
Bătălie cîstigată by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/18135_a_19460]
-
care începe în 1928 cu nuvelă Hanu Ancutei). Ion, marele român al lui Rebreanu, din 1920, este, incontestabil, actul de naștere al românului modern românesc. Și, fapt revoluționar prin importantă, desi tratînd tot despre universul țărănesc, s-a disociat de lirism, de "sentimentul datoriei", de exaltarea virtuților sufletești ale omului de la sat, înfătisîndu-l realist și obiectiv. Lovinescu (se știe din cel dintîi volum al Memoriilor sale, 1932), primind, din partea autorului cele două volume ale cărții (prima ediție a apărut în două
Bătălie cîstigată by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/18135_a_19460]
-
a fascinației, a hipnozei adînci și ireversibile, pe care acest spațiu le-a exercitat asupra celor care au venit în contact cu el. De la abandonul definitiv al Sultanei, așa cum era alintată, afectuos, de către localnici, Regina Maria, la percepțiile de un lirism exaltat și neobișnuit al unor savanți, altminteri plini de măsură și de sobrietate, precum celebrii geografi I. Simionescu și G. Vâlsan, la entuziasmul nenumăraților scriitori care au trecut pe aici și pînă la imortalizarea în imagine realizată de pictori, la
Un imn pentru Balcic by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15524_a_16849]
-
această judecată buimăcitoare: "Toți acești eroi sunt structural satisfăcători, însă nu se poate face cu ei comedie adîncă. Comicul rezultă din îmbinarea mijloacelor și rămîne în cele din urmă în sfera indemonstrabilului. Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constînd în "caragialism", adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectacolului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului
Receptarea dramaturgiei lui Caragiale by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/15966_a_17291]
-
cauzalitatea cronologică, dar proza ei se agăța de aceste două elemente cu încăpățânare; teoria ei nu făcea decât să afirme că Virginia Woolf nu putea construi o intrigă după regulile clasice și căuta o teorie care să i se potrivească. Lirismul era deficiența majoră a prozei ei. Din cauza lui, romanciera căuta să modifice prezentul romanului. Dat fiind, însă, că Virginia Woolf a crescut cu trecutul (clasic) în sânge, romanele ei par, numai, elogii ale inovației: de fapt ele se reordonează în urma
Eroul Desperado: Amintirea viitorului by Lidia Vianu () [Corola-journal/Journalistic/8521_a_9846]
-
cum e și firesc - asupra prezentului, care nu duce nicăieri, e insuficientă. Relectura nu e o repetiție a primei lecturi, ci adevăratul început al textului în mintea lectorului. Starea de spririt a romanului Desperado e un amestec între: ironie (prezentul), lirism (trecutul) și dorința de a amâna distopia (viitor). Implicarea afectivă a lectorului nu se produce, prin urmare, nici în prezent, nici în viitor, ci în trecut. Prezentul e alb, neutru. Oare aici se gândea Virginia Woolf că va ajunge romanul
Eroul Desperado: Amintirea viitorului by Lidia Vianu () [Corola-journal/Journalistic/8521_a_9846]
-
-n care i-e urît" (Bătrîni și tineri). Adică o "nemurire" factice, un surogat de nemurire. Să urmărim acum treptele inadaptării, așa cum se ivesc în poezia în chestiune. Mai întîi e o inadaptare pe care am numi-o, pe filiera lirismului nostru interbelic, metafizică și care se exprimă, pe de o parte, în dificultatea individuației (părăsirea Unu-lui originar), iar pe de alta în indecizia adoptării unei posturi convenabile pe scara regnurilor, a spețelor. Aspirația fiind, evident, refacerea unității prime, poeta
În spatele celebrității by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16293_a_17618]
-
cerchiștilor s-ar zice că există suficiente probe pentru a confirma teza în regiunea poeziei. Optzecistul Ioan Moldovan se confruntă și el cu atavismele epice, dar nu se arată dispus a le sluji, ci, dimpotrivă le combate cu mijloacele unui lirism ce se dorește dominant în raport cu materia de care nu se îndură totuși a se înstrăina complet și care e povestirea sau, mă rog, povestea. Datele narative nu sînt întrutotul radiate, astfel încît ele se pot distinge în alcătuirea discursului poeticesc
Epic și antiepic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13660_a_14985]
-
sumbră veselie: Mereu înapoia mea, sub un nor vesel// Și nebunia cu gura în U ondulînd urechile mari" ( Această obstinantă urmăire). Numai că e vorba de limite de ordin teoretic, deoarece, de facto, Ioan Moldovan e capabil a-și administra lirismul în condiții de suficientă coerență, sublimîndu-și existențialul aflat în criză, dar încă îndeajuns de robust, sub semnul suveran al rigorii: Pentru că timpul de aproape a dispărut/ și entuziasmul a diminuat/ o, rigoare/ fă ce mai poți face" ( Ce mai poți
Epic și antiepic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13660_a_14985]
-
lui S. Fl. Marian este de a fi prins pentru totdeauna mitologia aceea fermecătoare pe care poporul a legat-o de aripile și penele zburătoarelor noastre. O mitologie care mai mult decât legendele legate de oameni dă dovadă de cât lirism, de cât umor, de câtă duioșie, subtilitate și finețe poetică e capabil sufletul poporan în fantaziile și visurile sale." Oprindu-se la câteva nume populare de păsări, precum albinărel, dumbrăvancă, prigoare, pasărea omătului, aușel, presură, florinte, petroșel, poetul scrie că
Un secol de posteritate by Iordan Datcu () [Corola-journal/Journalistic/9614_a_10939]
-
eleva istoricului josnic Barbu Câmpina și a lui Mihail Roller). Horodnicioaia făcuse praf pe bietul Titus Maiorescu și pe Jean-Paul Sartre (ce titluri a avut sau are această savantă cocoțată?); Mihai Beniuc și privighetoarea tălmăcitoare fără limbă, Ema Beniuc; contesa lirismului contemporan, nimfa exasperată și crudelă, Nina Cassian; inima tăiată în săbii felurite a elegiacului bașbuzuc și mareșaloid Eugen Jebeleanu (năuc ideologic al istoriei contemporane). Cercul nu se închide aici. Dar nu trece de duzină. I-aș fixa cu ace subțiri
Extraordinarul Petre Pandrea (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11628_a_12953]
-
E o linie a echilibrului și a serenității melancolice, care cuprinde deopotrivă mistica plaiului natal și atracția mediteraneeană, ilustrate de Alecsandri (însuși Pillat s-a văzut ca o reîncarnare a acestuia), însă răspunzînd unei "monade" care circulă productiv prin etapele lirismului indigen: Poetul are, la drept vorbind, două serii complementare de "epigoni": o serie de epigoni "prin antecedență" și o serie de epigoni "prin descendență". E vorba, desigur, nu atît de patologia epigonismului, cît de exercițiul recurent al (cam) aceleiași structuri
O nouă imagine a lui Ion Pillat by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16225_a_17550]