5,243 matches
-
neagră se vedeau, vii și nebuni *, ochii ei cei rotunzi și mari, de un întunecat, un demonic albastru, cu acel zâmbet stereotip pe buzele coapte de sete de amor, cu acele umbre dulci aruncate abia sub umerii feței ei de marmură, cu părul care cădea-n inele strălucite și în creți splendizi și osteniți pe umerii ei... Și alături cu ea mergea-el... cu capul lui neacoperit, de Antinous. Asemenea unor aripi de vultur sălbatec cuprindea părul, negru și urcat ca un
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
strălucite și în creți splendizi și osteniți pe umerii ei... Și alături cu ea mergea-el... cu capul lui neacoperit, de Antinous. Asemenea unor aripi de vultur sălbatec cuprindea părul, negru și urcat ca un privaz, acea frumoasa si ostenită față de marmură de Paros... pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui dezgustați, buzele subțiri și-ntredeschise arătau o energică și crudă durere... și numai gâtul lui înalt se îndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut mândria sub
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
spadă frumoasă pre care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc... El se-ncovoia ca un șarpe sub brațele [ei] și surâdea. - Dulcele meu sloi de gheață... când s-or încălzi nervii tăi... tu marmură, tu piatră tu! - Dă-mi pace, Cezara... mi s-a strâns inima într-atît încît mă doare cumplit... zise el sughițând. Nu! nu! îngerul meu... mergi acasă... Să nu ți se-ntîmple nimica pe drum, gândește la Cezara ta... margaritariule... Nu se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
soarelui. Picioarile se vedeau în apa străvezie atingând prundul... și capătul părului ei de aur înota pe apă... Când ajunse în dumbravă, umbra mirositoare a arborilor nalți aruncă un reflect albastru asupra pieliței albe, încît părea o statuă vie de marmură privită pin ochelari albaștri... Deodată ea văzu pin arbori o figură de om... ea gândi că e o închipuire a ei proiectată pe mrejele de frunze... și acel chip lua din ce în ce conture mai clare... era el... "Ah
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
de tabloul acoperit c-o pânză, o ridică și se uită cât înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu fața de-o senină seriozitate întindea Archangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura și ochii lui albaștri străluceau parecă de putere și energie. Brațu-i se întindea spre chaos... aripele lungi și albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor și deasupra frunții se-ncovoia un cerc de stele. Fondalul era chaos
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
iute mâna iar la ochi, până ce i se răcori sufletul... apoi ridică un deget,... cel mic, deasupra ochilor și se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe niște umeri largi și albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Răsuflând din ce în ce mai liniștit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui mușchi și forme respira mândria și nobleța... Mînele ei îi căzură-n jos, căci era obosită, dar nu sătulă de-a privi. Penelul pictorului zbura pe spațiul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
trăsături de-o dureroasă amărăciune în fața întunecatului geniu. - Cum reamintirea îi schimbă astfel fața, gândi Cezara, și o duioșie liniștită îi împlu sufletul... Ea nu mai era aceeași. Din tremurătoare deveni lină - acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum... buzele ei se descleștară c-o dulce expresie de durere și de amor, ea-și înclină capul în perini și-și închise ochii. Simțea că plânge
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
singura fericire a unui caracter mulțămit, fără amor și fără ură. - Dacă mi-ar da pace - gândi el în sine - totuși ar fi cum ar fi. Atunci aș ținea-o de mână - atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... Pare-că părul ei e o spumă de aur, atât de moale-i... și fața ei se poliește într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
o negură îmi întunecă ochii... aș omorî - o... Ce știe ea că mă chinuie. Și azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru și uscat acea frumoasă și ostenită față de marmură. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați; buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
să mânuiești sabia? - Da! zise el. - Să-ți aduc o sabie - nu-i așa? - Da... Ea se urcă repede în palat și peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse. - Dulcele meu sloi de gheață - tu, marmură, tu! - Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor. - Nu, nu!... mergi acasă... Să nu ți se întîmple nimica pe drum... gândește la Cezara. Nu se putu opri de a-i lua capul între mâni și de mai a-l
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
atât de însetată de amor ca copilul cel tânăr și fraged, buzele ei erau uscate de dorința unei sărutări, cugetarea ei era împătimită. Când ajunse în dumbravă, umbra arborilor arunca un reflect albastru asupra ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... și acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. - Ah! gândi ea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
tabloul acoperit c-o pânză, o ridică și se uită întru cât înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu fața de o senină seriozitate întindea Archangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura și a frunții boltite și ochii lui albaștri străluceau pare-că de putere și energie. Brațu-i se întindea spre chaos... aripele lungi și albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui și deasupra frunții se-ncovoia un cerc
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
iar] la ochi iar, până ce i se răcori sufletul... apoi ridică un degețel [deget],... cel mic, deasupra ochilor și se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe niște umeri largi și albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Acum era să-i plesnească colanul... ea-l deșcheie din sponci și, răsuflând din ce în ce mai liniștit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui mușchi și forme respira mândria și nobleța... Mînele ei îi căzură-n jos, căci era
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nenorocit trebuie să fi fost când [Cum] reamintirea îi schimbă astfel fața, gândi Cezara, și o duioșie dulce și liniștita îi împlu sufletul.. Ea nu mai era aceeași. Din tremurătoare deveni lină - acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum... buzele ei se discleștară [descleștară] c-o dulce espresie de durere și de amor, ea-și înclină capul în perini și-și închise ochii. Simțea că
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mi-ar da pace - gândi el în sine - totuși ar fi cum ar fi. Atunci aș ținea-o de mâna ei mică [mînă ] și ne-am uita în lună - în virgina lună - atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... Parecă părul ei e o spumă. de aur, atât de moale-i... și fața ei se poliește într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
-i chin! Dar biata copilă... să fiu drept... ce știe ea că mă chinuie. Și azi îmblă prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru și uscat acea frumoasă și ostenită față de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lasate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați; buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
o sărutare pentru ea? - Da. Ea se urcă repede în palat și peste două minute veni c-o spadă, pe care i-o încinse folosindu-se de ocazia de a-l strânge de mijloc. - Dulcele meu sloi de ghiață - tu marmură! tu piatră tu! - Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor. - Nu nu! îngerul meu... mergi acasă.,. Să nu-ți se întîmple nimica pe drum... gândește la Cezara ta... mărgăritariule Nu se putu opri de a-i lua capul între
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
uscate de dorința unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate vestezite de arșiță. Când ajunse în dumbravă, umbra mirositoare a arborilor nalți arunca un reflect albastru asupra pieliței ei, încît părea o statuă de marmură în lumina viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... și acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. - Ah! gândi ea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
scop. Dar asupra cărților culcate-n colț era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil ca de vro optsprezece [ani], cu păr negru și lung, cu buzele subțiri și roze, cu fața albă ca marmura și cu niște ochi albaștri mari, sub mari sprâncene și lungi gene negre. Ochii cei albaștri ai copilului erau așa de străluciți, de-un colorit atât de senin, încît păreau că privesc cu inocența, cu dulceața lor mai femeiască asupra
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nimica - a nu putea iubi e grozav. Toma Nour, după ce sfârșise acest apolog al urei și răcelei, el se sculă din pat și începu să traverse * spațiul cel larg al camerei sale, cu pași mari. Lumina lunei bătea în fața de marmură a icoanei din părete, a cărei ochi păreau că trăia[u] în noapte. - O, Ioane! zise Toma, sărutând ochii cei de foc vânăt a icoanei, Ioane, iartă că am căzut într-un iad de ură, când tu nu-mi predicai
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
amor, suflet de înger ce ai fost! Luna s-ascunse-ntr -un nor negru de ploaie spintecat în două rânduri de lungi fulgere roșii. Casa se-ntunecă și nu se mai văzu neci acea umbră pe perete: Ioan, neci acea umbră de marmură ce îmbla: Toma. - Toma, zisei eu încet, eu mă duc... noapte bună. Cată să nu-nnebunești. Ieșii și mă dusei acasă la mine. Deși Toma rămânea același, dar eu băgam de samă că el se ruina din [zi] în zi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sub niște gene lungi, blonde, și sp [r ]încene subțiri, trase și îmbinate. Buzele ei tremurau o rugăciune, ochii săi se întredeschideau din când în când, tâmplele sale băteau încet. Un braț de-o albețe vergină ca cea mai curată marmură spânzura în josul patului, pe când mâna cealaltă zăcea pe inima ei. Bătrânul ședea pe scaunul cel de lemn. Fruntea sa pleșuvă și încongiurată de câțiva peri albi ca argintul în lumină era norată de durere, ochii săi roșii de bătrânețe și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
un alb vânăt și împietrit ca al marmorei, buzele supte și ochii cei mari închiși și-nfundați sub fruntea lată și veștedă. Bătrânul s-apropie și apăsă lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte. Sora sa stătea, o marmură vie, un geniu al durerei, răzimată, cu fața topită de durere, lângă un copaci ce-și scutura frunzele galbene și plină de neauă pe fața ei albă și rece. Ochii închiși și seci, gura ei trasă cu amărăciune, fața ei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
casă și, trîntindu-mă dinaintea mesei cu cărți: - Poesis, murmurai răpit, te iubesc! Am visat... am cântat, am scris, toate despre ea... ființa mea era plină de-un singur vis... mintea mea nu vedea alt chip decât pe - acel înger de marmură: "Poesis! " L-am căutat pe Ioan și-am cercat a-i spune. Dar el devenise tăcut și respingător... nencrezător cătră orice. Își râdea de cer și de Dumnezeu; desprețuia oamenii, încît ți s-ar fi părut că sub zdrențele lui
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cu tot geniul său, care e silit să-și lase fetele să îmble goale și sărace pe strade, astfel încît prostituțiunea îmbrăcată în mătase râde cu hohot pe urma virtuții zdrențuite? O, prostituțiunea și rușinea se-ngroapă-n morminte de marmură și-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe când virtutea doarme somnul ei etern între patru scânduri de brad. Și la ce esistă virtute, la ce? Pe teatru cu virtutea, cu noblețea - ce-nsemnează acei oameni de nimica, care-ntr-o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]