4,056 matches
-
părere pe care o exprimă și Paul Cornea sugerând că "clasicismul subzistă, dar nu în calitate de "curent", ci sub formă de "modalități" sau genuri, așadar, ca tip de stilizare artistică nu ca viziune existențială."204 Pe de altă parte, însă, nici romantismul nu a fost resimțit organic, după cum arăta Șerban Cioculescu: "Experiența interioară a romantismului ne-a rămas străină. Scriitorii nu au trecut printr-o "criză" morală de esență faustică, demoniacă sau egotistă ca urmașii spirituali a lui Goethe, Byron sau Chateaubriand
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu în calitate de "curent", ci sub formă de "modalități" sau genuri, așadar, ca tip de stilizare artistică nu ca viziune existențială."204 Pe de altă parte, însă, nici romantismul nu a fost resimțit organic, după cum arăta Șerban Cioculescu: "Experiența interioară a romantismului ne-a rămas străină. Scriitorii nu au trecut printr-o "criză" morală de esență faustică, demoniacă sau egotistă ca urmașii spirituali a lui Goethe, Byron sau Chateaubriand din alte țări."205 În această ordine de idei, ambivalența epocii poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
această ordine de idei, ambivalența epocii poate fi mai bine înțeleasă, iar împletirea elementelor clasice cu cele romantice nu rămâne decât în aparență paradoxală, deoarece, în fapt nu s-au confruntat două ideologii radicale, ci un neoclasicism impur cu un "romantism îmblânzit" de tip Biedermeier. Aceasta nu înseamnă, totuși, că în epocă liniile conviețuirii clasic romantic au fost întru totul armonioase. Susținerea pătimașă a ideilor a ricoșat în câteva rânduri în aspecte polemice, cum este cazul lui Cezar Bolliac, care în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
filoclasicilor ar fi de notat pamfletul lui I.H. Rădulescu Domnul Sarsailă, autorul sau câteva aspecte din articolul lui Odobescu Bazele unei literaturi naționale în care se observă o înfierare satirică a prototipului de scriitor romantic, respectiv o respingere netă a romantismului. Aceste manifestări mai agresive nu sunt, totuși, o notă comună a epocii, majoritatea articolelor teoretice sau a programelor, axându-se pe apologia modelului asumat sau pe dezvoltarea unor principii generale, cum este cazul Introducției la Dacia literară care a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu sunt, totuși, o notă comună a epocii, majoritatea articolelor teoretice sau a programelor, axându-se pe apologia modelului asumat sau pe dezvoltarea unor principii generale, cum este cazul Introducției la Dacia literară care a fost perceput drept manifest al romantismului românesc, dar care nu-și constituie corpusul ideologic prin raportare polemică directă la clasicism. Făcând o sinteză a variatelor explicații enumerate anterior, putem afirma că fenomenul coexistenței elementelor romantice cu cele clasice este unul de o complexitate sporită, implicând diverse
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o sarcină destul de dificilă. Cu toate acestea, pentru a avea o imagine mai clară a epocii și a modului de gândire pașoptist, este necesară identificarea neoclasicismului concretizat prin viziuni particularizante subsumate ideologiei clasice care au subminat aparenta impunere victorioasă a romantismului. Dincolo de elementele multiple care sunt prezente la nivelul operelor prin cultivarea fabulei, a satirei sau a epistolei (specii clasice în esență), prin predispoziția către o claritate și sobrietate a frazei poetice, la Grigore Alexandrescu, de exemplu, prin aspirația către dimensiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
umbre. "Înzestrat cu mari însușiri și cu tot atât de mari cusururi"214, Ion Heliade Rădulescu și-a demonstrat proteismul și în ceea ce privește opțiunile estetice, pornind sub auspicii clasice, datorate, în mare măsură, educației primite la Sf. Sava și sfârșind prin afilierea la romantism datorită atracției pe care au exercitat-o ideile exprimate în prefața la Cromwell. Această trecere de la o paradigmă ideologică la alta este vizibilă în scrierile teoretice, căci la nivelul operelor propriu-zise amestecul elementelor este mult mai complex. În studiul său
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
integrală. Motivele pentru care Heliade abandonează în final proiectul său de a reda în românește ideile mentorului clasic nu sunt clare, fiind legate probabil de circumstanțele zbuciumate ale activității politice a scriitorului sau de alunecarea în sfera de influență a romantismului. În orice caz, proteismul marelui pașoptist a dus la controverse ulterioare în ceea ce privește încadrarea sa. D. Popovici îl consideră mai mult un clasic cu interferențe romantice, pe când ulterior, Paul Cornea îl va desemna un romantic care a perceput clasicismul doar în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Cornea îl va desemna un romantic care a perceput clasicismul doar în liniile sale generale 216. Această ultimă perspectivă este, de altfel, cea mai des întâlnită în studiile critice sau istoriile literare unde Heliade figurează printre reprezentanții de seamă ai romantismului românesc. Cu toate acestea, lectura atentă a teoretizărilor scriitorului muntean, mai mult din prima parte a activității sale literare, e drept, dezvăluie un atașament destul de ferm față de principiile clasice. Iată un fragment din articolul Serafimul și Heruvimul și Visul 1836
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
spre nemurire: "Domnului Sarsailă i-a intrat în cap să-și facă numele nemuritor, cum am zice să zboare la nemurire."220 Dincolo însă de aceasta, există aspecte concrete ale textului care îndreptățesc cititorul să-l considere o critică la adresa romantismului, cum ar fi descriere savuroasă a înfățișării acestui Sarsailă, descriere ce subminează ironic neliniștea, zbuciumul sau aspectul fizic neîngrijit: "...mai întâi de toate trebuie să fiu fără căpătâi, ca să zică că sunt slobod [...] în camara mea cu cât va fi
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
tot ce e cu neputință să-l dorească, și se zică pe toate tonurile că nimic nu e bine pe pământ nici în ceruri, nici în iad, și că, prin urmare, moartea e singura scăpare a neamului omenesc"" Surprinderea trăsăturilor romantismului, considerat în final "o batjocură" se face într-o manieră ironică, evident polemică. Cu toate acestea, Odobescu apreciază scriitori precum Byron, Hugo, Schiller, fiind astfel clar că ținta mâniei sale o constituie mai degrabă varianta epigonică, artificială, exagerată a curentului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
din formularea inițială "însușirile cu care întrec grecii și romanii pe scriitorii cei noi (subl. n.)". Raportarea la prezent prin diminuarea meritelor acestuia în fața grandioasei Antichități, deși este o atitudine profund clasică nu trebuie înțeleasă, totodată, drept o revoltă împotriva romantismului. De altfel, este interesantă maniera subtilă prin care autorul face trecerea înspre accepțiunea largă a termenului de clasic ce vizează "orice lucru scris sau artistic desăvârșit dinlăuntru și dinafară, prin tot ce poate fi de model, de pildă vrednică de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
al tuturor acestor teoretizări îl constituie evidențierea scopului educativ al reprezentărilor scenice, fiind întâlnit chiar și la Negruzzi în prefața la traducerea sa Triizeci de ani sau Viața unui Jucătoriu de cărți, deși restul textului sugerează mai mult afilierea la romantism. Sintagma "școală de moral" atribuită teatrului se repetă obsesiv în majoritatea textelor epocii, căpătând o oarecare nuanțare numai în ceea ce privește justificarea acestei afirmații. În acest sens, Ion Voinescu II în Cugetări asupra teatrului (1836), articol care totuși capătă linii romantice, acordă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
maniheist clasic vs. romantic opțiunile estetice ale perioadei 1830-1860 este o greșeală. Nuanțările multiple ale îmbinărilor elementelor celor două paradigme o dovedesc atât la nivelul creațiilor literare cât și al teoretizărilor. Desigur, nici a privi unilateral epoca doar din perspectiva romantismului nu ar corespunde cu adevărul. Numeroasele mărturii ideologice din care cele mai importante au fost selectate în lucrarea de față atestă prezența asumată în mod conștient a neoclasicismului. Caracterul mai flexibil al acestor ecouri ale paradigmei franceze originale precum și existența
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ar corespunde cu adevărul. Numeroasele mărturii ideologice din care cele mai importante au fost selectate în lucrarea de față atestă prezența asumată în mod conștient a neoclasicismului. Caracterul mai flexibil al acestor ecouri ale paradigmei franceze originale precum și existența unui romantism "deschis"238 a dus, în final, la o conviețuire care, în liniile ei generale, a fost destul de pașnică. Aceasta și datorită faptului că scriitorii epocii au fost, în marea lor majoritate, implicați politic, fiind însuflețiți de ideea emancipării naționale, a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cei doi termeni clasic și romantic altfel decât sub forma unui anumit maniheism, a unei opoziții, care defavoriza net clasicismul, punându-l sub semnul inferiorității estetice. Începutul secolului al XX-lea va inversa, însă, polaritățile prin cultivarea unei aversiuni împotriva romantismului, perceput drept o exagerare, și prin reconsiderarea în manieră pozitivă a valorilor la care se renunțase cu un secol în urmă. Astfel, afirmarea principiilor clasice s-a făcut mai întâi prin condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile lui
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasicismului în literatură, a monarhiei în politică și a catolicismului în plan religios. Așezarea clasicismului în prim plan nu este întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a dezvoltării celorlalte idei, după cum sugera însuși Maurras: "analizând erorile literare ale romantismului, am fost forțați să recunoaștem greșelile politice și morale ale unui stat implicat într-o revoluție"246 Cu alte cuvinte, dezgustul pentru ceea ce era considerată drept barbaria epocii anterioare a dus la căutarea ordinii, mai întâi în artă, apoi în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
direcție este faptul că Acțiunea franceză nu a lăsat în urmă nici o operă de valoare, nici un nume cu rezonanță în memoria literaturii (Maurras a fost asociat mai mult cu dimensiunea socio-politică a mișcării, iar Pierre Lasserre, care în 1907 scria Romantismul francez, unde încerca să demonstreze că acest curent a dus la pervertirea gustului și a dimensiunii estetice, fără însă a nega valoarea unor scriitori romantici, a fost, în mare măsură neînțeles, opera sa fiind pusă sub semnul absolutismului ca o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cernelii. Astfel, frumusețea îi este asigurată de claritatea liniilor, de simplitatea desenului. Însă unele femei preferă să poarte stofa pe dos pentru a-și etala bogăția, pentru a atrage atenția asupra multitudinii firelor de aur. În această manieră poartă și romantismul poezia, conchide Cocteau, sugerând prezența unui lux artificial, fals care se opune firescului în actul artistic. "Poezia trebuie să aibă un aer sărac pentru cei care nu cunosc luxul. Un poem este culmea luxului, adică a reținerii, opusul avariției."253
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în tranșeele Primului Război Mondial, noua viziune estetică a filosofului englez s-a impus mai mult prin intermediari, din care cei mai faimoși sunt T.S. Eliot și Ezra Pound. În ceea ce privește atitudinea sa pro-clasică, cel mai reprezentativ text al său rămâne cel intitulat Romantism și clasicism (1911-1912), unde se trasează, în mod dihotomic, coordonatele celor două viziuni artistice. Desigur, a scrie despre clasicism nu înseamnă neapărat a crede în clasicism. Acesta nu este însă cazul eseului avut în vedere, în care paralela dintre cele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fiind realizată, de la bun început, pentru a accentua un aspect în defavoarea celuilalt. În acest sens, fraza inițială a textului stabilește, în mod evident, intențiile autorului: "În cele ce urmează, voi încerca să argumentez că, după o sută de ani de romantism, e timpul pentru o renaștere clasică, și că arma specifică acestui nou spirit clasic, atunci când se manifestă în vers, va fi fantezia."263 Declarația făcută în incipitul eseului este directă, asumată și fără ocolișuri, sugerându-se o anumită epuizare a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-se, totodată, întoarcerea la clasicism. Reperul temporal "după o sută de ani" accentuează ideea unei reveniri la formula pe care au întărit-o clasicii francezi. Interesantă este, însă, afirmația privitoare la fantezie, concept ce a fost asociat mai mult cu romantismul. În fapt, se face o subtilă diferențiere de termeni, Hulme disociind între fantezie și imaginație și adăugând precizarea că "va trebui deci să demonstrez două lucruri: în primul rând că se anunță o renaștere clasică, și, în al doilea rând
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
În acest sens, Hulme face referire la maniera aparte prin care grupul Acțiunea franceză a ales să valorifice aceste opoziții de factură în primul rând estetică și anume transpunându-le în domeniul politicii unde, după cum am arătat în paginile anterioare, romantismul era asociat cu idealurile anarhice ale Revoluției sau cu decadența Republicii, pe când clasicismul reprezenta ordinea și armonia monarhică. În aceeași ordine de idei, privind redimensionarea unor termeni, merită semnalată observația aceluiași autor care identifica în eseul O filosofie conservatoare trei
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-i dai." Această analiză pertinentă și oarecum ironică a schimbărilor prin care trece un termen sesizează în mod corect alternarea percepției care duce la gradarea viziunii asupra unui concept. În acest sens, Hulme își propune în primul articol menționat aici Romantism și clasicism să ofere propria sa viziune asupra celor două noțiuni, având convingerea că o explicitare a termenilor va constitui un fundament al argumentării necesității unei renașteri clasice. Astfel, în viziunea lui Hulme, romantismul și clasicismul reprezintă două atitudini asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
propune în primul articol menționat aici Romantism și clasicism să ofere propria sa viziune asupra celor două noțiuni, având convingerea că o explicitare a termenilor va constitui un fundament al argumentării necesității unei renașteri clasice. Astfel, în viziunea lui Hulme, romantismul și clasicismul reprezintă două atitudini asupra ființei una care privește omul ca fiind bun în sine, dar coruptibil de circumstanțe, iar cealaltă prin care omul este văzut ca fiind destul de limitat, dar i se poate asigura decența prin ordine și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]