227,325 matches
-
asupra acestei noțiuni de greșeală tragică, chiar dacă Corneille, vom vedea mai încolo, emite restricții. Corneille îl citează textual pe Aristotel pe care îl ia ca model: În primul rând, el (Aristotel) nu vrea nicidecum ca un om foarte virtuos să ajungă din fericire în nenorocire și susține că asta nu produce nici milă, nici teamă, pentru că este un eveniment cu totul și cu totul nedrept. Unii interpreți accentuează puterea acestui cuvânt grecesc μιαρου, pe care îl recomandă spre folosire ca epitet
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un sfârșit atât de funest. Trebuie deci de găsit o cale de mijloc între aceste două extreme, prin alegerea unui om care să nu fie nici complet bun, nici complet rău și care, dintr-o greșeală sau slăbiciune omenească, să ajungă într-o nenorocire pe care nu o merită." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille consideră Cidul drept una din cele mai frumoase tragedii, asta se datorează faptului că piesa este ireproșabilă atât cu privire la greșelile eroului, cât și la relațiile sale de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nicidecum de la un dușman, nici de la cineva indiferent, ci de la o persoană care trebuie să-l iubească pe cel ce suferă și să fie iubită de el." Cu Horace, Corneille creează de asemenea o situație perfectă în planul tragicului. Eroul, ajuns în culmea gloriei, comite, omorându-și sora, o crimă împotriva naturii, care îi provoacă spectatorului o milă și o teamă maxime. Greșeala acestui om corect, care într-o privință este un model de virtute, în sensul cornelian al termenului (curaj
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai mult indignarea decât mila spectatorului; nici ca ele să fie rele în exces, fiindcă nimănui nu-i este milă de un scelerat. Trebuie deci ca ele să aibă o bunătate mediocră, adică o virtute capabilă de slăbiciune, și să ajungă în nenorocire prin vreo greșeală care să-i facă de plâns sau detestați." Chiar dacă ambii autori, pe plan teoretic, îl au pe Aristotel ca model, Racine, și aici, se arată mai apropiat decât Corneille de dramaturgia antică, al cărei model
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
arătat, scrie el în Prefață, să fi murdărit scena cu omorul oribil al unei persoane atât de virtuoase și atât de plăcute pe care trebuia să o reprezint în persoana Ifigeniei?" Euriphile, dimpotrivă, care păcătuiește prin gelozie, poate fi sacrificată. "(...) ajungând în nenorocirea în care această amantă geloasă voia să o împingă pe a ei rivală, (ea) merită să fie cumva pedepsită, fără ca prin asta să fie complet nedemnă de compasiune." În schimb, Corneille contestă excluderea din scena tragică a personajelor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ea) merită să fie cumva pedepsită, fără ca prin asta să fie complet nedemnă de compasiune." În schimb, Corneille contestă excluderea din scena tragică a personajelor "foarte virtuoase" sau "foarte rele". "El (Aristotel) nu vrea ca un om complet inocent să ajungă în nenorocire, pentru că, acest lucru fiind abominabil, trezește mai mult indignarea împotriva celui care îl persecută, decât mila pentru nenorocirea lui; el nu vrea nici ca un om rău să ajungă acolo, pentru că nu poate stârni milă printr-o nenorocire
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aristotel) nu vrea ca un om complet inocent să ajungă în nenorocire, pentru că, acest lucru fiind abominabil, trezește mai mult indignarea împotriva celui care îl persecută, decât mila pentru nenorocirea lui; el nu vrea nici ca un om rău să ajungă acolo, pentru că nu poate stârni milă printr-o nenorocire pe care o merită, nici teama pentru ceva asemănător la spectatorii care nu-i seamănă; dar când aceste două rațiuni încetează, astfel ca un om de bine care suferă să stârnească
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
martiriu nu ar putea intra în universul tragic, pentru că el imprimă în sufletul spectatorului milă, și nu teamă. Or, după cum arată Corneille în Discurs despre Tragedie, Polyeucte a cunoscut din partea publicului o primire entuziastă. "Excluderea unor persoane complet virtuoase care ajung în nenorocire expulzează martirii din teatrul nostru. Polyeucte a reușit aici împotriva acestei maxime, iar Heraclius și Nicomede au plăcut, deși ei nu stârnesc decât milă, și nu teama sau vreo altă patimă destinată purificării, pentru că noi îi vedem aici
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
întâmplă cu adevărat în realitate. Mă bazez pe cei care i-au văzut reprezentațiile: ei pot să-și întrebe inimile în secret și să revină asupra a ceea ce i-a impresionat la teatru, pentru a-și da seama dacă au ajuns prin asta la acea teamă înțeleaptă, și dacă ea a corectat în ei pasiunea ce a provocat nefericirea pe care au deplâns-o." (Discurs despre Tragedie) 7.8. Părinții Bisericii și teatrul Cum teatrul pune în mișcare emoții puternice, la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cuvintelor, nici la sentimentele pe care le exprimă ele: căci chiar în asta constă pericolul, în faptul că în timp ce suntem încântați de dulceața melodiei, sau uluiți de minunăția spectacolului, aceste sentimente se strecoară fără să ne gândim la ele, și ajung în inimă fără să ne dăm seama." (Scrisoare către Părintele Caffro cu privire la Comedie) Opera, să ne amintim, este pe gustul zilei. De la apariția ei în Franța în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ea a sensibilizat publicul la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Marivaux (1688-1763), în Insula Rațiunii (L'Ile de la Raison, 1727), își bate vesel joc de tragedie căreia îi denunță neverosimilul permanent prin intermediul cuvintelor lui Blectrue, consilier al Guvernatorului, căruia îi incumbă sarcina de a readuce la rațiune pe cei ce ajung pe insulă, în special pe Poet. "Poetul Uite, mă amuzam la mine în țară cu lucrări de-ale spiritului, al căror scop era când să stârnească râsul, când să-i facă pe ceilalți să plângă. Blectrue Lucrări care să te
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
amestece o scenă vorbită cu o scenă mută și să tragă folos din unirea celor două scene, și mai ales din apropierea, fie teribilă, fie comică din această unire care s-ar face mereu. După ce Eumenidele s-au agitat pe scenă, ajung în sanctuarul în care s-a refugiat vinovatul; și cele două scene nu formează decât una singură." (A Doua Convorbire despre Fiul nelegitim, 1757) Diderot ar vrea de asemenea ca arhitecții să conceapă noile săli de teatru ca pe niște
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Într-o zi de spectacol, cum încercam să-mi scap prizonierul de plictiseală, i-am propus să mergem la spectacol. (Nu știu la care din cele trei.) Asta nu are importanță pentru istorisirea mea. Prietenul meu acceptă. Eu îl conduc. Ajungem; dar la vederea gărzilor răspândite, a micilor ghișee obscure care servesc de intrare, și a acestei găuri închise cu un grilaj de fier, prin care se distribuie biletele, tânărul își închipui că se află la poarta unei case tip fortăreață
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cules totuși un număr oarecare de mici reguli, conform cărora învață să acționeze pe contul lui." (întâia Seară) Lessing este convins că actorul, contrafăcând semnele exterioare ale unei emoții, mânia de exemplu, va încerca această emoție pe tăcute, ceea ce va ajunge pentru a declanșa o reacție corporală, ca sub efectul unui reflex condiționat. "...să presupunem că de-abia a învățat de la un actor original cele mai vulgare manifestări ale mâniei și că știe să le imite cu fidelitate (anume, mersul năvalnic
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în stereotipuri ce obosesc publicul. El o pune pe Placida, amoreză primă, care, adepta ideilor noi, amenință cu părăsirea trupei dacă mai trebuie să joace în comedii de modă veche, să spună: Dacă vom da comedii ale artei, unde vom ajunge! Oamenii sunt sătui să tot vadă aceleași lucruri, să tot audă aceleași fraze, iar spectatorii știu ce trebuie să spună Arlechinul chiar înainte să deschidă gura." (I, 2) Vrând să reformeze comedia, Goldoni îi trasează evoluția, pentru a înțelege cauzele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
exercite profesia mea." Pentru a face acest tablou al moravurilor, Goldoni este obligat să multiplice numărul personajelor. De aceea, el critică concepția teatrului francez în care acțiunea dramatică se bazează aproape în întregime pe un erou central. "Un singur caracter ajunge, spune Orazio în Teatrul comic, pentru susținerea unei comedii, în Franța (....). Italienii noștri vor mult mai mult." Goldoni aduce pe scenă viața, cu întreaga ei truculență. Se mănâncă, se bea, se doarme, se cumpără, se vinde, se scot la iveală
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de virtute, încearcă să trezească la stăpânul său Pantalone un sentiment de vină. Cum, determinat de soția lui, și-a aruncat fiul în stradă, ea îi face morală, arătându-i că va avea o responsabilitate grea dacă fiul său va ajunge rău. Ea speră astfel să-l împace cu fiul său. Goldoni atribuie o funcție morală comediei care trebuie să corecteze moravurile. "Le-am propus spectatorilor mei un model de imitat, scrie el în cea de-a doua parte a Memoriilor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
toate aceste figuri pe care providența le desfășoară în mase atât de mari în realitate! Asta înseamnă să mutilezi oameni și lucruri, să faci strâmbă istoria. Ca să fie mai clar: toate astea vor muri la operație; și astfel mutilatorii dogmatici ajung la rezultatul lor obișnuit: ceea ce era viu în cronică a murit în tragedie. Iată de ce, adesea, cușca unităților nu închide în ea decât un schelet." Reluând argumentele lui Godeau contra lui Chapelain, în Racine și Shakespeare, Stendhal, care pune față
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sunt rele la care noi înșine am putea fi expuși. Plăcerea într-o tragedie constă în aceea că noi știm bine că este o ficțiune; sau, ca să mă exprim mai bine, iluzia distrusă fără încetare renaște fără încetare. Dacă am ajunge să credem un singur moment ca adevărate crimele și trădările, pe loc ele ar înceta să ne cauzeze plăcere." Stendhal și Hugo îl citează în nenumărate rânduri pe Shakespeare, pe care nu pretind că-l imită, ceea ce nu ar avea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Zola recunoaște sincer că Romantismul a marcat o etapă hotărâtoare în eliberarea artei. "Ne-a făcut ceea ce suntem, scrie el în Naturalismul în teatru, adică niște artiști liberi." Dacă drama romantică, instaurând "o adevărată revoluție", a permis "înlăturarea domniei tragediei ajunsă în mintea copiilor", ea nu a fost totuși "decât veriga necesară care trebuia să lege literatura clasică de literatura naturalistă". Deși prezentată ca antiteză a tragediei, pentru că opune datoriei pasiunea, povestirii acțiunea, Antichității Evul Mediu, ea nu este decât ultima
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai dificile și au pornit de tot atât de jos. Atunci de ce atâtea nazuri, cu acest cuvânt de lacheu? de ce să plângi în hohote? de ce să te otrăvești? Stranie inconsecvență: nu are nimic dintr-un lacheu și moare pentru că este un lacheu. Ajungem aici la exagerarea făcută pentru un cuvânt, la mizeria poveștilor inventate; s-a spus adesea că o primă minciună cere o serie întreagă de minciuni, și nimic nu este mai adevărat în literatură; dacă părăsim terenul cel solid al realului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dramatică și regia pe căile care sunt astăzi și ale noastre. Platitudinea regiilor naturaliste a provocat nu numai o stare de oboseală față de jocul imitativ, ci chiar de suspiciune cu privire la actor, judecat inapt să traducă universul mental al scriitorului. Simboliștii ajung chiar să nege posibilitatea oricărei reprezentări și să prefere lectura în locul spectacolului. Marioneta este obiectul multor speranțe, atât din partea Simboliștilor, cât și a lui Jarry, căci, dezincarnată, ea ajunge la o stilizare la care actorul, în jocul său, nu ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu privire la actor, judecat inapt să traducă universul mental al scriitorului. Simboliștii ajung chiar să nege posibilitatea oricărei reprezentări și să prefere lectura în locul spectacolului. Marioneta este obiectul multor speranțe, atât din partea Simboliștilor, cât și a lui Jarry, căci, dezincarnată, ea ajunge la o stilizare la care actorul, în jocul său, nu ar putea pretinde. Pentru Gordon Craig, regizor englez care dorește, precum Pigmalyon, să fasoneze "supramarioneta", și Oscar Schlemmer, regizor german care creează "baletul obiectelor", secretul unui joc perfect constă în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
muzica la Pelléas și Mélisande (1893), Claudel (1868-1955), profund marcat în tinerețe de estetica simbolistă, chiar dacă s-a îndepărtat de ea, va colabora constant cu prietenii săi muzicieni, Darius Milhaud, Arthur Honegger. Încărcătura poetică a textului trebuie să fie de ajuns, pentru Simboliști, ca să creeze atmosfera dramei. Scena nu mai caută să descrie, ci să sugereze. Poetul și eseistul Pierre Quillard (1864-1912), în "Despre inutilitatea absolută a regiei scenice exacte", articol apărut în Revue d'art dramatique din 1 mai 1891
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
d'art dramatique din 1 mai 1891, declară: "Cuvântul creează decorul ca și restul. Decorul trebuie să fie o simplă ficțiune ornamentală care completează iluzia prin analogii de culori și de linii cu drama. Cel mai adesea vor fi de ajuns un fundal și câteva draperii mobile (...) Spectatorul (....) se va abandona în întregime voinței poetului și va vedea după cum îi este sufletul figuri teribile și încântătoare și ținuturi de ficțiune în care nimeni în afară de el nu va pătrunde: teatrul va fi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]