22,736 matches
-
este real, în timp ce „altfel“ s-a pierdut definitiv în gestul subiacent al eliminării mele, în neantul posibilului condamnat să rămână posibil. Înființând, orice hotărâre desființează în jurul ei un potențial de ființă. Instituirea de ființă are loc pe spezele unei prealabile condamnări la a nu fi. Tocmai obligația de a săvârși această crimă ontologică îl blochează pe nehotărât. Și pentru că nu se poate hotărî să desființeze, nehotărâtul nu știe ce să înființeze. El este judecătorul care nu știe cui să confere semnul
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
să-și dovedească și să dovedească nimic, ratatul o preia și o face a lui. Și tocmai însușirea acestei prejudecăți nu-i dă pace. Amândoi, leneș și ratat, sunt condamnați de către ceilalți, dar numai ratatul preia, odată cu prejudecata lumii, și condamnarea ei. Nedepășirea limitei interioare e însoțită în cazul lui de o mustrare permanentă - a lui și a celorlalți. A celorlalți: căci promisiunea (care va rămâne neîmplinită) a fost făcută pe scenă și așteptarea împlinirii ei a devenit la rândul ei
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
formă a izolării celui puternic nu apare în raport cu „cineva“, ci cu lucrul numit care, în loc să cunoască ocrotirea, este trecut acum în regimul distrugerii. În distrugerea apei, a pământului și a cerului eu fac experiența unei izolări esențiale care este totodată condamnarea mea. Câtă vreme acelea există, slăbiciunea dependenței ca temei al puterii mele rămâne ascunsă. Abia distrugându le, acest temei ajunge vizibil. Încetând să ocrotesc, am devenit singur. Dar pentru că temeiul puterii mele este dependența, independența singurătății îmi este refuzată și
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
vina, sentința. Dar răspunderea aici este maximă, iar consecințele sunt strivitoare. Și totuși aici teama rămâne, la rândul ei, vagă. Ne temem mai mult de judecătorul de cartier decât de Judecătorul Suprem. Suntem gata să riscăm oricând damnarea în locul unei condamnări de câteva luni. Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spațiu populat cu limite. Limita îl închide
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
1”>Ibid., ed. Bekker 978b 2-5. </ref> Acesta din urmă este însuși cazul sfericei ființe parmenidiene, iar pledoaria pentru limita care nu este obligatoriu să se mărginească cu ceva este o pledoarie pentru ființa însăși și ea reprezintă totodată o condamnare ontologică a nelimitatului ca trimițând direct la neființă. Din aceleași motive, un alt text aristotelic<ref id=”2”>Fizica III, 6, 207a 15- 17.</ref> (de astă dată autentic) tranșează disputa dintre Parmenide și Melissos în favoarea primului, spunând: „Iată de ce
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Turnurile lor de Fildeș, ar dori acest lucru 10. Cele mai extraordinare și profunde granițe nu sînt trecute pe hartă; acestea nu sînt constituite din rîuri, fluvii sau lanțuri de munți. Aceste granițe există între națiuni și culturi. O asemenea condamnare globală a naționalismului, în loc să ofere o analiză selectivă și ponderată, atacă întreaga lume. Cu un imens respect, autorul acestei cărți pune întrebarea: există oare posibilitatea unui compromis intelectual? Ar putea intelectualii elabora un naționalism compatibil cu omenirea? Nu trebuie să
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și a luat atitudine împotriva modernismului din literatura română, mai ales a curentelor inițiate de poetul ardelean Lucian Blaga și de cîteva școli literare săsești de ultimă oră. A urmat apoi atacul împotriva "idealului imposibil al pangermanismului", completat de o condamnare a "rasismului și a teoriilor rasiste". Iorga conchidea lăudînd influența mediului natural și literatura populară (Sămănătorism) și spunînd că, dacă intelectualii sași acceptă aceste promisiuni, "putem ajunge la o înțelegere pe această bază"81. Iorga rămînea îngrozitor de consecvent. În perioada
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
tată care vede că odraslele lui nu trăiesc conform normelor sămănătorismului și ale revoluției culturale care se presupunea că va decurge din acesta. Din păcate, violența atacurilor lui Iorga nu depășea lipsa lor de efect. O altă trăsătură permanentă era condamnarea alcoolismului. Corespondența lui Iorga demonstrează că era în contact permanent cu toate ligile antialcoolice din lume. Pe lîngă corupție și alcoolism, puritanul Iorga ducea o luptă neistovită împotriva pornografiei. Ziarul lui inițiase o cruciadă împotriva manifestărilor politice la care Iorga
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
clasei lui sociale". Acestea fiind zise, Iorga "se va alătura comunității creștin-ortodoxe, așteptînd cu nerăbdare cea de A Doua Venire a lui Hristos". Ultimul din editorialele lui Iorga purta titlul Jos cu noua religie a Urii!65. Numai că o condamnare la șase luni de închisoare a lui Codreanu nu era destul pentru regimul politic. După cîteva săptămîni, Tribunalul Militar (selectat cu grijă) l-a condamnat pe Codreanu la zece ani sub acuzația (atunci cînd se referea la Codreanu, Iorga îi
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
suporte consecințele înfrîngerii, care aveau întîmplător să includă nu numai pierderea poziției sale și a venitului său de universitar, ci și anihilarea sa ca persoană fizică. Toate acestea nu s-au datorat altui fapt decît rolului jucat de Iorga în condamnarea lui Codreanu. Fie că avea sau nu dreptate, Legiunea credea că Iorga îl sfătuise pe Călinescu că "dacă ai de-a face cu o haită de lupi, țintește-l mai întîi pe conducătorul ei!" Iar pentru legionari devenea obligatoriu să
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
un naționalism pe care el îl considera incompatibil cu omenirea, extremismul naționalist reprezentat de Hitler și de Legiune. El sublinia că spiritul lor este incompatibil cu spiritul și mentalitatea țăranului român. Chiar și misticismul Legiunii era patetic și morbid. Urma condamnarea așa-numitelor "imperii noi", care erau fondate fără umanism, fără nici un drept și chiar fără înțelegere. Dacă Napoleon era un geniu, tehnologia modernă nu i-l putea înlocui. Pentru Iorga, adevăratul naționalism nu se manifesta prin rasă, ci printr-o
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
prestabilite: membrii anumitor partide politice, organizații militare și agenții guvernamentale. Dar această procedură lăsa În libertate numeroși indivizi a căror pedepsire era universal solicitată, includea oameni vinovați doar de inerție sau de lașitate și, mai ales, presupunea o formă de condamnare colectivă, curată blasfemie pentru majoritatea juriștilor europeni. Prin urmare, acuzațiile au fost individuale, iar rezultatele diferite, În funcție de loc și de moment. Mulți au fost puși la zid pe nedrept. Alții, mai numeroși, au scăpat nevătămați. Au existat nenumărate nereguli și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scopul evident de a acoperi o gamă mai largă de oponenți ce s-ar fi putut Împotrivi instaurării regimului comunist. Curțile Populare Extraordinare din Cehoslovacia, Înființate prin decret prezidențial la 19 mai 1945, au Împărțit 713 sentințe capitale, 741 de condamnări pe viață și 19.881 de alte sentințe privative de libertate „trădătorilor, colaboraționiștilor și elementelor fasciste din rândurile națiunii cehe și slovace”. Cuvintele amintesc de jargonul judiciar sovietic, prefigurând viitorul sumbru al țării. Dar În Cehoslovacia ocupată existaseră Într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost duse la Îndeplinire, din pricina unei reguli care prevedea ca prizonierii să fie executați În două ore de la pronunțarea sentinței: În alte părți, toți cei care au scăpat de execuția pe loc se puteau aștepta ca sentința să fie schimbată. Condamnările la moarte erau frecvente pe atunci și nu provocau proteste: războiul devalorizase viața În asemenea măsură, Încât ele păreau mai puțin șocante - și mai justificate - decât În condiții obișnuite. Lucrul mai supărător - și care În unele locuri a discreditat complet
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
principiul demnității umane și celelalteprincipii”. Ca și Silone, care avea să scrie unul dintre cele mai bune eseuri din antologia lui Richard Crossman Zeul care a eșuat (1950), Camus a devenit un critic din ce În ce mai Înverșunat al iluziilor „progresiste”, culminând prin condamnarea violenței revoluționare În eseul său din 1951 Omul revoltat - ceea ce a provocat ruptura cu prietenii de odinioară din stânga intelectuală pariziană. Pentru Sartre, datoria primordială a intelectualului radical era să nu-i trădeze pe muncitori. Pentru Camus, ca și pentru Silone
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
doar câteva zile. La fel și partidele comuniste din Vest, deși nu fuseseră informate despre intențiile lui Hrușciov. Ca urmare, În câteva săptămâni, zvonurile despre acuzele lui Hrușciov la adresa lui Stalin se răspândiseră peste tot. Efectul a fost euforic. Printre comuniști, condamnarea publică a lui Stalin și a faptelor sale aducea confuzie și Îndoială, dar și o mare ușurare. De-acum Încolo, credeau cei mai mulți, comuniștii nu mai trebuiau să conteste sau să se apere de acuzele teribile ale criticilor lor. Unii dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
5 ianuarie 1957 a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru „instigare la grevă” și represiunea a Început În forță. Pe lângă cei 2.700 de maghiari uciși În cursul luptelor, alți 341 au fost judecați și executați În următorii ani (ultima condamnare la moarte a fost executată În 1961). În total, aproape 22.000 de maghiari au fost condamnați la Închisoare pentru rolul lor În „contrarevoluție”. Alți 13.000 au fost trimiși În lagăre, iar mult mai mulți și-au pierdut slujbele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Lenin fusese Întotdeauna mai atent la opoziție decât la principii - iar urmașii Îi semănau. Liderii comuniști, În frunte cu Hrușciov, erau foarte sensibili la opoziția intelectuală, fie că aceasta avea sau nu ecouri În partid sau În afara lui. După prima condamnare a lui Stalin În 1956 a existat o speranță generală, În Uniunea Sovietică și În rest, că cenzura se va relaxa și va apărea un spațiu pentru dezacordul și critica temperate (În același an, manuscrisul romanului Doctor Jivago de Boris
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un roman cu titlu transparent, Gustul puterii. În același an, Kundera a publicat Zert (Gluma), un roman neoexistențialist și declarat autobiografic despre generația stalinistă În Cehoslovacia. Acei ani, „era construcției socialismului”, cum i se spunea oficial, deveniseră ținta predilectă a condamnărilor pronunțate de intelectuali: la al IV-lea Congres al Scriitorilor Cehoslovaci, În vara anului 1967, Kundera, Vaculík, dramaturgul și poetul Pavel Kohout și tânărul dramaturg Václav Havel au atacat conducerea comunistă de după război pentru dezastrul moral și material provocat. Ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost ținut ostatic timp de două luni; sprijinit de comuniști și de majoritatea partidului său, prim-ministrul creștin-democrat Giulio Andreotti a refuzat până și să ia În considerare cererea răpitorilor de a elibera „deținuți politici” În schimbul vieții lui Moro. În ciuda condamnării unanime În spectrul politic italian și a apelurilor din partea papei și a secretarului general al Națiunilor Unite, teroriștii au refuzat să cedeze. Pe 10 mai, corpul lui Aldo Moro a fost găsit Într-o mașină parcată sfidător pe o stradă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cititorilor că, de vreme ce „toată lumea” știe deja despre Stalin, să reiei toată povestea era un semn clar de „antisovietism”. Dar acuzația de „antisovietism” Își pierduse din vigoare. După invazia sovietică, măsurile represive din Praga și zvonurile despre „revoluția culturală” din China, condamnarea fără apel a proiectului comunist de către Soljenițîn era verosimilă chiar și pentru foștii simpatizanți - sau mai ales pentru ei. Comunismul, era limpede, pângărise și spoliase moștenirea radicală. și o făcea În continuare, cum aveau să dovedească În curând genocidul din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Existența ei după dezintegrarea Iugoslaviei nu era deloc sigură. Dar, dacă Macedonia se prăbușea, Albania, Bulgaria, Grecia și chiar Turcia puteau fi implicate Într-un conflict. Abuzurile permanente - masacrele - lui Miloševiæ asupra albanezilor din Kosovo i-au atras așadar inevitabil condamnarea din partea statelor occidentale, care În cele din urmă au intervenit. În mod curios, se pare că el nu a anticipat acest lucru, În ciuda avertismentelor În serie primite În vara anului 1998 din partea secretarului de stat american Madeleine Albright (care a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unii dintre cei care au cerut primii - și chiar cu vehemență - răzbunarea Împotriva tiraniei comuniste aveau ei Înșiși simpatii dubioase: În atmosfera confuză de la Înceutul anilor ’90, anticomunismul se confunda adesea cu o anumită nostalgie pentru regimurile dărâmate de comuniști. Condamnarea comunismului era greu de separat de reabilitarea predecesorilor fasciști. Mulți oameni rezonabili au admis că linia trebuia trasă după epoca stalinistă: era prea târziu pentru a-i pedepsi pe cei implicați În comploturile, procesele-spectacol și persecuțiile din anii ’50 și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai vechi greu de justificat - mai ales că În Ungaria de după Kádár principalul subiect de controversă era, desigur, anul 1956, dată care pentru majoritatea populației ținea deja de istorie. În România, unde existau Într-adevăr motive numeroase și recente pentru condamnarea comunismului, efortul de a crea o versiune locală a Comisiei Gauck s-a lovit ani de-a rândul de opoziția fermă a elitei politice postcomuniste, ale cărei personalități (În frunte cu Însuși președintele Iliescu) ar fi fost cu certitudine incriminate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la Vichy: Bousquet trăise nevătămat timp de zeci de ani În Franța postbelică, protejat de prieteni influenți - inclusiv de Mitterrand. Dar, Înainte de a fi adus În fața tribunalului, Bousquet a fost asasinat În chip convenabil (de un „nebun”) În 1993. După condamnarea lui Touvier și În absența lui Bousquet, justiția franceză și-a făcut În sfârșit curaj (după moartea lui Mitterrand) să pună sub acuzație, să aresteze și să urmărească În justiție o altă figură majoră: Maurice Papon. Membru al guvernului și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]