227,325 matches
-
amintește de faptul că Dius Fidius era divinitatea care garanta jurămintele; de altfel, o rămășiță clară a acestei situații se regăsește În exclamația mediusfidius „Pe zeu! Jur!” Pe de altă parte, este evident că, În perioada istorică, acest Dius Fidius ajunge, ca divinitate, doar o relicvă a trecutului, astfel Încât nici la nivelul ritualului, nici la cel al textelor nu putem găsi o confirmare ulterioară a importanței pe care trebuie să o fi avut În perioada predocumentară. Însă chiar și cu această
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Marte" (a doua funcție); iar dacă Romulus Însuși nu ar fi fost considerat un exponent al celei de-a treia funcții, această identificare ar fi fost imposibilă. Abia Într-o fază secundară, Romulus, ca fondator și prim suveran al Romei, ajunge să primească acele conotații marțiale pe care tradiția i le recunoaște explicit. În același mod, Quirinius, tocmai din cauza identificării cu Romulus, ajunge să treacă drept divinitate militară, apărând uneori ca dublură a lui Marte Însuși; Însă toate acestea nu privesc
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
identificare ar fi fost imposibilă. Abia Într-o fază secundară, Romulus, ca fondator și prim suveran al Romei, ajunge să primească acele conotații marțiale pe care tradiția i le recunoaște explicit. În același mod, Quirinius, tocmai din cauza identificării cu Romulus, ajunge să treacă drept divinitate militară, apărând uneori ca dublură a lui Marte Însuși; Însă toate acestea nu privesc istoria mai veche a divinităților În cauză. Despre zeii germanici Freyrxe "Freyr" și Freyjaxe "Freyja" vom discuta În alt capitol (cf. „Religia
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și pentru lumea indo-europeană? În acest caz, părerile cercetătorilor diferă clar. Benveniste a Încercat În repetate rânduri (după părerea noastră, fără rezultate convingătoare) să identifice structuri sociale identice cu cele indo-iraniene și În alte societăți de matrice indo-europeană și a ajuns, În final, să considere că această Împărțire aparținea deja lumii indo-europene (Benveniste, 1969, I, p. 279). Dumézil, dimpotrivă, observă mai lucid că tripartitismul indo-european era un mod de a analiza realitatea și că nu era neapărat necesar ca acesta să
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
două lexeme indo-europene, cel puțin a formei lingvistice interne: preotul este cel care aduce obiectul jertfei Înaintea (Înspre) zeu, iar jertfirea constă În actul aducerii. Această concluzie este, fără Îndoială, corectă; eroarea apare atunci când, pornind de la aceste date lexicale, se ajunge la extrapolarea unui dat existențial și instituțional, adică reprezentarea preotului ca aparținând unei clase sociale autonome și specializate. Dacă, dimpotrivă, reflectăm asupra naturii pur ideologice a Împărțirii tripartite indo-europene, atunci pare mult mai probabil ca sacerdoțiul să fi existat nu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cetății mâinile către Zeusxe "Zeus", eu doresc să amestec vin dulce, așa Încât tu să Îi aduci o libație lui Zeus tatăl și celorlalte divinități (Iliada VI, 324 sqq.)1. Iar atunci când Telemahxe "Telemah" și Atenaxe "Atena", sub Înfățișarea lui Mentor, ajung la curtea lui Nestorxe "Nestor", Pisistrate le oferă o cupă și zice: Ia și Închină acum chiar tu, oaspe, lui Poseidáon, Căci la al stăpânului nostru ospăț nimerit-ați Încoace! Dar după ce-i Închina și ruga-te-vei cum șade
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
comporta elemente de risc și nesiguranță - cum ar fi o călătorie pe mare sau o expediție militară, dar și un jurământ, un armistițiu sau un tratat de pace - libația asigură protecția divină. Acest fapt explică de ce În greacă, pluralul spondài ajunge să desemneze orice formă de acord Între două state („armistițiu, tratat, pace” etc.). Aceeași valoare juridică apare deja stabilită și consolidată Încă din perioada celor mai vechi atestări În limba latină spondere „a promite, a se angaja”: este deci posibil
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
frigian Zeus Bagàios, interpretabil ca „Zeus al stejarului”, nu a existat niciodată). Pe lângă această analogie tipologică, trebuie luat În considerarea faptul că există o constatare explicită a lui Constantin Porfirogenetul În Viața lui Grigore Taumaturgul, conform căreia câțiva slavi care ajunseseră pe insula acestuia din urmă, au adus jertfă lângă un stejar imens; iar benedictinul Herbord (secolul al XII-lea) amintește În Viața lui Otto, episcop de Banberga, că mulțimea din Stettino venera un stejar. Așadar, faptul că stejarul era obiect
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
fost adus de germani, și odată cu obiceiul de a ține În temple reprezentări antropomorfe ale zeilor. Nu trebuie uitat că cele mai vechi și primitive reprezentări ale divinităților erau constituite de simple coloane terminate În formă de cap. Însă, curând, ajunge și În lumea slavă practica legării cultului de temple și statui antropomorfe (chiar dacă, desigur, nu Într-o manieră realistă: dacă ne gândim doar la policefalie); acest fenomen a favorizat, fără Îndoială, și consolidarea structurilor sacerdotale. Celxe "Cel" mai adesea, zeilor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Diëvas se trag cei doi zei gemeni numiți chiar fii lui Diëvas; despre aceștia vom discuta mai jos. b) Vëlinas (În letonă, Velnsxe "Velns") Dacă aspectele solare, luminoase și benefice ale lui Diëvas sunt atât de evidente Încât acesta a ajuns să desemneze zeul creștin, cu totul diferite sunt caracteristicile celuilalt membru al perechii divine, lituanianul Vëlinas (și Vëlenas, Vélniasxe "Vélnias"; În letonă, Velnsxe "Velns"), al cărui nume indică astăzi diavolul și se regăsește Într-o serie amplă de cuvinte referitoare
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
liturgia celților era transmisă exclusiv prin tradiție orală, de la o generație de druizi la alta. Dar Însăși existența acestor personaje, ca administratori și protectori ai specificității culturii celte, nu era compatibilă cu inserarea lumii celte În mediul imperiului roman, druizii ajungând obiectul unor măsuri soldate cu dispariția lor. Inițial, Augustus a interzis cetățenilor romani practicarea a ceea ce Suetoniu (Claudius, XXII) numea „religia druidică”: astfel, galii care intenționau să obțină cetățenia romană trebuiau să renunțe la religia părinților. Apoi Tiberiu, printr-un
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
se recurgă la izvoare indirecte, adică mai ales la autorii greci și romani care ne-au lăsat informații despre religia celtică. Aceste izvoare Însă au serioase limite, de nedepășit. Înainte de orice, trebuie să luăm În considerare faptul că nici un text ajuns până la noi nu tratează În mod organic și sistematic religia celtică: aproape mereu avem de-a face cu adnotări scurte care scot În evidență un singur obicei sau un singur fapt care a atras atenția autorului și care i-a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
altele vorbesc despre funcții, dar nu dau nume; fără să fie realizată o fuziune organică Între cele două categorii diferite de izvoare, o reconstrucție substanțială, nu doar nominală, a panteonului respectiv, rămâne aproape mereu imposibilă. Doar În câteva situații norocoase ajungem la o definiție reală și completă a vreunui personaj al panteonului galic. Acesta este cazul zeului pe care Cezar Îl numește Mercurxe "Mercur" și În care poate fi recunoscut patronul tuturor meșteșugurilor. În Irlanda, zeul Lugxe "Lug" primește epitetul samildánach
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În Iran cu Yimaxe "Yima"). Acest Dis Pater galic, a cărui denumire indigenă nu o cunoaștem, este identificat cu zeul irlandez Donnxe "Donn", „Întunericul”, o divinitate minoră care locuiește În Tech Duinn, de-a lungul coastelor irlandeze unde trebuie să ajungă toți morții. Însă și această identificare este destul de nesigură, pentru că tot ceea ce au realmente În comun cele două divinități este conotația funebră generică. Mai putem da un exemplu de astfel de identificare discutabilă. Minervaxe "Minerva" care apare la Cezar a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
grecii trebuie să o fi considerat irațională, se potrivea bine cu Îndrăzneala celților, la fel de irațională În ochii lor. Însă lucrurile stăteau destul de diferit. În cultura indo-europeană se credea că cerul este făcut din piatră, iar urme lexicale ale acestei concepții ajung până În plină epocă istorică: În avestică, asmanînseamnă și „piatră” și „cer”, iar același lucru este valabil și pentru vedicul așman-; În greacă, termenul ³km½n („nicovală”, care, la Început, era o piatră mare) este glosat de Hesychius din Alexandria Împreună cu ouranòs
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
umane reproduc tocmai această jertfă primordială și cosmică. O confirmare indirectă provine din cultura iraniană care cunoștea și practica sacrificiul uman, iar În această privință avem mărturii numeroase. De exemplu, știm de la Herodot (VII, 114) că Xerxes, În timpul traversării Traciei, ajuns la râul Strimon, pune să fie Îngropați de vii câțiva tineri și tinere din locul respectiv, pentru a atrage bunăvoința zeiilor În timpul campaniei sale. De asemenea, tot Herodot atestă faptul că Amestri, soția lui Xerxes, pune să fie Îngropați de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și, când va fi condus ca pharmakòs, să fie biciuit de șapte ori peste membrul viril. Din aceste fragmente și din comentariul lui Tzetzes putem reconstitui ce se Întâmpla cu un pharmakòs Într-o cetate ionică, probabil Efes. Un nenorocit, ajuns la capătul puterilor din cauza sărăciei și a disperării, era ales de oraș pentru a fi jertfit, prin torturi inumane, ca un țap ispășitor pentru toate păcatele cetății, după ce se v-a fi bucurat timp de un an de mâncare din
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
nu se referă la cetatea greacă Marsilia, din secolul I d.Hr. (trebuie să se țină cont că primul izvor este Petronius), ci mai degrabă la neamurile galice care locuiau În jurul cetății (de altfel, Servius vorbește despre un obicei al galilor). Ajungem astfel la concluzia că anumite triburi galice din Provence practicau ritul pharmakòs. Este vorba despre un rit necunoscut celorlalte popoare celtice și este ușor de presupus că acesta ar fi fost Împrumutat, la urma urmelor, din Asia Mică, prin intermediul unor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
omului Întrebările și angoasele, astfel Încât asistăm, În cadrul religiilor indo-europene (iar acest lucru trebuie să fi apărut deja Încă din faza religiei indo-europene inițiale), la o proliferare a ipotezelor despre destinul ultim al omului. Sunt ipoteze variate și contrastante care nu ajung niciodată să se integreze În nucleul credinței „oficiale” - care rămâne, așadar, În continuare de natură mundană și antimetafizică. Acestea exprimă mai degrabă speranțe, spaime și temeri care nu și-au găsit niciodată un loc legitim În cadrul teologiei dominante și care
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
literare, În care, sub forma ingenuă a unor simple povestiri, se conservă elemente ale unor credințe care nu puteau fi declarate explicit. Avem, așadar, ciclul călătoriilor (imrama) și cel al aventurilor (echtrài), care au o tematică esențialmente comună: un erou ajunge Într-un loc pe care grecii l-ar fi numit Insulele Fericiților. Diferența dintre cele două genuri literare constă În faptul că Într-unul dintre ele accentul cade pe peripețiile trăite până acolo, iar În celălalt, pe descrierea acelor locuri
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
care le Însoțesc, sunt legate mereu de realități locale sau sociale. Există Matronae ale unei regiuni sau cetăți anume sau ale unui trib, familie, tabără militară și așa mai departe. În concluzie, se lasă impresia că, de fapt, credincioșii lor ajungeau să nu se mai Încreadă În divinitățile prea universale - și, În consecință, prea ocupate pentru a se mai Îngriji cu adevărat de individ - și simțeau mai sigur și eficace ajutorul unei divinități strâns legate de realitățile lor materiale și sociale
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
preotul ar trebui să scrie versuri și că poetul ar trebui să fie și jurist. Aflându-se În fața unei tradiții care Îi prezenta ca druizi, barzi și poeți inspirați, era aproape inevitabil ca un grec sau un roman să nu ajungă la concluzia că era vorba despre trei activități diferite, ca, de exemplu, preoți, poeți și profeți. Realitatea era Însă mult mai diferită. Într-adevăr, cultura indo-europeană cunoștea un singur tip de intelectual, cel care se Îngrijea de toate activitățile legate
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o zeiță indigenă care, În cazul nostru, este reprezentată material de o iapă. Gerald a văzut probabil cu ochii săi un asemenea ritual și a rămas scandalizat; dar dacă ar fi cunoscut literatura irlandeză ar fi știut că se putea ajunge rege doar prin unirea cu o frumoasă tânără, care are - atenție - numele unei vechi zeițe păgâne sau se numește chiar Irlanda. Prin această căsătorie sacră, regele apare ca personaj intermediar Între lumea oamenilor și cea a zeilor, iar semnificația funcției
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
se numește chiar Irlanda. Prin această căsătorie sacră, regele apare ca personaj intermediar Între lumea oamenilor și cea a zeilor, iar semnificația funcției și misiunii sale stau tocmai În această poziție intermediară. Este deci calea obligatorie prin care rugăciunile tribului ajung Înaintea zeilor și darurile zeilor ajung la trib. În acest fel, regele este garantul bunăstării generale; o astfel de concepție este exprimată cu toată claritatea În Audacht Morainn - un fel de speculum principis irlandez, redactat În jurul anului 700 -, care consideră
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
căsătorie sacră, regele apare ca personaj intermediar Între lumea oamenilor și cea a zeilor, iar semnificația funcției și misiunii sale stau tocmai În această poziție intermediară. Este deci calea obligatorie prin care rugăciunile tribului ajung Înaintea zeilor și darurile zeilor ajung la trib. În acest fel, regele este garantul bunăstării generale; o astfel de concepție este exprimată cu toată claritatea În Audacht Morainn - un fel de speculum principis irlandez, redactat În jurul anului 700 -, care consideră că Întreaga bunăstare publică și privată
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]