227,325 matches
-
Europa de Est și Germania) au fost primii suspectați. László Rajk luptase acolo (În calitate de comisar politic al „batalionului Rákosi”), ca și Otto Sling, unul dintre acuzații În procesul Slánský. După victoria lui Franco, mulți veterani din Spania s-au refugiat În Franța, ajungând În lagărele de concentrare locale. De acolo, mulți s-au alăturat Rezistenței franceze, unde au luptat alături de comuniști din Germania și din alte părți care se refugiaseră În Franța. Erau suficient de mulți pentru ca Partidul Comunist Francez să-i organizeze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Moscovei. De obicei, produsele fabricate În statele-satelit erau deliberat subevaluate În avantajul Uniunii Sovietice; numai Moscova putea autoriza excepții. „Supraevaluarea” În cazul cehoslovac era o practică sovietică arhicunoscută, iar procurorii o știau prea bine: era un canal prin care lichiditățile ajungeau În Vest, via Praga, pentru operațiuni de spionaj. La fel de cinică era și acuzația ( În cadrul unei Întregi campanii de defăimare) adusă Anei Pauker, căreia i se reproșa simultan „deviaționismul” de dreapta și cel de stânga: mai Întâi se opusese colectivizării rurale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietic (caz În care Moscova i-ar fi abandonat fără să clipească pe clienții est-germani cu Republica lor Democrată cu tot). Dacă era ceva ce rușii nu voiau, era o Germanie de Vest remilitarizată. Scopul demersurilor sovietice nu era să ajungă la un acord cu puterile occidentale În privința reunificării, ci să prevină iminenta reînarmare a Germaniei. Din cauza războiului din Coreea, americanii vorbeau deja despre această posibilitate, la numai cinci ani după Înfrângerea lui Hitler. Administrația Truman solicitase suplimentarea ajutorului militar internațional
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și umilită În Vietnam, iar noul prim-ministru francez, Pierre Mendès-France, a socotit (pe bună dreptate) că fragilul guvern de alianță ar fi fost periclitat de propunerea nepopulară ca inamicul național să fie reînarmat. În consecință, când Tratatul CEA a ajuns În final la Adunarea Națională pentru ratificare, Mendès-France a refuzat să-și asume responsabilitatea, iar la 30 august 1954 documentul a fost respins cu 264 de voturi pentru și 319 Împotrivă. Proiectul unei Comunități Europene de Apărare (și, odată cu el
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Adenauer la Moscova În septembrie 1955 și a stabilirii de relații diplomatice: 9.626 de prizonieri au fost eliberați chiar În acel an, iar restul până la sfârșitul lunii ianuarie 1956. Între timp, vecinii mai mici din vestul Germaniei au ajuns și ei la un acord cu Bonn. Disputele minore legate de frontiere și compensațiile pentru crimele de război ale germanilor au fost soluționate de danezi În 1955, de belgieni un an mai târziu (Marele Ducat de Luxemburg, Însă, a ajuns
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ajuns și ei la un acord cu Bonn. Disputele minore legate de frontiere și compensațiile pentru crimele de război ale germanilor au fost soluționate de danezi În 1955, de belgieni un an mai târziu (Marele Ducat de Luxemburg, Însă, a ajuns la un acord cu nemții abia În 1959, iar Olanda abia În 1960). Se Încheia astfel, fără o proclamație oficială, o eră de crime și pedepse: războiul european și urmările sale. Aceste evoluții liniștitoare aveau loc pe fondul unei curse
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vestul Europei decât În SUA (și chiar decât În URSS). Arsenalul nuclear al Statelor Unite crescuse rapid În anii ’50. De la 9 În 1946, 50 În 1948 și 170 la Începutul deceniului, numărul armelor nucleare de care dispunea armata americană a ajuns la 841 În 1952, apoi la 2.000 În perioada intrării Germaniei În NATO (pentru a ajunge la 28.000 șapte ani mai târziu, În pragul crizei cubaneze). Pentru a lansa aceste bombe, aviația militară americană dispunea de o flotă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anii ’50. De la 9 În 1946, 50 În 1948 și 170 la Începutul deceniului, numărul armelor nucleare de care dispunea armata americană a ajuns la 841 În 1952, apoi la 2.000 În perioada intrării Germaniei În NATO (pentru a ajunge la 28.000 șapte ani mai târziu, În pragul crizei cubaneze). Pentru a lansa aceste bombe, aviația militară americană dispunea de o flotă de bombardiere B-29 care s-a extins de la 50 de avioane la Începutul blocadei Berlinului la peste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scurt, trebuie să privim aceste arme ca fiind Într-adevăr convenționale”. Coincidența dintre nuclearizarea NATO și stabilizarea continentului nu era Întâmplătoare. Războiul convențional În centrul și vestul Europei Își pierdea din interesul strategic și pentru sovietici. Moscova acumula arme nucleare, ajungând de la 5 În 1950 la 1.700 până la sfârșitul deceniului. Dar sovieticii puneau accentul pe dezvoltarea capacității de lansare a armelor nucleare nu numai În Europa, ci și peste ocean, ca răspuns la planurile americane de a amplasa arme nucleare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
american Gary Powers, iar americanii au admis În cele din urmă că spionau de la mare altitudine (după ce inițial negaseră orice amestec). În discuțiile cu Kennedy, Hrușciov a amenințat cu lichidarea privilegiilor occidentale În Berlin dacă până la sfârșitul anului nu se ajungea la un acord. Ca și Eisenhower Înaintea lui, Kennedy a adoptat În public o poziție fermă, susținând că Vestul Își va respecta angajamentele. Washingtonul și-a reiterat drepturile conferite de Acordul de la Postdam și și-a mărit bugetul național de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pustie. În replică, Hrușciov a decis să taie nodul gordian al Berlinului. După ce miniștrii de externe reuniți la Paris pe 6 august au respins Încă o notă prin care URSS amenința să Încheie pace separată cu RDG dacă nu se ajungea la un acord, Moscova i-a autorizat pe est-germani să tragă efectiv o linie, separând pentru totdeauna cele două părți ale orașului. La 19 august 1961, autoritățile est-germane au mobilizat soldați și muncitori pentru construcția unui zid despărțitor În mijlocul orașului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
soldați În Europa În 1963, americanii, ca și rușii, nu se grăbeau, evident, să plece. Prin construcția Zidului, Berlinul și-a Încheiat cariera de zonă fierbinte a problemelor europene și mondiale. Deși au fost necesari zece ani pentru a se ajunge la un acord formal În chestiunea accesului, din noiembrie 1961 Berlinul nu a mai contat, iar zona vestică a orașului a Început să alunece lent În irelevanță politică. Chiar și rușii și-au pierdut interesul. În mod bizar, Occidentul nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu parafarea unui Tratat pentru Interzicerea Testelor Nucleare. Acest tratat, intrat În vigoare la 10 octombrie, avea o importanță deosebită pentru Europa - nu atât prin obiectivele declarate, cât prin subtext. Nici una dintre marile puteri nu dorea ca armele nucleare să ajungă În mâinile Chinei sau Germaniei de Vest - acesta era scopul real al tratatului. O Germanie nenuclearizată era ceea ce dorea Moscova În schimbul unui compromis În Berlin; americanii erau dispuși să-și piardă din popularitate la Bonn pentru a atinge acest obiectiv
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani de unificare. Cei care se aflau la cârma statului italian era perfect plasați pentru a dispensa favoruri, direct și indirect. Dincolo de patina de fervoare ideologică sau religioasă, politica În Italia postbelică era așadar o luptă pentru a ocupa statul, ajungând la pârghiile patronajului și privilegiilor. Iar În acapararea și manevrarea acestor pârghii, creștin-democrații lui Alcide De Gasperi și succesorii săi au fost inegalabili ca energie și pricepere. În 1953 și apoi În 1958, creștin-democrații au câștigat peste 40% din voturi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de control social erau atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor comuniste din estul Europei În primii ani postbelici, a menținut ferm Ministerul de Interne sub control creștin-democrat. Cu timpul, sistemul clientelar Împământenit de creștin-democrați a ajuns să caracterizeze politica italiană la nivel național. Celelalte partide au fost nevoite să se conformeze: În orașele și regiunile controlate de PCI, mai ales În Bologna „roșie” și zona Înconjurătoare, Emilia, comuniștii Își sprijineau prietenii și Își favorizau clienții: muncitorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asupra interesului local. Așa cum neutralitatea de dată recentă a Austriei a fost adoptată cu entuziasm ca emblemă națională, Înlocuind amintirea neplăcută a identităților problematice din trecut - „habsburgică”, „germană”, „socialistă”, „creștină” -, și implicațiile postideologice (chiar postpolitice) ale guvernării-În-coaliție și administrației-prin-Proporz au ajuns să definească viața publică austriacă. La prima vedere, soluția austriacă și cea italiană la instabilitatea politică erau diferite; la urma urmei, o prăpastie politică Îi separa În Italia pe comuniști de catolici - a căror juxtapunere nu e tocmai „postideologică”14
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
degrabă creștin decât unul exclusiv catolic, reliefând mesajul social-ecumenic al creștin-democrației. și a avut un succes remarcabil: dacă alianța UCD-UCS a avut o victorie strânsă asupra social-democraților În primele alegeri din 1949, până În 1957 scorul ei aproape s-a dublat, ajungând la peste 50% din total. O altă cauză a succesului alianței UCD-UCS (care de acum Înainte avea să-și adjudece constant cel puțin 44% din voturile din Întrega țară) a fost aceea că, asemenea creștin-democraților italieni, ea atrăgea un electorat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
obținut numai 5,7% din voturi, În 1953 2,2%, iar În 1956 a fost scos În afara legii de Curtea Constituțională). PSD avea astfel monopolul stângii și reușea să absoarbă toate elementele tinere și protestatare ale epocii. Dar când a ajuns la putere alături de creștin-democrați și a adoptat o agendă reformistă și moderată, PSD și-a Înstrăinat elementele radicale ale stângii. S-a creat astfel o arenă extraparlamentară pentru noua generație destabilizatoare de extremiști politici. Liderii politici din Germania de Vest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Diese Scham nimmt uns niemand ab18, Adenauer evita subiectul. Mai exact, deși vorbea despre victimele evreiești, nu menționa niciodată făptașii germani. Pe de altă parte, el a acceptat presiunea de nestăvilit pentru reabilitarea poporului evreu. În septembrie 1952, Adenauer a ajuns la un acord cu prim-ministrul israelian Moshe Sharett privind plata către evreii supraviețuitori a unei sume ce avea să atingă, de-a lungul anilor, 100 de miliarde de mărci. Prin acest acord, Adenauer și-a asumat un risc politic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un război În Germania ar implica folosirea armelor nucleare tactice - sub controlul total al altora. Adenauer avertizase Încă din 1956 că RFG nu putea rămâne pentru totdeauna un „protectorat nuclear”. Atunci când, la Începutul anilor ’60, devenise clar că Aliații vestici ajunseseră la o Înțelegere cu Moscova pe această temă delicată și că nu vor permite niciodată accesul Germaniei la arme nucleare, Adenauer s-a Înfuriat 19. Pentru scurtă vreme, se părea că Bonnul ar putea renunța la loialitatea față de Washington În favoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anului 1951, planurile și cheltuielile militare ale guvernelor olandeze postbelice nu vizau apărarea europeană (În pofida participării Olandei În Pactul de la Bruxelles și În NATO), ci păstrarea suveranității În colonii. Doar Încet-Încet, și nu fără un regret reținut, politicienii olandezi au ajuns să acorde atenție deplină treburilor europene, abandonând vechile priorități. Același fenomen s-a petrecut, Într-o măsură sau alta, cu toate puterile coloniale și foste coloniale din Occident. Cercetătorii americani, care proiectează experiența și preocupările Washingtonului asupra restului lumii vestice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autonomii negociate sau a independenței. Însă, la 1 iunie 1946, amiralul Thierry d’Argenlieu, reprezentantul plenipotențiar francez, a proclamat separarea unilaterală a Cochinchinei (partea de sud a țării) de Nordul dominat de naționaliști, sabotând astfel eforturile propriului guvern de a ajunge la un compromis și Întrerupând discuțiile guvernamentale cu Ho. Până În toamna aceluiași an, francezii au bombardat portul Haiphong, iar naționaliștii Vietminh i-au atacat pe francezi la Hanoi, declanșând astfel primul război din Vietnam. Efortul Franței de a-și restabili
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
malul lacului Geneva. Convorbirile inițiale, În iunie 1960 și apoi În iunie-iulie 1961, nu s-au soldat cu un compromis. O nouă Încercare, În martie 1962, a fost mai reușită: după doar zece zile de discuții, cele două părți au ajuns la un acord și, pe 19 martie, după aproape opt ani de luptă neîntreruptă, FLN a declarat Încetarea focului. Conform acordului de la Evian, de Gaulle a convocat un referendum duminică 1 iulie, la care poporul francez a votat Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu francezii sau serviseră ca personal auxiliar pe lângă poliția franceză și autoritățile militare - așa-numiții harkis -, au fugit de furia previzibilă a naționaliștilor victorioși. Mulți dintre ei au fost prinși și au suferit o răzbunare cumplită, iar cei care au ajuns teferi În Franța n-au primit nici o mulțumire din partea francezilor, sacrificiile lor nefiind cu adevărat recunoscute sau recompensate. Franța se grăbea să uite trauma algeriană. Acordurile de la Evian din 1962 au Însemnat pentru francezi sfârșitul a cinci decenii de război
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
i-a presat pe britanici să se retragă, stârnind furia neputincioasă a Franței. Un an mai târziu, În noiembrie 1957, diplomații francezi spumegau În van În timp ce britanicii și americanii livrau arme Tunisiei, În ciuda temerilor franceze că acestea ar fi putut ajunge În mâinile rebelilor algerieni. La scurtă vreme după ce a venit la putere În 1958, Însuși de Gaulle a fost informat fără menajamente de generalul Norstad, comandantul american al NATO, că nu va primi detalii despre amplasamentul armelor nucleare americane pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]