227,325 matches
-
fost transformată de sute de firme mici de textile, chimice și construcții de mașini, ai căror angajați erau, legal și instituțional, lipsiți de apărare În fața pretențiilor patronilor. În anii ’60, statul asistențial italian era un edificiu improvizat, care avea să ajungă la maturitate abia În deceniul următor (ajutat În mare parte de tulburările sociale din anii ’60), iar muncitorii necalificați și familiile lor nu se bucurau Încă de drepturi la locul de muncă sau de ajutor familial (În martie 1968 a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
credibilității unei stângi antistaliniste avea să fie și tonul opoziției intelectuale est-europene din următorii doisprezece ani. Ideea nu era să condamni comunismul și cu atât mai puțin să-l răstorni; ei Își propuneau mai degrabă să Înțeleagă cum s-a ajuns la o asemenea oroare și să ofere o alternativă În termeni comuniști. Era un „revizionism”: termen folosit pentru prima oară cu acest sens de către liderul polonez W³adis³aw Gomu³ka, la Întâlnirea din mai 1957 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Polonia o consecință pozitivă, deși decalată. Nu același lucru se putea spune despre Cehoslovacia Învecinată. La Începutul anilor ’60, Cehoslovacia era un hibrid, prinsă În tranziția dureroasă de la stalinismul național la comunismul reformist. Procesele-spectacol și epurările din anii ’50, ajunse cu Întârziere la Praga, au avut un impact mai amplu și mai durabil decât oriunde. Nu s-a produs o rotație a vechii elite staliniste, nu au existat un Gomu³ka sau un Kádár ceh. Vechea gardă a rămas pe poziții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
declarat spontan În favoarea socialismului”12. Cam hiperbolic spus, dar nu complet străin de spiritul vremii. Lucru care alimenta, la rândul său, o a doua iluzie. Cum poporul credea că partidul poate salva socialismul de propria-i istorie, conducerea partidului a ajuns și ea să creadă că putea face acest lucru fără să piardă puterea. Încurajat de uriașe demonstrații publice de solidaritate și afecțiune (mai ales de tradiționalul 1 Mai), noul guvern instalat pe 18 aprilie, condus de Oldøich Černík, a renunțat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acum pusă sub semnul Întrebării, iar În presa necenzurată apăreau scrierile disidenților sovietici. Studenții ruși În vizită la Praga citeau și auzeau oameni și opinii interzise de mult acasă. Praga devenea o fereastră către Occident. În iulie 1968, Moscova a ajuns la concluzia că evenimentele din Praga scăpaseră de sub controlul partidului - și poate că așa era. Într-o Întâlnire a șefilor de partid din URSS, Polonia, RDG, Bulgaria și Ungaria (dar nu și Cehoslovacia), desfășurată la Moscova pe 14 iulie, s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înălțat În sfera ideilor, pierzând legătura cu realitatea locală și descalificându-se astfel pentru viitor din orice dezbatere publică serioasă. În 1945, dreapta radicală se autodiscreditase ca vehicul legitim al exprimării politice. În 1970, stânga radicală avea toate datele să o ajungă din urmă. Ciclul celor 180 de ani de politică ideologică din Europa se apropia de sfârșit. PARTEA A TREIATC "PARTEA A TREIA" Actul final: 1971-1989tc "Actul final\: 1971‑1989" XIVtc "XIV" Speranțe risipitetc "Speranțe risipite" Dolarul e moneda noastră, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
83% din consumul energetic al Europei Occidentale, iar petrolul doar 8,5%. În 1970, cifrele erau de 29%, respectiv 60%. Necesarul energetic al Italiei În 1973 era satisfăcut În proporție de 75% prin importuri de petrol; În cazul Portugaliei, cifra ajungea la 80%2. Marea Britanie, care avea să devină pentru o vreme autonomă, grație noilor rezerve de petrol descoperite În Marea Nordului, Începuse să producă abia În 1971. Explozia consumului din anii ’50-’60 a agravat dependența europenilor de petrolul ieftin: zecile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau un efect secundar al crizei petrolului. Dispărea Însăși venerabila economie industrială occidentală. Dovezile erau incontestabile, deși factorii de decizie au Încercat din greu ani de zile să le ignore implicațiile. Numărul minerilor scăzuse constant după ce producția de cărbune a ajuns la apogeu În Europa de Vest În anii ’50: marele bazin minier Sambre-Meuse din sudul Belgiei, care producea 20,5 de milioane tone de cărbune În 1955, În 1968 nu mai producea decât șase milioane de tone, iar zece ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
caz contrar prin creșteri salariale pentru cei cu loc de muncă, transferuri sociale pentru cei fără și subvenții directe pentru angajatorii În dificultate din sectorul public și din cel privat. Dar În cursul anilor ’70 tot mai mulți politicieni au ajuns la concluzia că inflația era mai periculoasă decât șomajul - mai ales acum, când diferite instituții amortizau costul uman și politic al șomajului. Inflația nu putea fi combătută În absența unor acorduri internaționale pentru reglementarea valutelor și a ratelor de schimb
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Însăși posibilitatea oricărei certitudini. Toate comportamentele, opiniile și cunoștințele trebuiau privite cu suspiciune, tocmai pentru că erau produse În societate și, ca atare, serveau drept instrumente politice. Simpla idee că judecățile sau evaluările pot fi separate de persoana care le emite ajunsese să fie tratată În anumite locuri drept expresia unei poziții sociale partizane (implicit conservatoare). Orice tip de judecată sau convingere putea fi redusă, În principiu, după această metodă. Intelectualii cei mai critici puteau fi, la rândul lor, „poziționați”. În cuvintele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
orice informație sau opinie este poziționată nu divulgă cum putem determina dacă un „discurs” e mai adevărat decât altul: o dilemă tranșată prin decizia de a considera Însuși adevărul drept o categorie determinată social - atitudine care În scurt timp a ajuns la modă În multe locuri. Rezultatul acestor tendințe a fost, firește, un scepticism crescând față de orice argument social rațional. Filosoful francez Jean-François Lyotard, care rezuma perfect l’air du temps În eseul său La Condition postmoderne (Condiția postmodernă, 1979), a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
afinitate Între criticii modernității și progresului tehnologic de la Începutul secolului XX, ca Heidegger, și scepticii blazați ai erei „postmoderne” (iar Heidegger și alții au fost „spălați” astfel de conotațiile anterioare). Când filosofia germană, după ce trecuse prin gândirea socială franceză, a ajuns În criticismul cultural englez (formele sub care le era cunoscută celor mai mulți cititori din acea vreme), vocabularul său inerent dificil dobândise un grad de opacitate expresivă care a atras irezistibil o nouă generație de studenți și profesori. Tinerii profesori angajați pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acordarea de locuințe și posturi, extinderea facilităților educaționale etc. - probleme serioase, dar nu subiecte de aprinsă dezbatere politică. În al treilea rând, existau acum criterii alternative de apartenență politică. Minoritățile etnice, adesea neagreate de comunitățile de muncitori albi În care ajunseseră În Europa, nu erau Întotdeauna cooptate În politica locală sau organizațiile sindicale, iar politica lor reflecta această excludere. și În ultimul rând, politica generațională a anilor ’60 adusese În discuție preocupări complet necunoscute unei culturi politice mai vechi. Dacă Noua
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a petrolului, mișcarea ecologistă din Gemania de Vest a pătruns rapid În politica de masă. De la inițiative civile, demonstrații și marșuri de protest la Începutul deceniului, „verzii” - care aveau o varietate de susținători: țărani, ecologiști, pacifiști și squatteri urbani - au ajuns În 1979 să aibă reprezentanți proprii În parlamentele a două landuri. Patru ani mai târziu, după al doilea șoc al petrolului, numărul voturilor obținute În alegerile federale din 1983 a crescut de la 568.000 la 2.165.000 (5,6
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
perioadă, nu i-a ajutat foarte mult pe pretinșii reformiști comuniști. Deși furnizau În continuare ajutor În bani și produse, liderii sovietici Își pierduseră interesul pentru partidele comuniste occidentale, care aveau un impact politic limitat și șanse reduse de a ajunge la putere În viitorul apropiat. Social-democrații În schimb, mai ales cei aflați În poziții-cheie, erau cu totul altceva. Iar social-democrații din Germania (care rămânea creuzetul unui continent divizat) erau chiar extrem de interesanți. În 1969, Partidul Social-Democrat vest-german (SPD) condus de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înflorit. În 1969 s-au dat o jumătate de milion de telefoane din RFG În RDG. Douăzeci de ani mai târziu, cifra anuală era de patruzeci de milioane. Contactul telefonic Între cele două jumătăți ale Berlinului, practic necunoscut În 1970, ajunsese În 1988 la zece milioane de apeluri pe an. La jumătatea anilor ’80, cei mai mulți est-germani aveau acces liber la televiziunea vest-germană - autoritățile est-germane au mers chiar până la a instala cablu În „valea neștiutorilor” din zona Dresdei (numită astfel pentru că impedimente
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
german care părăsea România). După unele estimări, suma totală Încasată de RDG de la RFG pentru eliberarea a 34.000 de prizonieri, Întoarcerea a 2.000 de copii la părinții lor și „reglementarea” a 250.000 de cazuri de reîntregire familială ajungea În 1989 la aproape 3 miliarde de mărci germane 9. Una dintre consecințele involuntare a fost dispariția „unificării” de pe agenda politică germană. Desigur, În Republica Federală reîntregirea țării divizate a rămas Lebenslüge („minciuna cea de toate zilele”), cum spunea Brandt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legitimității internaționale, avea să se Întoarcă Împotriva lor: invocând angajamentele recente ale Moscovei, criticii (din țară și din străinătate) puteau acum să aplice regimurilor comuniste presiunea publică. Împotriva acestui tip de opoziție, represiunea violentă era nu doar neputincioasă ci, În măsura În care ajungea la cunoștința publicului, ea avea un efect de bumerang. Purtați de valul propriului cinism, Brejnev și tovarășii lui creaseră din neatenție o breșă În propria apărare. Contrar tuturor așteptărilor, ea avea să se dovedească fatală. XVItc "XVI" O epocă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Armate (Movimento das Forças Armadas - MFA) i-au Îndepărtat pe Caetano și apropiații lui și au creat un guvern provizoriu având drept obiective democratizarea, decolonizarea și reforma economică. La fel ca puciul tinerilor ofițeri din 1926 prin care Salazar a ajuns prima oară la putere, lovitura de stat nu a Întâmpinat rezistență, iar liderii vechiului regim au putut fugi din țară - mai Întâi În Madeira, apoi În Brazilia. Generalul António de Spínola, fost șef de stat-major În armata portugheză și guvernator
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani În urmă de Mário Soares, care a desfășurat o campanie eficace sub sloganul „Socialism, da! Dictatură, nu!”, câștigând 38% din voturi. MFA și comuniștii nu erau mulțumiți de rezultatul scrutinului, iar Cunhal a recunoscut deschis că dacă nu putea ajunge la putere pe cale parlamentară, s-ar putea orienta spre metode alternative - după cum i-a declarat unui jurnalist italian În iunie 1975, „o democrație cum aveți dumneavoastră În Europa de Vest nu e posibilă... Portugalia nu va fi o țară cu libertăți și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1982) și renunțând discret la tenta anticapitalistă a documentului original. În următorii 20 de ani au alternat la guvernare socialiștii și oponenții lor, social-democrații de centru conduși de Aníbal Cavaco Silva. Mário Soares, care abandonase de mult retorica anticapitalistă, a ajuns la președinția țării În 1986, anul intrării Portugaliei În Comunitatea Europeană. țara a rămas izbitor de săracă după standardele occidentale, din pricina moștenirii durabile a lui Salazar. Dar, contrar tutror așteptărilor, Portugalia evitase și o „teroare albă”, și o „teroare roșie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care la Începutul anilor ’60 se mândrea cu 8.000 de seminariști, 12 ani mai târziu existau mai puțin de 2.000. Între 1966 și 1975, o treime dintre iezuiții spanioli au părăsit Ordinul. și militarii erau ținuți la distanță. Ajuns el Însuși la putere printr-un puci, Franco era perfect conștient de riscul de a aliena casta militară, care moștenise un sentiment exagerat al propriei responsabilități În conservarea statului spaniol, cu valorile sale tradiționale. În toată perioada postbelică, armata spaniolă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Fraga (rebotezată În 1989 Partidul Popular), care a obținut surprinzătorul scor de 26,5%. Partidul Socialist avea o platformă populistă și anticapitalistă, care promitea printre altele să protejeze slujbele muncitorilor și puterea de cumpărare și să scoată Spania din NATO. Ajuns la putere, González a continuat Însă politica de austeritate economică, a demarat modernizarea (și ulterior privatizarea progresivă) a industriei și serviciilor spaniole, iar În 1986 i-a Învins la referendum pe propriii suporteri În chestiunea apartenenței la NATO, pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au sau nu prioritate În raport cu „viitorul unei națiuni”. Cu fiecare film, decorurile erau tot mai elegante, peisajele urbane tot mai șic. În 1988, cu Mujeres al borde de un ataque de nervios (Femei În pragul unei crize de nervi), Almodóvar ajunge să realizeze un convingător portret cinematografic al unei societăți moderne trepidante, disperată să recupereze timpul pierdut 21. Culmea ironiei e că aceste schimbări fuseseră posibile nu datorită unor inovatori sau radicali din sfera culturii ori a politicului, ci datorită unor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
victimă a schimbării de mentalitate a fost consensul În care se complăcuse statul postbelic, Împreună cu economia neo-keynesiană care Îi furniza fortificațiile intelectuale. La sfârșitul anilor ’70, statul asistențial european Începuse să resimtă prețul propriului succes. Generația baby-boom născută după război ajunsese la vârsta a doua, iar statisticienii guvernului avertizau că susținerea ei la pensie va fi costisitoare - o problemă care umbrea deja orizontul bugetar, fiindcă În multe locuri vârsta de pensionare scăzuse. În RFG, dintre bărbații Între 60 și 64 ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]