227,325 matches
-
sovietice. Nikita Hrușciov și Leonid Brejnev erau amândoi ruși din estul Ucrainei; Hrușciov s-a Întors acolo În anii ’30 ca prim-secretar al Partidului Comunist Ucrainean. Constantin Cernenko era fiul unor culaci ucraineni deportați În Siberia, iar Iuri Andropov ajunsese la putere după ce ocupase postul strategic de șef al KGB-ului În Ucraina. Dar această legătură strânsă Între republica ucraineană și conducerea sovietică nu implica vreo considerație aparte față de ucraineni. Dimpotrivă, În istoria ei ca republică sovietică, Ucraina a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era, evident, un om depășit de istorie. Pentru mulți ruși, evenimentele din august fuseseră o adevărată revoluție, o autentică revoltă populară nu pentru reformatori și partidul lor, ci Împotriva lor: PCUS, așa cum i s-a strigat lui Gorbaciov când a ajuns Într-un târziu la Parlamentul rus, fusese „o Întreprindere criminală”; propriii miniștri Încercaseră să Încalce Constituția. Când Gorbaciov a Înțeles cum stau lucrurile, a suspendat PCUS și (pe 24 august) a demisionat din funcția de secretar general, era deja prea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
posibil răspuns este că ea nu existase niciodată: cum spunea istoricul Martin Malia, „socialismul nu există, iar Uniunea Sovietică l-a construit”. Dar, dacă observația explică futilitatea guvernelor comuniste În statele-satelit, menținute doar prin amenințarea Armatei Roșii, nu este de ajuns ca să explice ce s-a Întâmplat pe teritoriul imperiului. Dacă societatea construită de comunism era o butaforie, statul leninist era cât se poate de real și autohton. Răspunsul e, În parte, că Gorbaciov reușise, fără voia lui, să eviscereze aparatul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
distincte, cehă și slovacă; dintre inovațiile majore discutate sau implementate În cursul Primăverii de la Praga, aceasta este singura care a supraviețuit „normalizării” ulterioare. După ce au tratat inițial Slovacia catolică și rurală ca pe un teritoriu ostil, autoritățile de partid au ajuns chiar să o favorizeze (vezi capitolul XIII). Rămânerea În urmă a Slovaciei - sau, mai bine zis, absența concentrărilor urbane cu locuitori educați din clasa de mijloc - era acum În avantajul ei. Având mai puține automobile sau televizoare și comunicații mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tratat care acorda fiecărei jumătăți autonomie deplină și un statut egal În cadrul unui stat federal, ei au fost puși În fața unui fait accompli. Negocierile au fost suspendate, iar Klaus le-a spus interlocutorilor slovaci: „Cum se pare că nu putem ajunge la un acord, mai bine renunțăm la aceste eforturi inutile și pornim fiecare pe calea lui”. Slovacii, care aparent primeau ce Își doriseră, au căzut În capcana consimțământului, deși mulți dintre ei știau că nu e lucrul cel mai Înțelept
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici Slovacia nu au Înflorit În primul deceniu postcomunist. „Terapia de șoc” a lui Klaus și național-comunismul lui Mečiar au dat amândouă greș, fiecare În felul său. Nici chiar atunci când steaua lui Klaus a pălit la Praga, iar slovacii au ajuns să regrete că au cochetat cu Vladimir Mečiar, nu s-a făcut simțită o nostalgie după Cehoslovacia. Divorțul cehoslovac a fost un proces manipulat În care dreapta cehă a precipitat o sciziune pe care se prefăcea că nu o caută
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost alta. Contagiunea a avut și ea rolul ei: exemplul Uniunii Sovietice și al evenimentelor din Balcani au făcut ca scindarea unui mic stat central-european În două „republici naționale” să pară mai puțin absurdă sau inacceptabilă. Dacă s-ar fi ajuns la Încheierea unui tratat Înainte de 1992 - În cazul În care Cehoslovacia ar mai fi rezistat puțin -, probabil că nici Praga, nici Bratislava nu ar mai fi avut chef de ceartă când toată atenția le era absorbită de perspectiva aderării la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sârbi, macedoneni și muntengreni drept leneși și delincvenți. Opinia era larg Împărtășită În Serbia 3. Aceasta, din varii motive. Albanezii erau grupul etnic care creștea cel mai repede. Dacă În 1931 ei reprezentau 3,6% din populația Iugoslaviei, În 1948 ajunseseră deja la 7,9% (grație imigrației postbelice din Albania Învecinată). În 1991, datorită unei rate a natalității net superioare (de 11 ori mai mare decât cea din comunitățile sârbă și croată), cei 1.728.000 de albanezi din Iugoslavia reprezentau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
practic imobilizat. Din perspectiva Sloveniei și a Croației, mai ales, exista o singură soluție: de vreme ce interesele lor nu mai erau protejate Într-un sistem federal disfuncțional, singura speranță era să se distanțeze de Belgrad, declarându-și, la nevoie, independența. Cum ajunseseră lucrurile atât de departe Înainte de sfârșitul anului 1989? În alte părți, calea de ieșire din comunism a fost „democrația”: În numai câteva luni, funcționarii și activiștii de partid din Rusia până În Republica Cehă s-au transformat din lingăi nomenclaturiști În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Elțîn, nu a mai dat atenție crizei din Balcani. Dar, cu toate că Bosnia, Croația și Slovenia erau acum state independente, problema iugoslavă nu era rezolvată. Slobodan Miloševiæ controla ce mai rămăsese din țară, iar problema pe care o exploatase pentru a ajunge la putere era pe punctul de a exploda. Albanezii din Serbia erau În continuare victimele discriminării și represiunii - ba chiar erau mai vulnerabili ca oricând, fiindcă atenția internațională era acaparată de criza din nord. După Dayton, situația internațională a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a acceptat să-l aresteze pe Miloševiæ și să-l predea Tribunalului de la Haga, unde a fost acuzat de genocid și crime de război. Cine era responsabil pentru tragedia din Iugoslavia? Un lucru e cert, vină era destulă cât să ajungă la toată lumea. Națiunile Unite au demonstrat inițial un interes minim (Boutros Boutros-Ghali, un secretar-general inadecvat și indiferent, a calificat ce se petrecea În Bosnia drept „război de interese”), iar când reprezentanții ONU au ajuns În Balcani, ei au avut grijă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cert, vină era destulă cât să ajungă la toată lumea. Națiunile Unite au demonstrat inițial un interes minim (Boutros Boutros-Ghali, un secretar-general inadecvat și indiferent, a calificat ce se petrecea În Bosnia drept „război de interese”), iar când reprezentanții ONU au ajuns În Balcani, ei au avut grijă să blocheze orice acțiune militară decisivă Împotriva principalilor vinovați. Nici europenii nu au fost mai breji. Franța, mai ales, a evitat cu orice preț să blameze Serbia pentru turnura pe care au luat-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Împiedicat discret, În primii ani de conflict În Iugoslavia, orice implicare directă a Comunității Europene sau a NATO. Iar britanicii le-au aplicat refugiaților iugoslavi un tratament rușinos: În noiembrie 1992, când fluxul de bosniaci disperați și fără adăpost a ajuns la apogeu, Londra a anunțat că ei nu pot intra În Marea Britanie fără viză. Perfidul Albion se Întrecea pe sine. De vreme ce În Sarajevo nu exista o ambasadă britanică ce ar fi putut elibera astfel de vize, familiile bosniace nu le
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a anunțat că ei nu pot intra În Marea Britanie fără viză. Perfidul Albion se Întrecea pe sine. De vreme ce În Sarajevo nu exista o ambasadă britanică ce ar fi putut elibera astfel de vize, familiile bosniace nu le puteau obține decât ajungând la o ambasadă britanică dintr-un terț stat... moment În care guvernul britanic putea pretinde (și exact asta a făcut) că, de vreme ce au găsit azil În altă țară, Regatul Unit nu era obligat să Îi primească. Astfel, În vreme ce Germania, Austria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
procesul. Așa se face că, pe 1 ianuarie 1990, primul guvern postcomunist al Polonei s-a angajat Într-un program ambițios de reforme: creșterea rezervelor valutare, renunțarea la controlul prețurilor, restricționarea creditelor și eliminarea subvențiilor (ceea ce Însemna că Întreprinderile puteau ajunge la faliment) - toate acestea În detrimentul salariilor reale, care s-au redus imediat cu 40%. Cu excepția faptului că inevitabilitatea șomajului a fost recunoscută explicit (și amortizată prin Înființarea unui fond pentru susținerea și recalificarea celor concediați), toate acestea nu erau foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau complet necunoscute În multe țări postcomuniste, iar neofiții pieței libere le subestimau periculos importanța. Rezultatul a fost privatizarea prin cleptocrație. În forma ei cea mai nerușinată, În Rusia condusă de Boris Elțîn și amicii săi, economia de posttranziție a ajuns În mâinile câtorva oameni care au devenit extraordinar de bogați: până În anul 2004, 36 de miliardari ruși („oligarhi”) acumulaseră 110 miliarde de dolari - un sfert din Întregul produs intern brut al țării. Distincția dintre privatizare, abuzul venal de putere și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai mare a naționalismului brut s-a manifestat În Rusia. Acest lucru nu era surprinzător: cum spunea Vladimir Jirinovski, o figură publică nouă și impetuoasă care și-a construit baza electorală exploatând xenofobia obstinată a vechii Rusii, „poporul rus a ajuns națiunea cea mai umilită de pe planetă”. Cu toate neajunsurile ei, Uniunea Sovietică fusese o putere mondială, un gigant ca teritoriu și cultură, extensia și moștenitoarea legitimă a Rusiei imperiale. Dezintegrarea sa a fost trăită de rușii mai vârstnici ca o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În dialogul cultural din Polonia. Acum, după ce revenise triumfal În capitala patriei eliberate, se lupta să-și păstreze cei 10.000 de cititori. Literární noviny, cel mai vechi și mai influent săptămânal de cultură ceh, o ducea cam la fel, ajungând În 1994 la un tiraj de mai puțin de 15.000 de exemplare. Redactorii revistelor și periodicelor literare din Occident ar fi fost destul de mulțumiți cu astfel de cifre, raportate la numărul de locuitori; În Europa Centrală, poziția din ce În ce mai marginală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu putea aspira Însă la autoritatea originalului german. Nicăieri problema confruntării cu trecutul comunist nu și-a găsit o rezolvare universal acceptată sau perfect echitabilă. Dar soluția adoptată În Cehoslovacia a stârnit controverse care au depășit granițele țării. Aici stalinismul ajunsese mai târziu și durase mai mult, iar amintirea urâtă a „normalizării” era Încă foarte vie. În același timp, comunismul a avut În regiunea cehă o bază politică mai solidă decât oriunde altundeva În Europa de Est. În plus, amintirea eșecurilor succesive ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau, așa cum s-a aflat, numele unor „candidați”: oameni pe care regimul spera să-i oblige să colaboreze. Printre ele se aflau și numele unor faimoși scriitori cehi, dintre care unii nici măcar nu trăiau În țară. Listele poliției secrete au ajuns curând În presă, publicate și mediatizate de politicieni și candidați la parlament care sperau să Își discrediteze oponenții. Noroiul Împroșcat În toate părțile l-a stropit chiar și pe Havel, cândva candidat la recrutarea În rețeaua de spioni a poliției
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
e drept că nici una nu avea aceeași greutate la nivel național. În 1993, Catalonia, una dintre cele 17 regiuni spaniole, aducea țării o cincime din PIB. Mai mult de un sfert din investițiile străine În Spania luau calea Cataloniei, majoritatea ajungând În Înfloritoarea capitală Barcelona; venitul pe cap de locuitor În această provincie era de 20 de ori mai mare decât media națională. Independentă, Catalonia ar fi fost una dintre cele mai prospere țări de pe continentul european. Identitatea specific catalană s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vizibilă, ei nu au reușit niciodată să-și câștige compatrioții de partea proiectului naționalist. Dintre puținii alegători galezi care au participat În martie 1979 la scrutinul pe tema transferului de putere către adunările regionale, majoritatea erau Împotrivă. Când descentralizarea a ajuns În sfârșit În țara Galilor 20 de ani mai târziu, aceasta s-a Întâmplat nu la cererea naționaliștilor locali, ci În cadrul reformei administrative Întreprinse de primul guvern laburist al lui Tony Blair - care a socotit, pe bună dreptate, după cum s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unioniștii protestanți și voluntarii lor paramilitari urmăreau cu Îndârjire să Închidă gura „papistaștilor” și să prelungească sine die legătura de trei sute de ani cu Londra (vezi capitolul XIV). Dacă În ultimii ani ai secolului XX unioniștii și membrii IRA au ajuns la un compromis nu este fiindcă extremiștii din ambele tabere s-au Înduioșat. Așa cum masacrele din Bosnia și Kosovo au determinat intervenția străinilor, la fel ciclul fără capăt de atrocități și contraatrocități din Ulster nu numai că a diminuat simpatia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de mașini, unde statele foste comuniste dispuneau de multă forță de muncă ieftină și calificată, ceea ce a atras În anii ’90 investiții masive din partea firmelor Volkswagen, Renault și Peugeot-Citroën. Între 1989 și 2003, totalul investițiilor străine directe În Europa de Est a ajuns la 117 miliarde de dolari. Însă la Începutul secolului XXI investițiile străine În țările foste comuniste au Început să scadă. Paradoxal, cauza era apropiata extindere a Uniunii Europene. Era mai simplu să faci afaceri În și cu țări ca Polonia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai mult În țările occidentale: Polonia anticipa că În trei ani de la aderare Își va dubla exporturile alimentare În Vest. Dar acesta era doar efectul relativei rămâneri În urmă. După extindere, salariile și alte costuri În țările est-europene urmau să ajungă la nivelul celor din Vest, iar regiunea nu avea să fie mai avantajoasă decât fabricile din India sau Mexic. Marja de profit - cel puțin În sectorul producției de bunuri - urma să intre În declin. Între timp, cum colapsul economiilor comuniste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]