23,608 matches
-
tele să fie luat în vizor de tovarăși și făcut un om deai lor încă de pe vremea emisiunii de la Realitatea TV, În centrul atenției. Săracu’ își dădea toată silința. Era băiatul bun, gata oricând să facă plecăciuni adânci și să zâmbească slugarnic în fața stăpâ nilor. Stăpânii lau remarcat și iau dat o pâine: lau angajat la Antena 1. După aceea, însă, lau lăsat să se descurce singur. Iar individul sa descurcat după cum la tăiat capul: sa construit pe sine ca o
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
Sunt, precum spuneam, și cacealmiști care numai așa știu să joace, pentru că altfel sar vedea că sunt de fapt niște inși mediocri, care nu prea au habar de nimic. Afișează siguranță, se aruncă mereu cu capul înainte, se cocoșesc, îți zâmbesc stăpâni pe situație de parcă ar deține marile adevăruri ale acestei lumi, dar de fapt nau nimic în mână. Și - culmea - cu cacealmaua au reușit săși facă un nume. Dintre moderatorii de emisiuni, unul dintre cei mai mari cacealmiști este, fără
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
Știm cu toții cât de lăudăros e personajul. El a inventat roata, alfabetul și apa caldă. Ei bine, în fața cascadei encomiastice pe care o emitea moderatoarea, senatorulre gi zor a fost pur și simplu blocat. Nui mai rămăsese decât să încuviințeze zâmbind. Dacă Mihaela Rădulescu înțelege să acceadă la statutul de om cult prin genuflexiuni repetate în fața „marilor personalități“ pe care le invită, Andrei Gheorghe a mirosit că, pentru a fi intelectual, trebuie să fii un original, un incomod, un tip în
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
acestei dileme. Sfinxul grec a fost adesea confundat cu leii ciudați care păzesc piramidele sau decorează intrările În templele egiptene și care nu se tem de deșert, dimpotrivă, Îi surîd. În spatele lui Oedip, sfinxul culcat pe nisip lîngă mormintele faraonilor zîmbește cu gura slută și divină. Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă sau să fie bîntuit de frică, pare sa sugereze el ; pentru că unicul În stare să biruie deșertul este surîsul ; adică soluția zeilor ; În timp ce Oedip se
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
convertit la religia mării. Cu același sentiment cu care barbarii intrați În Roma treceau pe lîngă splendorile Cetății eterne, urmăresc cum, odată cu primele zile toride, marea s-a schimbat. Acum e caldă și aurie, de culoarea viespilor. Îmi vine să zîmbesc amintindu-mi cu cîtă ingenuă Încăpățînare motivam altădată exclusivismul meu În favoarea munților. Și astăzi munții sînt pentru mine altceva decît un peisaj, dar aceasta nu mă Împiedică să descopăr că aparenta monotonie a mării ascunde o bogăție În care mă
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
ne aducem aminte că pentru omorîtorul Himerei melancolia este mai degrabă un viciu labirintic. Există printre marmurile de după Praxitele piese care mă emoționează profund deși nu aparțin marii sculpturi grecești. O tristețe ciudată emană din ele, În ciuda eforturilor de a zîmbi ostentativ. E tocmai momentul În care Belerofon pătrunde În deșertul melancoliei sale, renegîndu-și aventurile. Inima lui a sfărîmat echilibrul rațional; răspunde sfinxului simțind; și amintindu-și. Belerofon a Îmbătrînit și are senzația că memoria acaparează totul În jurul lui. Deșertul prin
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
cu atît mai mult viața cu cît totul vorbește despre gloria ei trecătoare. Dar tu n-ai nevoie de piramidă. Tu fugi. Trăiești ca o fiară urmărită de sfinx, nu ca un zeu. Un zeu s-ar opri și ar zîmbi. Dar tu fugi din fața sfinxului. Mă uit la tine cum arzi de nerăbdare să te smulgi din brațele mele cum Încerc să te Întreb ceva. Te voi strînge Însă pînă Îmi vei răspunde. Nu e firesc să se Întîmple astfel
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
În soarele de amiază. Din nefericire ne dăm seama că timpul trece fără Întoarcere tocmai cînd vrem mai mult să-l reținem. Adevăratul dar de nuntă nu era cutia pe care mi-a adus-o Pandora, ci frumusețea femeii care zîmbea și aștepta lîngă mine să aflu ce mi-au trimis zeii. O priveam și nu-mi păsa ce voi găsi În cutia aceea... Și trebuia să mă opresc aici...) Poezia este Începutul și sfîrșitul gîndirii grecești, pentru că poezia se naște
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
demn să ridice de la pămînt lancea lui Ahile. Nici măcar zeii nu au dreptul să nesocotească drepturile pe care vitejia i le-a dat! A fi pus În cumpănă, Îl jignește. Și cu cine? Cu un viclean și un intrigant. Ulise zîmbește ironic. Argumentul său Îl face pe Aiax să roșească violent. Aiax, zice el, e un luptător grosolan, incapabil să Înțeleagă scutul lui Ahile care reprezintă universul. Și Ulise obține astfel decizia În favoarea lui. A Înțelege i-a impresionat pe greci
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
i-a impresionat pe greci mai mult decît a lupta. Aiax se sinucide. Seara aceasta plină de vînt mă face să văd În surîsul zeilor un atribut omenesc. Numai oamenii știu cît au sîngerat ca să-i facă pe zei să zîmbească și să poată clădi Parthenonul! Dar gîndul că același destin i-a așteptat și pe judecătorii lui Socrate și pe Socrate Însuși nu e destul pentru a da o certitudine. E ca și cum m-aș amuza recitind din Sofocle cum Aiax
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
Într-o mînă deasupra apei manuscrisul epopeii care avea să-l facă celebru. Nu s-ar putea o concluzie mai tristă decît aceea că Fata Morgana (sau Hiperboreea) e o iluzie necesară. Pronunțîndu-i numele, am Întors spatele sfinxului pentru a zîmbi. Și pentru a renunța la altă mărturie Întrucît printre zei nu vom avea nevoie de ea; ne mulțumim cu o baie violentă de lumină. Sfinxul moare printre arborii luxurianți care sprijină cerul ca niște coloane. Iar Oedip ezită să mai
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
a o pierde. Oedip spune „omul”, apoi multe alte cuvinte, muntele, cîmpia, marea, țărmul, lumina, nisipul, adevărul, dragostea, speranța, memoria, credința. Iar drumul ne pune să le repetăm. E nevoie de orgoliu pentru aceasta. Dar și de modestia de a zîmbi cînd orgoliul imită natura, care nu ridică piramide pentru că nu regretă nimic, se mulțumește să existe. Acum știu că surîsul sfinxului culcat pe nisipuri nu este un surîs al indiferenței... Ploaia măruntă de-afară cade peste toate ceasurile În care
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
unuia alături de celălalt erau înlocuite cu indiferența. Atingerile erau mai mult imaginare, iar tăcerea grea care se așternuse între ei era ca o fisură într-un zid puternic, o averizare a ce va urma. Câte nu trăiau ca ea și zâmbeau fals ascunzând tristele adevăruri ale vieții? Ea îl simțise pe Valentin ca pe un parfum scump pe care și-l dorea mult. Dar cum săl păstrezi atunci când și-a pierdut mirosul? Tăcerea dintre ei era din ce în ce mai apăsătoare. Ea nu făcea
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
era capabilă să treacă cu gândul într-o altă formă chiar dincolo de ziua de mâine. Valentin se lăsă să cadă pe canapeaua din sufragerie, iar când pernele se lăsară sub greutatea lui își dădu seama unde se așezase de fapt. Zâmbi cu mai mult curaj decât se credea în stare adăugând pe un ton ce-i trăda nervozitatea: - Nu te gândești la cât timp am stat împreună? - Nu pot spune asta. Au fost clipe frumoase și mai puțin frumoase, dar acum
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
cu mintea și sufletul omului Din cauza fumătorilor, aerul din interior devenise greu de respirat. Avea nevoie de o gură de aer curat. Voia să iasă pentru puțin timp din restaurant. Valentin când sesiză îi spuse pe un ton ușor ironic, zâmbind „Îmi pare rău, dar nimeni nu a stabilit vreo regulă aici, trăgând indiferent din țigara lui preferată”. Carlina îl privi uimită, iar un gând o înfioră. Îl credea cald, unic în felul lui, cu sentimente nobile. Când se ridică de la
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
a mea.” Ajungând la domiciliul lui Valentin, îl întâlni pe tatăl iubitului ei și îl salută politicos, sărutându-i mâna. Era un sărut ce reprezenta politețea față de persoanele mai în vârstă. Bătrânul, la rândul lui, o sărută pe obraz. Ea zâmbi sfioasă, iar el îi întoarse zâmbetul. După ce îi sărutase mâna, se retrase ușor și se așeză pe un scaun cu spătar, lăsându-și brațele în jos, lipite aproape de trup, iar mâinile și le așeză pe genunchi. Bătrânul era o persoană
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
îi atinse sânii fără să vrea, iar ea avu o tresărire și se îmbujoră foarte tare, iar ochii îi străluceau ca o flacără albastră când un foc mistuie lacom ceva foarte uscat. Ea îl privi ca pe un vinovat, apoi zâmbi și zise : - Vrei să servești o prăjitură sau o cafea? Eu am dormit cam puțin și vreau să beau o cafea. - Dacă vrei tu ! E și plăcerea mea. Cele două cafele le așezase cu multă îndemânare pe o masă, apoi
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
și o trase mai aproape de el. Umerii lor se atinseră simținduși răsuflarea și bătăile inimii. O sărută pe furiș aproape de lobul urechii și-i șopti ca adierea unui vânt cald: „Te iubesc...mult...mult !” Ea rămase tăcută, tremurând de emoții, zâmbind și privind spre el într-un extaz de fericire. Într-un bloc, cineva asculta muzică și volumul era dat la maxim. Cânta Tom Jons. Această melodie trezi o mare bucurie în sufletul lor, dar știau de ce. O sărută din nou
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
încă aproape dezbrăcat. Ea se sprijini cu blândețe de umărul lui, iar el o luă din nou în brațe studiindu-i parcă fața și alintând-o cu săruturi, așezând-o ca pe o păpușă din nou în pat. Ea îi zâmbește, iar obrajii i se colorează plăcut, apoi o ia de mână, o sărută pe ambii obraji și-i spune că e foarte încântat de ea. Ea rămâne ca un fir de iarbă încâlcit și modestă ca o floricică. Își ridică
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
din baie stinse cu grijă lumina, apoi puse în două pahare câteva cuburi de gheață peste care turnă dintr-o sticlă licoarea galbenă, acidulată cu marca lor preferată. Dar, înainte de a electriza cele două pahare, bărbatul se apropia de ea zâmbind. Îi mângâie părul domol și-i spuse că viața e lungă și abia acum începe, că va mai cunoaște și alte nopți ca aceasta și că femeia de cele mai multe ori naște plăcerea într-un fel sau altul. Ea, la rândul
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
disperare gura ei și nu se mai gândi la nimic altceva. Ea se împotrivi și opuse o oarecare rezistență. I-ar fi plăcut foarte tare să-l hrănească cu picătura. - Te rog, nu-i corect așa ! - Nu contează, șopti el zâmbind. Și-n momentul următor, mâinile sale îndrăznețe îi confirmară spusele. O luase în brațe mai mult forțat ca pe o jucărie acoperând-o cu sărutări. Ea avusese o reacție și se retrase din jocul lui făcând câțiva pași în direcția paharelor
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Uite, aici e locul tău! Acum când îl privea era exact locul visat cu pământ galben, cu un liliac la capătul mormântului, iar alături de cruce, la celălalt capăt un pom fructifer. La această amintire nu putu să se abțină și zâmbi fără să vrea. Acest vis era acum o realitate, amintindu-și că Dumnezeu este cu noi peste tot, mult mai aproape decât sperăm. Când ajunsese aproape de mormânt, îi păruse ca un deget de piatră se îndrepta în sus către cerul
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
aceea, îi zise: Se întâmplă ceva cu tine!? - Nimic deosebit. Parcusese câțiva pași care îi separa în cameră și se oprise chiar în fața lui. El îi luă fața în mâini și o pipăi ca un orb cu blândețe. Ea îi zâmbi etalându-și dinții albi și frumoși. Zâmbetul ei îl făcu să își amintească de feminitatea ei și tresări. Uitase toate tulburările sale. Se iubiră reciproc. Dintotdeauna, viața este asociată cu dragostea și această legătură nu a fost greșit concepută. Cadrul
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
o privire asistentei confirmându-i acceptul. - Știu că nu există paturi pentru mămici, voi dormi pe scaunelul ăla mic de acolo, arătând cu degetul spre un taburel într-un colț. Doctorul purta o mustață mai mare decât era normal, îi zâmbi asistentei care era prea înaltă dar suplă, cu un halat imaculat și ochelari de vedere confirmând de data asta verbal: poate să rămână și mama copilului. - Veniți cu mine doamnă. O duse într-un salon unde erau numai copii nou-născuți
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
oarecare. M-ai istovit, lăsându-mă la poarta inimii mele pe muchii de cuțite. Vântul suflă a pustiu, iar bătăile sunt destul de tari, dar poarta e închisă. Mă strângi ca o haină care îmi provoacă durere! Cum pot să mai zâmbesc? De ce toate astea? Erau întrebări pe care și le punea. În mintea ei se derulau de-a valma întâmplări și imagini sfărâmate pe care nu mai dorea să și le amintească sau să le retrăiască. Ar fi vrut să spună
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]