24,491 matches
-
se taie rondele și se curăță de semințe. Oțetul se pune la fiert cu zahăr și cu mirodenii, iar atunci când clocotește se pun legumele și se opăresc timp de cinci minute. Le scoatem și le punem în borcane cu două fire de cimbru și semințe de mărar, după care turnăm oțetul deasupra și ducem la cămară. CASTRAVEȚI ÎN OȚET Un litru de apă, 100 ml de oțet, o lingură de sare, o lingură de zahăr. Se pun la clocotit timp de
PE GUSTUL ROZEI BUCOVINEANCA.Răsfățuri culinare by Rozalia Craciunescu () [Corola-publishinghouse/Science/91836_a_92352]
-
frumoasa lui țară". Încheiem aceste succinte impresii prin ceea ce un membru al familiei Lancereaux, al cărei oaspete așteptat a fost în fiecare an până în 106, mărturisea în amintirile sale: „Avea o inteligență sclipitoare, o delicatețe excepțională a sentimentelor și, deși fire retrasă, se impunea prin personalitatea sa, atrăgând admirația tuturor. Era într-adevăr un suflet nobil. După zile și timp, serile le petreceam în parc, la lumina lunii discutând artă sau literatură, și în casă, unde făceam muzică. Paulescu avea o
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
Însăși ereditatea, ca și selecția naturală, sunt aspecte ale unei finalități biologice care face ca evoluția să fie strict în cadrul tiparului ființei viețuitoare pentru a nu-i altera tipul specific. Orice anomalie în cadrul structurii genetice, ca și orice manifestare împotriva firii este sancționată prin selecție naturală care acționează prin mecanisme proprii după cum arătam mai sus. Așa se explică, de exemplu, faptul că aproximativ 50% din fertilizările naturale la om sunt avortate, 10-12% conduc la născuți morți, 2-5% născuți vii cu malformații
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
poet. Era unul din cei optsprezece copii ai Smarandei și ai boiernașului Eni Șerban, devenit Șerbănescu. A urmat școala primară în orașul natal și Academia Mihăileană din Iași. Elev al Școlii Militare din același oraș, a terminat-o în 1861. Fire boemă, recalcitrantă față de rigorile vieții militare, mai ales din cauza piedicilor pe care aceasta le punea escapadelor sentimentale, poetul demisionează în 1873, când dobândise gradul de căpitan. Retras la Tecuci, duce o viață aproape idilică. În 1876 acceptă funcția de prefect
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289636_a_290965]
-
și prezintă, metaforic, modul de desfășurare în timp a acestuia, asemenea unei jerbe 53 de artificii, de-a lungul unor "direcții divergențe în care se partajează elanul"54, pentru care poemul "Grup" ne oferă o superbă ilustrare: "Atâtea clăile de fire ștăngi!"55. Chei ale înălțării spiritului spre potențialul celest ("pajuri[le]"), figurând curbele generării spirituale continue, ori imagine ale trecerii între viață și moarte, formal și informal, sau, mai bine, "sublimare pentru un ideal 56 ("lacul"), în sfârșit, depozitar al
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
ca un cărbune aproape stins, pe care, o influență invizibilă, ca un vânt nestatornic, îl face să se aprindă temporar; această putere se ridică dinăuntru, precum culoarea unei flori, care pălește și se schimbă pe masura ce crește, iar porțiunile conștiente ale firii noastre nu pot proroci nici calea ce o va urma, nici punctul de plecare. Chiar de-ar fi aceasta influență durabilă, în puritatea și forță ei originală, este imposibil de prezis măreția rezultatului; când redactarea începe, inspirația este deja în
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
însuți), menționat de Platon în Charmides 64. Principiul transcendent la care autorul participa astfel - creația continuă - este identificat de Bergson drept spiritualitate 65, ori divinitate - iar de Barbu drept "Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume" - , de unde iradiază "clăile de fire ștăngi"66 ("Grup"). Pentru a atinge acea "plénitude du grand songe" [plenitudinea marelui vis]67, de care Arthur Rimbaud vorbea în Scrisorile vizionarului [Lettres du Voyant] (1871) sau, cum spune, Ion Barbu, "spiritualitate a vederii", mintea poetului trebuie să se
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
Câteva personalități foarte diferite, dacă nu contradictorii, își fac acum intrarea pe scena publică. Dinspre PNȚCD, Corneliu Coposu, președintele partidului renăscut, și Ion Rațiu, care revine în patrie după un exil de patru decenii. Chiar dacă se deosebesc radical și ca fire, și ca imagine, ambii reprezintă tradiția transilvană a Partidului Național, pivotul luptei pentru drepturile românilor și pentru Marea Unire. Rațiu se refugiase la Londra, unde devenise un om de afaceri respectat și prosper, cu legături strânse cu restul exilului românesc
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
de Iliescu sunt cele care îl incriminează, de la "sula-n coaste" și "golanii" din 1990 la "măi animalule!" din 1992 și la "proprietatea privată e un moft" sau la "tovarășul Năstase" din ultimii ani. Toate aceste scăpări, revelatoare ale unei firi și ale unui limbaj foarte diferite de calmul lenifiant al intervențiilor pregătite și bine controlate ale aceluiași Iliescu, terne, chiar soporifice, vădesc faptul că opțiunea sa pentru un anume tip de discurs "de aparat", în descendența directă a discursului oficial
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
de unde este mutat la Fierbinți și apoi la Brăila. Profesiunea îi dă răgaz să se ocupe și de literatură, câteva schițe fiindu-i publicate în „Viața românească”, la care continuă să colaboreze și cu diverse articole, unele pe teme teatrale. Fire insubordonabilă, magistratul e închis, ca instigator, în momentul declanșării răscoalelor țărănești din 1907. La Brăila, unde îl cunoaște pe Panait Istrati, se încadrează în mișcarea socialistă, scoțând ziarul „Dezrobirea”. Semna, totodată, în „Adevărul” și „România muncitoare”, iar în 1910 editează
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286310_a_287639]
-
mileniu și a omului dezrădăcinat, rupt de patrie, în mod special. Frământările insului însingurat, trăind printre străini ca în mijlocul pustiei, încercările zadarnice de a se adapta și de a intra în comuniune cu noua colectivitate, ca și persistența, de dincolo de fire, a tiparelor etnice de judecare a lumii și lucrurilor alcătuiesc însăși substanța cărții, căpătând dimensiuni și valențe simbolice mai puțin cunoscute literaturii române. De fapt, narațiunea e un spațiu de revelare a zbuciumului interior al personajului central și a universului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288850_a_290179]
-
de față se situează în prelungirea eforturilor inițiate de L. Boia (1997) și M.-L. Murgescu (1999), care prin lucrările lor au desfăcut primele noduri ale împletiturii mitoistorice în care a fost țesută memoria istorică românească, desprinzând din aceasta principalele fire roșii în jurul cărora a fost brodată narativa istoriei naționale. Firele roșii ale conștiinței istorice românești au fost determinate ca fiind originile, continuitatea, unitatea, sinele românesc în raportul cu Ceilalți și conducătorul. Pe urmele lui Boia și a paradigmei stabilită de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
29). Prin Iorga se face tranziția completă de la puritatea latină înspre formula triptică substrat-strat- adstrat: "Elementul tracic vechiu, elementul romanic suprapus și elementul slav infiltrat pe urmă se amestecară cu desărvârșire. Erà un singur neam, o singură limbă, o singură fire" (Iorga, 1910, p. 33). Începând cu ultimul sfert de secol XIX și până în momentul Marii Uniri din 1918, chestiunea cu profunde reverberații identitare a originii suferă o serie de prefaceri succesive. De la puritatea absolută a latinității curate a Școlii Ardelene
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
român. Nota tragică domină întreg trecutul nostru" (ibidem, p. 20). Pe sub retorica critică sub introduse, contrabandistic, aceleași clișee mitizante care constituiau moneda curentă a romanticilor exaltați de misiunea lor patriotică: "Romanii din cetatea lui Traian erau destinați să devină prin firea lucrurilor și forța împrejurărilor apărătorii în primele rânduri ale civilizației apusene" (ibidem, p. 21). Criticismul proclamat cu emfază trecea pe plan secund pentru a permite exprimarea unor idei auto-glorificante ale românității ca protector al occidentalității: "strămoșii noștrii au jucat un
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
dacă, așezarea slavilor în mijlocul românilor s-a soldat cu "românizarea" acestora din urmă: "poporul român a avut multe legături cu Slavii și a înghițit mulți dintr-înșii, romanizându-i pe toți, cari au rămas între Tisa, Nistru și Dunăre; dar firea poporului nostru [...] moștenită dela Traco-Romani nu s-a schimbat" (Constantinescu, 1928, p. 46). Absorbția slavilor devine astfel o constantă a discursului didactic interbelic, fiind sedimentată în memoria națională. Într-unul din manualele cu cel mai pronunțat caracter critic, O. Tafrali
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
cele mai cumplite suferințe, trimise pentru a-i căli sufletul - neamul român s-a concentrat în poziții tari și adăpostite, de unde se pregătea în taină pentru un nou avânt. Dar încercarea fu crudă și mai grea decât putea să îndure firea omenească, prin drumul ei cel lung de veacuri - (un mileaniu de năvăliri). Ea sădi în inima Românului răbdarea, răbdarea de mucenic până la clipa mântuirii (Constaninescu, 1928, p. 57). Dintr-un alt pasaj, la fel de tensionat emoțional, pot fi desprinse temele excepționalismului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
între o narativă elitistă care a dobândit hegemonie interpretativă în sfera publică, a comunismului ca traumă culturală, și o contra- memorie subterană, pasivă dar tenace tocmai prin lipsa ei de articulare discursivă și vocalizare politică, cuprinzând o narațiune întrețesută cu fire nostalgice evocând o viață mai bună. Paradoxul memoriei colective românești cu privire la trecutul comunist este că, în timp ce elitele politice democratice și intelectualitatea liberală se zbat în arena publică pentru a criminaliza retrospectiv regimul comunist și a impune în conștiința publică interpretarea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
78 Grizilda nu se opune verbal soțului ei, jurământul pe care i-l face lui Valter este ultima exercitare și exprimare a voinței proprii, dar sfatul naratorului chaucerian este acela de a nu urma exemplul femeii obediente până peste marginile firii. Femeia locvace, recte târgoveața din Bath, își folosește cuvintele ca adevărate arme, avem un adevărat război al sexelor în planul acesta al discursurilor rostite, este răbufnirea feminină închisă constrângător de o societate patriarhală misogină. Negustorul, dar și hangiul, alți pelerini
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
creatură independentă în cadrul căsătoriei, dar și al relațiilor amoroase.87 Exemplele din regnul animal, deși de o factură simplă, întăresc nevoia eliberării femeii din prizonieratul conjugal, care nu face decât să accentueze dorințele interzise, să exacerbeze sentimentul unei condamnări a firii la un ascetism care nu îi este firesc: „Ia pasărea și pune-o-n colivie/ și apoi cu drag grijește-te să-i fie/ Plăcută hrana, apa tot la fel,/ și vezi de-o cocolește n chip și fel,/ și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
puterii, este resimțită nevoia de glorie, de recunoaștere, de afirmare și de prețuire a celor care prin forța cuvântului propun o lume mai frumoasă. Iubirea este sentimentul dominant al lumii boccaccești, ea guvernează tot și ei i se supun legile firii, în numele ei naratorii fac uneori rabat și de la morală, iar Neifile, tânăra îndrăgostită, devine o imagine idilică a nubilei ce experimentează primele trăiri arzătoare ale dragostei. La polul opus iubirii nu poate fi decât trădarea și suferința, iar Elisa este
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
cu o origine nedemnă, după standardele medievale. În apărarea iubirii proprii, femeia dă dovadă de dârzenie, îndrăzneală, fermitate, face o pledoarie pentru 72 împlinirea firească prin acest instinct uman ce nu ar trebui negat și drapat inutil, își cunoaște bine firea și nu înțelege duritatea unui părinte care pune mai presus de fericirea ei normele sociale. Discursul Ghismondei îi reliefează gândirea emancipată, liberă de cutume, democratizarea viziunii asupra statutului femeii, care încă de la creație este pe același plan cu bărbatul, devine
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
mai pricepuți și mai cu moț ca ceilalți oameni, când ei de fapt sunt mai prejos, mult mai prejos ca noi.”195 Unui astfel de exemplar uman, nu putea să-i dea o lecție dură decât o femeie „pe care firea o înzestrase mai mult ca pe orișicare alta cu frumusețe sufletească și minte ascuțită”196, capabilă să întocmească un plan iscusit pentru a-și atinge scopul și mereu în postura de a lua inițiativa, ea se folosește de călugărul naiv
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
chiar din incipit, structurat ca o adevărată predică, glorifică nevoia obedienței și totalei dependențe a femeii de soț, ilustrând ambivalența atitudinii boccaccești în perceperea rolului femeii, așa după cum am mai subliniat: „toată obștea femeiască a fost supusă de către obiceiuri, de fire și de legi bărbaților și că se cere de așijderi ca ea să fie cârmuită și stăpânită tot de ei”214. Uneori educația nu poate înlătura definitiv cutumele epocii, și avem aici un 210 Ibidem, p. 129. 211 Ibidem, p.
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
plecat în căutarea iubirii pure, absolute sau a nemuririi. Digresiunea aceasta era necesară pentru a sublinia metamorfozarea unei lumi ce avea nevoie de alte coordonate: vechile simboluri fiind perimate, nu se putea apela decât la un antropocentrism. Lauretta este o fire modestă, recunoaște superioritatea intelectuală a Pampineei, cea care o precedase în ziua a doua: „știu că, tot gândind la cele înainte povestite, veți asculta mai fără chef la câte oi spune eu; dar de nu voi putea mai mult, să
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
valoarea instructivă, moralizatoare a povestirilor: „Căci orișice poveste, de-i vrednică, foloase aduce și ca atare se cuvine s-o asculți cu luare aminte, oricare ar fi povestitorul.”227 Este „plină de grație”228, și „o lecuță cam îndărătnică din fire, nu c-ar fi fost răutăcioasă, ci doar așa, din obișnuință”229. Personajul ei feminin cu care debutează în lanțul istorisirilor este o nobilă aristocrată, care are posibilitatea de a călători, și fiind înjosită de niște tâlhari, îi cere regelui
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]