23,505 matches
-
Benjamin Hornigold și Charles Vane, visează la o lume unde omul este liber să trăiască fără a se îngrijora de regi și conducători. Cu ajutorul lui Kenway, ei preiau controlul orașului Nassau și stabilesc o Republică a Piraților. Cu toate acestea, guvernarea proastă, lipsa economiei și izbucnirea unei boli aduc statul piraților foarte aproape de prăbușire, fondatorii împărțindu-se în două tabere. Kenway încearcă să rezolve disputa, dar este prea târziu pentru a-i mai opri pe Templieri din a profita de această
Assassin's Creed IV: Black Flag () [Corola-website/Science/331193_a_332522]
-
externe mult mai agresivă ca cea a tatălui său. În 1266 a renunțat la Hebridele și Insula Man a Scoțienilor, în schimbul unei sume mari de argin și a unei plăți anuale, în conformitate cu Tratatul de la Perth, prin care scoțienii au recunoscut guvernarea norvegiană peste Insulele Shetland și Orkney. În 1269, Tratatul de la Winchester a cimentat relațiile cu regele englez Henric al III-lea al Angliei. Magnus pare să fi avut relații bune cu regele suedez Valdemar Birgersson, iar în 1260, la granița
Magnus al VI-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331245_a_332574]
-
regalitatea sa și a îmbunătățit relația sa cu Biserica. Legendele spun că Haakon fusese deja acceptat ca rege în 1217/1218. Skule și Haakon s-au îndepărtat unul de altul în adminitrare și Skule s-a axat în principal pe guvernarea de est a Norvegiei, după 1220, câștigând dreptul de a se pronunța în 1218 ca al treilea membru în regatul norvegian. De la 1221 - 1223, Haakon și Skule au emis separat scrisori în calitate de conducători ai Norvegiei și au menținut contacte oficiale
Haakon al IV-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331244_a_332573]
-
și conflictele dintre diferențele aristocratice între biserică si rege. Apoi au aparut două grupuri principale, acestea fiind Bagler și Birkebeiner. Rivalitatea dintre grupuri privea fiul regal, care a fost înființat în calitate de lider al partidului în cauză, pentru a se opune guvernării regelui din partea contestatară. Sverre și Haakon au fost liderii grupului Birkebeiner. Haakon este menționat pentru prima dată ca unul dintre liderii armatelor tatălui său, într-o luptă împotriva grupului Bagler, în Osli în 1197. Pe patul de moarte, tatăl său
Haakon al III-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331242_a_332571]
-
regalitatea sa și a îmbunătățit relația sa cu Biserica. Legendele spun că Haakon fusese deja acceptat ca rege în 1217/1218. Skule și Haakon s-au îndepărtat unul de altul în adminitrare și Skule s-a axat în principal pe guvernarea de est a Norvegiei, după 1220, câștigând dreptul de a se pronunța în 1218 ca al treilea membru în regatul norvegian. De la 1221 - 1223, Haakon și Skule au emis separat scrisori în calitate de conducători ai Norvegiei și au menținut contacte oficiale
Casa de Sverre () [Corola-website/Science/331247_a_332576]
-
externe mult mai agresivă ca cea a tatălui său. În 1266 a renunțat la Hebridele și Insula Man a Scoțienilor, în schimbul unei sume mari de argin și a unei plăți anuale, în conformitate cu Tratatul de la Perth, prin care scoțienii au recunoscut guvernarea norvegiană peste Insulele Shetland și Orkney. În 1269, Tratatul de la Winchester a cimentat relațiile cu regele englez Henric al III-lea al Angliei. Magnus pare să fi avut relații bune cu regele suedez Valdemar Birgersson, iar în 1260, la granița
Casa de Sverre () [Corola-website/Science/331247_a_332576]
-
21.000 de lire, o sumă de bani care l-a făcut nepopular, cu toate că a fost doar un sfet din suma pe care tatăl său a oferit-o în circumstanțe similare în anii 1017 - 1018. Englezii s-au obișnuit cu guvernarea regelui în consiliu, cu sfatul oamenilor săi cei mai de seamă, dar Hardeknud a condus autocratic în Danemarca și nu a fost dispus să schimbe nimic, mai ales că el nu avea încredere în totalitate în conții importanți. La început
Casa de Knýtlinga () [Corola-website/Science/331251_a_332580]
-
Abel al Danemarcei. Deși această crimă era recunoscută de Papa, l-ar fi exclus pe Abel de la succesiune și le garanta fiilor lui Christopher corana Danemarcei. Acest lucru a însemnat că Christopher, ca fiu mai mic, a încercat să păstreze guvernarea țării pentru fii săi. Regele și-a petrecut cea mai mare parte a domniei sale luptându-se cu adversarii săi. Prin permiterea fiului lui Abel, Vladimir Abelson să fie Duce de Schleswig, el a împiedicat un război civil total, însă a
Christopher I al Danemarcei () [Corola-website/Science/331276_a_332605]
-
-se cu adversarii săi. Prin permiterea fiului lui Abel, Vladimir Abelson să fie Duce de Schleswig, el a împiedicat un război civil total, însă a devenit ținta intrigilor și trădărilor. Iutlanda de sud, inclusiv Schleswig și Holstein, erau independente de guvernarea regelui la acea vreme. Christopher s-a ales cu un dușman feroce, Jacob Erlandsen, Arhiepiscop de Lund, care se afla în strânsă legătură cu familia lui Abel. Erlandsen și-a afirmat drepturile sale de multe ori, intrând în conflict cu
Christopher I al Danemarcei () [Corola-website/Science/331276_a_332605]
-
fost întemnițat la Castelul Alholm din Lolland, unde a murit un om ruinat în anul următor. La moartea sa Danemarca încetat să mai fie un regat formal și pentru următorii opt ani, a fost supus mai multor credite ipotecare pentru guvernarea militară germană. Christopher a fost căsătorit cu Euphemia de Pomerania, cu care s-a căsătorit în 1300. Cei doi au avut împreună următorii copii: Copii nelegitimi cu o amantă:
Christopher al II-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/331278_a_332607]
-
Norvegia, la Halmstad, pentru a lucra în termeni la alegerea lui Ioan ca rege. Consiliul suedez nu a reușit să se prezinte la întâlnire, însă consiliile norvegiene și daneze au procedat pentru a produce o declarație comună care conținea condițiile guvernării lui Ioan și alegerea lui ca rege. S-a sperat că Suedia va accepta mai târziu același document, și prin urmare, să-l recunoască pe Ioan ca rege. Ulterior, Ioan a fost încoronat ca rege al Danemarcei la Copenhaga pe
Ioan al Danemarcei, Norvegiei și Suediei () [Corola-website/Science/331282_a_332611]
-
cel Bătrân (decedat în 1105) a fost regele Suediei. A fost fiul lui Stenkil al Suediei și a unei prințese suedeze. El a împărțit domnia cu fratele său mai mare, Halsten Stenkilsson al Suediei, însă se cunosc puține detalii despre guvernarea lui Inge. În 1084, Inge a fost forțat de către suedezi să abdice pentru lipsa sa de respect asupra tradițiilor vechi și pentru refuzul său de a administra obictul păgân al lui Blot. În jurul anului 1100, Inge și regina Elena au
Inge cel Bătrân al Suediei () [Corola-website/Science/331292_a_332621]
-
1335, la Castelul Bohus. Ca și cadou de nuntă, Blanche a primit provincia Tunsberg în Norvegia și Lödöse în Suedia. Cei doi au avut doi fii, Eric și Haakon, cât și trei fiice care au murit în copilărie. Opoziția față de guvernarea lui Magnus a condus Norvegia la o înțelegere între rege și nobilimea norvegiană, având loc la Varberg pe 15 august 1343. În încălcarea legilor norvegiene cu privire la moștenirea regală, fiul mai mic a lui Magnus, Haakon, avea să devină rege al
Magnus al IV-lea al Suediei () [Corola-website/Science/331296_a_332625]
-
Tânăr al Suediei. Håkan cel Roșu a fost regele Suediei, guvernând pentru aproape un deceniu în prima jumătate a secolului al XI-lea. Se cunosc puține informații despre el și de cele mai multe ori sunt contradictorii. Nu se cunoaște nimic despre guvernarea să. În ciuda contradicțiilor dintre surse, poziția lui Håkan ca succesor al lui Stenkil în linia regilor suedezi este în general acceptată ca fiind corectă. El ar fi domnit de la 1070, în unele zone din Suedia și din 1075 în Uppsala
Casa de Stenkil () [Corola-website/Science/331293_a_332622]
-
cel Bătrân (decedat în 1105) a fost regele Suediei. A fost fiul lui Stenkil al Suediei și a unei prințese suedeze. El a împărțit domnia cu fratele său mai mare, Halsten Stenkilsson al Suediei, însă se cunosc puține detalii despre guvernarea lui Inge. În 1084, Inge a fost forțat de către suedezi să abdice pentru lipsa să de respect asupra tradițiilor vechi și pentru refuzul său de a administra obictul păgân al lui Blot. În jurul anului 1100, Inge și regina Elenă au
Casa de Stenkil () [Corola-website/Science/331293_a_332622]
-
încoronat rege atât în Norvegia cât și în Suedia, la Stockholm. Acest lucru a provocat resentimente în continuare în Norvegia, unde nobilii și magnații doreau o încoronare separată, urmând o a doua rebeliune a nobililor norvegieni în 1338. Opoziția față de guvernarea lui Magnus a condus Norvegia la o înțelegere între rege și nobilimea norvegiană, având loc la Varberg pe 15 august 1343. În încălcarea legilor norvegiene cu privire la moștenirea regală, fiul mai mic a lui Magnus, Haakon, avea să devină rege al
Casa de Bjalbo () [Corola-website/Science/331297_a_332626]
-
rațiile și a li se suprima cartelele speciale de alimente.” La 31 ianuarie 1945, sindicatele de tipografi din capitală au refuzat să tipărească ziarele Dreptatea și Viitorul, oficioasele PNȚ și PNL, întrucât ziarele conțineau răspunsurile politicienilor democrați la programul de guvernare al FND.
Frontul Național Democrat () [Corola-website/Science/331308_a_332637]
-
-se cu adversarii săi. Prin permiterea fiului lui Abel, Vladimir Abelson să fie Duce de Schleswig, el a împiedicat un război civil total, însă a devenit ținta intrigilor și trădărilor. Iutlanda de sud, inclusiv Schleswig și Holstein, erau independente de guvernarea regelui la acea vreme. Christopher s-a ales cu un dușman feroce, Jacob Erlandsen, Arhiepiscop de Lund, care se afla în strânsă legătură cu familia lui Abel. Erlandsen și-a afirmat drepturile sale de multe ori, intrând în conflict cu
Casa de Estridsen () [Corola-website/Science/331281_a_332610]
-
public. Noul cuplu regal a trăit o viață retrasă și, deși pioși, au fost înconjurați de splendoarea luxuriantă. În spatele perdelelor lor închise a avut loc una dintre cele mai tiranice și represive vremuri ale Danemarcei. Pentru primii zece ani de guvernare, el s-a consultat foarte mult cu vărul său, Contele Cristian Ernst de Stolberg-Wernigerode care avea să ia parte la aproape totul, de la concedierea bucătarilor reginei până la politicile de alianță. El l-a susținut pe rege cât de mult a
Casa de Oldenburg () [Corola-website/Science/331283_a_332612]
-
financiar-bugetare ale celor două guverne conservatoare care s-au aflat la conducerea țării în această perioadă, conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Petre Carp, nu au reușit să redreseze situația, regele Carol I decizând în iulie 1901 să cheme la guvernare Partidul Național Liberal. Aceasta a aplicat un program de austeritate severă, bazat pe reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, care a permis reechilibrarea bugetului. Acest plan a avut totuși o consecință negativă importantă, reprezentată de sistarea practică a cheltuielilor pentru apărare
Criza economică din 1899-1901 () [Corola-website/Science/331386_a_332715]
-
a încredințat acestuia conducerea guvernului, după ce o variantă liberală cu D. Gianni a căzut. În consecință, ministerului Cantacuzino îi lipseau personalitățile politice, cu excepția lui Take Ionescu, care avea cea mai mare influență, astfel că avea să fie consemnat drept o guvernare de tranziție către o guvernare conservatoare mai largă. Programul întocmit de guvern în vederea alegerilor a fost ridiculizat de presa opoziției pentru nerealismul vastelor planuri preconizate (prin raportare la buget). Guvernul a început prin a-și justifica greutățile în gestionarea situației
Criza economică din 1899-1901 () [Corola-website/Science/331386_a_332715]
-
după ce o variantă liberală cu D. Gianni a căzut. În consecință, ministerului Cantacuzino îi lipseau personalitățile politice, cu excepția lui Take Ionescu, care avea cea mai mare influență, astfel că avea să fie consemnat drept o guvernare de tranziție către o guvernare conservatoare mai largă. Programul întocmit de guvern în vederea alegerilor a fost ridiculizat de presa opoziției pentru nerealismul vastelor planuri preconizate (prin raportare la buget). Guvernul a început prin a-și justifica greutățile în gestionarea situației pe „moștenirea grea” primită de la
Criza economică din 1899-1901 () [Corola-website/Science/331386_a_332715]
-
conservatoare mai largă. Programul întocmit de guvern în vederea alegerilor a fost ridiculizat de presa opoziției pentru nerealismul vastelor planuri preconizate (prin raportare la buget). Guvernul a început prin a-și justifica greutățile în gestionarea situației pe „moștenirea grea” primită de la guvernarea liberală. Deși nu contesta acest fapt, Adevărul din 9 octombrie 1899 observa că cei care își luaseră sarcina de-a conduce Partidul Conservator au făcut tot posibilul să încurce moștenirea grea. În același timp, referindu-se la noul ministru de
Criza economică din 1899-1901 () [Corola-website/Science/331386_a_332715]
-
de competent este în judecarea stărei piețelor financiare din Europa". Guvernul s-a confruntat încă de la început cu efectele celei mai mari crize economice pe care o cunoscuse România până atunci. Începuturile acestei crize, care se manifestaseră încă de la sfârșitul guvernării liberale anterioare, când creditul statului român intrase în declin pe piețele europene, s-a accentua sub guvernarea conservatoare din cauza unei secete severe care a compromis complet producția agricolă a anului 1899, precum și a "ineficienței și nepriceperii guvernului de a remedia
Criza economică din 1899-1901 () [Corola-website/Science/331386_a_332715]
-
cu efectele celei mai mari crize economice pe care o cunoscuse România până atunci. Începuturile acestei crize, care se manifestaseră încă de la sfârșitul guvernării liberale anterioare, când creditul statului român intrase în declin pe piețele europene, s-a accentua sub guvernarea conservatoare din cauza unei secete severe care a compromis complet producția agricolă a anului 1899, precum și a "ineficienței și nepriceperii guvernului de a remedia criza financiară care bântuia în țară și care amenința să ia proporții dezastroase." Statul a fost surprins
Criza economică din 1899-1901 () [Corola-website/Science/331386_a_332715]