23,608 matches
-
De bancuri îți arde?! mă mir eu, potrivind scaunul în fața pupitrului. Cum crezi c-o să ne alungăm somnul?... Că de bîrfit, nu prea mai avem ce... Am aranjat amîndoi scaunele, apoi ne uităm unul la altul; am vrea să ne zîmbim de felul cum arătăm așa, în costumele de azbest, dar ne mulțumim să clătinăm din cap. Nu știu dacă mi-e teamă și nici lui Vlad nu cred că-i este. Mi-e ciudă pe vremea asta umedă... Pe cai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
naiba! Ce-ar fi mers o cafea! exclamă el cînd terminăm ciclul. Vom bea seara asta, după cină, dacă iese din calcul o tensiune mică pentru filtre, în varianta propusă de Graur, spun eu privindu-l, și pentru că-l văd zîmbind, continuu: Vom bea o cafea mare, neagră, servită de-o mînă mică, albă... O iubești mult pe Livia? mă întreabă Vlad. O iubești mult pe Brîndușa? îl întreb eu. Vlad surîde, simțindu-se descoperit. Ce te face să mă întrebi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Zîmbetul ei descătușează în mine zîmbetul. Simt dintr-o dată un val de fericire cuprinzîndu-mă, că-mi vine să desfac larg brațele, să cuprind lumea întreagă. Pentru că mă simt eu însumi ca o floare de magnolie gata să se desfacă..." De ce zîmbești, Mihai? Palmele Teonei se depărtează încet, ca la sfîrșitul unei rugăciuni și coboară pe lîngă corp. Își scutură capul cu mîndrie, surîzînd din privire și din mișcarea lentă a buzelor, care se deschid, umede, asemenea unor petale în zori. Vrea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cât mi-a fost de strânsă inima de spaimă tot timpul, de-a lungul inimaginabilei tale călătorii. Ești așa de departe de mine, sunt așa de singură, Monica mea. Nimic și nimeni pe lume nu mă va mai face să zâmbesc. Mă gândesc la tine cu mândrie și tandrețe, cu un imens regret pentru zilele când noi două abia ne vorbeam, condamnate ale vieții, gâfâind și extenuate de oboseală, seara. Totuși, glasul îți răsuna prin casă, tu erai bună și dulce
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
trebuie să lupt pentru existența asta mizeră. Știu că nu sunt [o eroină] corneliană, că sunt o biată epavă fără minte, că n-ar trebui să-ți scriu așa, că ai și tu grijile tale materiale, că ar trebui să zâmbesc când îți scriu, că ar trebui să fiu fericită știindu-te acolo - și chiar sunt -, dar am ajuns la capătul puterilor; știu că niciodată n-am să te sfătuiesc să te întorci, chiar dacă ar fi să mături străzile la Paris
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ca resturile care i se aruncă unui câine flămând. Himere, himere. Te iubesc, fetița mea, sper ca următoarea scrisoare să fie mai luminoasă; îmi întind către tine biata mea față boțită, ochii triști, gura cu colțurile lăsate: învață-mă să zâmbesc, să trăiesc. II 8 septembrie [1948], miercuri dimineață E de dimineață sumbru și înnorat. E ziua plecării tale. În casă niște tufănici roșii ca vinul pe biurou, pe măsuța ta. Eu, molâie și fără nici un pic de vlagă. Aseară, când
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
septembrie [1948] [...] Acum două săptămâni, încă mai eram la Mangalia; te purtam cu mine, tragic, peste tot. Iubirea asta maternă mai mare decât toate iubirile materne la un loc, dragostea asta imensă care încerca să-și croiască drum prin imposibil, zâmbea sumbru, schimonosind încercări de surâs. Te căutam peste tot. Într-o dimineață, eram la Muedin; singură la o masă acoperită cu hârtie imaculată, priveam marea din fericire albastră: eram absentă, plutind spre alte țărmuri. Apoi o ceață gri-deschis și-a
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
băiețel, e fetiță“. De atunci, Mouette a mea, ai fost totul pentru mine; chiar când sunt istovită, istovită de să-mi plângi de milă, chipul tău drag, frumos și înduioșător, pe care foarte adesea nu mi-l pot reprezenta, îmi zâmbește din ceața de acum, încurajator și prețios. Uneori mă gândesc că, chiar dacă aș fi schingiuită, chiar dacă aș fi dusă pe alte tărâmuri, nu mi te vor putea smulge din inimă niciodată pe „Tine“. Am să ți uit, poate, surâsul, fața
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și-mi aduc aminte de întoarcerea ta - expediția la Snagov, care din fericire s-a terminat cu o baie fierbinte, ventuze, ceai și toată casa întoarsă pe dos, rucsacul unei prietene de la schi și al tău nu știu pe unde... Zâmbesc acelei întoarceri. E ade vărat? Chiar a existat? Există oare întoarceri? [...] M. 94/1949 III 15 ianuarie [1949], sâmbătă Azi-dimineață, fiindcă pacostea vieții mele spăla rufe în spălătorie cu neghioaba de Ina, a trebuit să-mi fac singură ceaiul și
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mai rezistă, m-am dus iute la coaforul nostru care s-a mutat în micul magazin (ex Gioconda), vizavi de ruinele T[eatrului] N[ațional]; într-o oră și jumătate, spălată, țesălată, coafată, manichiurată - la Cella. [...] Cella, bătrână, dar când zâmbea recunoșteam draga ei expresie de odinioară, pentru care o iubeam așa de mult. „— Ai la tine vreo scrisoare a Monicăi?“ „— O am întotdeauna pe ultima în geantă.“ „— Și fotografii?“ „— Da.“ Și după ce am mâncat, cu naturalețea ei simpatică, Cella ia
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mă văicăresc precum Demeter pe când își căuta fiica, pe Cora-Persefona; dar rolurile s-au inversat: tu ești cea care trăiește în Orașul-Lumină, iar eu sunt cea care se zbate acolo unde își petrecea Cora-Persefona un anotimp alături de Hades al ei. Zâmbește! Vezi, bătrâna ta își împodobește gândurile cu toată mitologia pe care o știe. Da, glumesc, dar de fapt această amintire din mitologie mă necăjește, văzând că a existat pe lume, cândva, o mamă care, desple tită, alerga pe pământ strigându
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mea dulce. M. c. p. Sâmbătă seara, 19 noiembrie [1949] Cartea ta poștală din 14 noiembrie a fost o prezență. Amănuntele pe care mi le dai despre toaleta ta din seara asta m-au emoționat și m-au făcut să zâmbesc. Am avut impresia fugitivă că ești aici, că te faci frumoasă ca să te duci la un ceai și că mă întrebi: „Dacă aș pune colierul barbar cu rochia asta?“ „Da, merge“, ziceam eu. Și tu replicai: „Nu, colierul cel mic
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
bătrâne vor face față loviturilor ce se vor mai abate asupra noastră. Încă nu am atins culmea suferinței noastre, dar ce teribilă distanță am parcurs din 8 septembrie 1947 până acum!... III 9 decembrie [1949], vineri Iubita mea, adorata mea, zâmbești, nu-i așa, suflețelul meu, Maniușka mea scumpă. Trebuie să zâmbești, cu orice preț, altfel aș fi disperată, preaiubita mea. Tocmai ți-am scris o c[arte] p[oștală] insipidă, fadă ca un măr fără gust; ți-am scris-o
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
noastră. Încă nu am atins culmea suferinței noastre, dar ce teribilă distanță am parcurs din 8 septembrie 1947 până acum!... III 9 decembrie [1949], vineri Iubita mea, adorata mea, zâmbești, nu-i așa, suflețelul meu, Maniușka mea scumpă. Trebuie să zâmbești, cu orice preț, altfel aș fi disperată, preaiubita mea. Tocmai ți-am scris o c[arte] p[oștală] insipidă, fadă ca un măr fără gust; ți-am scris-o doar ca să știi că trăiesc, că sunt liberă, că sper să
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ame] de bomboane primite, el le mănâncă, pe urmă, cum spunea ea foarte plastic, stă pe tron o jumătate de oră și cu asta, basta. Am limba ascuțită, nu-i așa? Nu, mai degrabă aș vrea să te fac să zâmbești, draga mea, să aduc o notă veselă în scrisoarea asta care seamănă a trage die și pe care vreau s-o transform într-o dramă de actualitate, nu lipsită de latura ei comică. Lungă convorbire cu Camil; o declarație semnată
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ziua de lungă mă târăsc fără vlagă, purtând în mine un fel de neliniște vecină cu nefericirea; dorul meu se exacerbează, mă târâi într-o stare vrednică de plâns, iar amintirile frumoase refuză să prindă contur. [...] 2 ianuarie [1950], luni [...] Zâmbește-i bătrânei tale care își toarce aici caierul suferinței ca să-i facă fetiței ei o rochie de aur, de perle și de diamante. M. 1/1950 4 ianuarie [1950], miercuri [...] Îmi spui că ai vrut să alergi la Gara de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
o mare slăbiciune pentru icoane, pentru cromolitografii din cele care se vând prin piețe. Dar mâine are să fie iarăși scandal, fiindcă lupta pentru acest birou salon, desfigurat de nu-l mai recunoști, nu s-a terminat încă. Leși, grațioasă și zâmbind cu toți dinții, de parcă își înălțase toate pânzele, m-a ținut tot în dulcegării, spunându-mi că a luat cele cinci cărți care i s-au găsit în valiză ca să se documenteze pentru un roman pe care îl scrie... Nu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
opțiuni, una dintre ele fiind chiar aceea de a rămâne aici pe trotuar o vreme. — Poate, zic. — Șaptezeci și cinci de dolari, oriunde în Manhattan. Dar eu nu locuiesc oriunde în Manhattan! Îmi vine să urlu. Stau chiar după colț! Arthur îmi zâmbește implacabil. Știe că a câștigat. — OK. Într-un final, îmi accept înfrângerea. Poate nu-i o idee rea. Mă uit cum îi face semn unui tip în jeanși, care vine fără prea mare chef și ridică dulăpiorul de parcă ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
să nu vezi lucruri noi aici. Ceea ce nu-nseamnă că vin aici în fiecare zi. Adică... mă-nțelegeți. Dau și eu cu presupusul. Ați făcut o achiziție remarcabilă, zice Arthur, arătând dulăpiorul de cocktail. E clar, aveți ochiul format. Îmi zâmbește și scrie ceva pe un tichet. Nu sunt chiar așa de sigură, răspund, ridicând modest din umeri. Deși cred că adevărul ăsta e, am ochiul format. Pe vremuri, duminica dimineața mă uitam cu mama la Antiques Road Show, și bănuiesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
de pe vremea lui Pazvante? Știți ceva? zic cu un aer gânditor. Cred că de acum am să mă axez numai pe recipientele de bar din anii ’30. Și să-mi fac o colecție adevărată. — Mi se pare foarte înțelept. Îmi zâmbește și începe să taie lucrurile de pe listă. Vă mai așteptăm să treceți pe la noi. În clipa în care ies din magazin în stradă, e un ger cumplit și, din când în când, mai cade câte un fulg de zăpadă. Dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
l-a comandat. E paranoic cu îngrășatul. Mori de râs. — Dragoste de frate, zice Luke. Frumos, nu? Ajunge la ultima scrisoare și mă privește ușor încruntat. — Becky, nu ne-a venit și extrasul de cont? — Ăă... nu. Nu încă. Îi zâmbesc liniștitor. Cred că mâine vine. Asta nu e total adevărat. Extrasul nostru de cont a ajuns ieri, dar l-am pus direct în sertarul meu cu lenjerie intimă. Sunt un pic îngrijorată de niște cheltuieli consemnate acolo, așa că vreau să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
cafea și ziare și tot felul de chestii în bucătărie, în direcția aia. Arată spre un coridor. Poți să ceri ouă cu costiță, dacă vrei! Doamna Gearing îți face imediat. — Doamna Gearing pare exact genul meu de femeie, spune Luke zâmbind. Ne vedem mai încolo. Camera lui Suze e luminoasă, aerisită și dă spre grădină. Vorba vine, „grădină“. Are cam 12.000 de acri, cu peluze care pornesc din spatele casei, spre un pâlc de cedri și un lac, în care Suze
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
alb strâns într-un coc și o față bătută de vânt, care se încrețește într-un surâs în clipa în care mă vede. — Rebecca! strigă ea, după care se uită la ceas. Nu e încă ora, nu? Nu încă! Îi zâmbesc frumos și-mi trec privirea peste vestimentația ei, compusă dintr-un tricou vechi bleumarin, cu mânecă lungă, pantaloni de călărie și cizme asortate. Are un corp senzațional pentru vârsta ei. Nu e de mirare că Suze e atât de subțirică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
a vrut de fapt să spună... Apoi se aude sunet de copite, și reveria mea ia sfârșit brusc. Mă întorc și văd trăsura lui Suze apropiindu-se pe drum, ca dintr-o poveste. Vălul îi flutură în vânt, și ea zâmbește radioasă spre câteva persoane care s-au oprit să privească, și n-am văzut-o niciodată atât de frumoasă. Sinceră să fiu, n-aveam nici cea mai mică intenție să plâng. De fapt, chiar mă și gândisem și cum să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
o adevărată apariție, cu sporranul la brâu și cu kiltul. Și se uită la Suze cu atâta dragoste și cu atâta admirație, că simt că iar începe să mă mănânce nasul. El se întoarce ușor, îmi surprinde privirea și îmi zâmbește ușor stresat - iar eu îi răspund cu un mic surâs jenat. Sinceră să fiu, n-am să mai pot niciodată să mă uit la el de acum încolo fără să-mi amintesc ce a spus Caroline. Vicarul își începe discursul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]