23,406 matches
-
noi deja am analizat-o (I, II). De exemplu, începutul nu oferă nimic special: "Naso, care pe vremuri nu ocupa ultimul loc printre prietenii tăi, te roagă, Maximus, să binevoiești să-i citești cuvintele". Mai mult, mi se pare că tonul este perfect identic. Ovidiu, înainte să fie ruda lui Fabius, fusese un prieten de încredere, care obișnuia să participe la banchete, obișnuia să-și dea cu părerea asupra operelor lui Fabius și să le primească pe cele ale lui Fabius
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
comuniune spirituală: jurămintele solemne ale lui Paulus sunt și ale lui Ovidiu. Cu această ocazie, Ovidiu repetă, și formal, jurămintele pe care însuși Maximus le face în rugăciunea pe care de obicei o adresează zeilor, la început, când tămâiază altarul. Tonul rugăciunii reproduse de Ovidiu, inclusiv al jurămintelor, este următorul: Ut tibi sit, salvo Caesare, salva parens. (v. 98) Ripert traduce: "... je demanderai que pour toi ta mère reste sauve et César reste sauf". Aceasta este unica interpretare posibilă în cazul
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
un spirit polemic pe cât de civilizat, pe atât de insistent. Volumul Catifea aurie (1999) îl relevă pe M. ca poet care cultivă teme preponderent erotice, pline de dramatism, de sfâșieri lăuntrice, exprimate într-un vers contorsionat, încărcat de imagini și tonuri biblice. M. a mai publicat ediții din opera lui G. Călinescu, Ion Marin Sadoveanu și prefețe la traduceri din diverși autori, ruși, bulgari, ucraineni, sârbi. SCRIERI: Timp și mod, București, 1983; Viciul nepedepsit, București, 1994; Catifea aurie, București, 1999. Ediții
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288114_a_289443]
-
vai de mine!” el recurge la obișnuita interogație și la fel de comuna lamentație. Oh-ul de la urmă reprezintă un dublu refuz: de a asuma durerea și de a asuma (determina) obiectul durerii. Ienăchiță se exprimă, așadar, prin evitare sau deturnare. CÎnd tonul este mai direct liric și obiectul erotic mai bine determinat, vedem că poezia se constituie dintr-o suită de interogații care reprezintă tot atîtea aproximări ale sentimentului: „Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune? Arată ce te muncește, Ce boală
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu este decît convenția. Însă repetată, convenția Începe să capete consistență. Focurile devin foc, ohtăturile se unesc În oh-ul jalnic al unei ființe bolnave de o boală de Îngeri. Adresate Lucsandrei sau Elencăi, versurile se aseamănă: nici o modificare de ton, de imagine, de peisaj. Semn că poetul cîntă femeia, În genere, și iubirea ca stare de criză (cea mai Înaltă) a existenței virile. Criza se manifestă prin abandonarea orgoliului și instalarea Într-o mucenicie lungă. Forma ei acută este trecerea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
care o recomandă e cumințenia (temperanța) Nicolae Văcărescu plânge, adevărat, cu inima Înfrântă, dar nu are totdeauna duhul slobod. IV Iancu Văcărescu. Psihologia unui poet profesionist „D-amărunt privind natura Ochiului s-arăt grămadă Orice glas mie-mi vorbește Orice ton eu Înțeleg Firei voi să dau răspuns, La simțirile-nălțate Al meu glas e neajuns.” Al patrulea poet al familiei, Iancu, este omul altui veac. Cu el intrăm În sensibilitatea secolului al XIX-lea, În faza ei de Început, sincretică și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Vaietul bunicului Întemeietor nu se mai aude În poemele, sofisticate ale nepotului obosit de prea multă știință. Iancu n-are Îndoieli asupra limbajului. N-are Îndoieli nici asupra posibilităților lui de a ceti firea: „Orice glas mie-mi vorbește, Orice ton eu Înțeleg.” A dispărut, În consecință, din poeme ezitarea lui Ienăchiță și neștiința aceea jumătate adevărată, jumătate jucată din poeziile lui Alecu. Iancu vede și aude totul, Încrederea lui În simțurile care „văz deosebire/ de simțit și de simțit” este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ezitarea lui Ienăchiță și neștiința aceea jumătate adevărată, jumătate jucată din poeziile lui Alecu. Iancu vede și aude totul, Încrederea lui În simțurile care „văz deosebire/ de simțit și de simțit” este enormă, fiind Însoțită de un neascuns orgoliu: „Orice ton eu Înțeleg...”. N-a trecut nici o jumătate de veac și registrul poeziei s-a schimbat odată cu mentalitatea creatorului față de obiectul artei lui. Iancu este un moștenitor spiritual fără complexe, spiritul lui este robust și firea sociabilă. Are prieteni și laudă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
CÎrlova a plînge: „Ființă naltă, lungă vedere Dă ascultare, nu-și fie silă, Unui glas jalnic ce cere milă, Ce a se plînge are cuvînt”, iar glasul este dinainte pregătit pentru jeluire. Nu contactul cu universul din afară determină, așadar, tonurile coborîte ale versului, ci o realitate interioară preexistentă experienței. În Ruinurile TÎrgoviștei, poetul lasă să se Înțeleagă printr-o imagine mai virilă („viscol de dureri”) că la izvoarele confesiunii (plîngerii) stă o sensibilitate În stare de criză manifestată printr-un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
esențială. Pare, mai degrabă, un fir subțire tras din pînza literară a unei epoci care are gustul lamentației, chiar gustul pentru o frenezie a lamentației. Sensibilitatea lui CÎrlova nu este făcută pentru jeluirea profetică. Ea se instalează de la Început În tonurile joase ale melancoliei, ale tristeții „dulce”, Învăluitoare și caută un obiect-ocrotitor. Ruinurile, natura, istoria sînt locuri de evaziune și de adăpost: „Ș’Întocmai cum păstorul, ce umblă pre cîmpii, La adăpost aleargă, cînd vede vijălii; Așa și eu acuma, În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru că versurile spun indirect ceea ce autorul afirmă că nu poate spune. Putem spune atunci că o modestie numai pe jumătate sinceră stă la originea demersului său liric. O modestie pusă În slujba unei ambiții: aceea de a găsi În versuri „tonul măreț” care să dea ideii o anumită Înălțime și demnitate: „să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea”. A scrie În stil grandios, a da lucrurilor Înălțime, un grad, adică, de complexitate și idealitate, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
modestie numai pe jumătate sinceră stă la originea demersului său liric. O modestie pusă În slujba unei ambiții: aceea de a găsi În versuri „tonul măreț” care să dea ideii o anumită Înălțime și demnitate: „să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea”. A scrie În stil grandios, a da lucrurilor Înălțime, un grad, adică, de complexitate și idealitate, nu Înseamnă Însă a renunța la ceea ce Alexandrescu, spirit cuviincios clasic În multe privințe, socotește a fi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
avut să formezi limba În care scriai; Dar veacul te-a ajutat: În vremea cînd te-ai născut, Stilul era curățit și drumul era făcut. Altfel e-n țară la noi: noi trebuie să formăm, Să dăm un aer, un ton limbii În care lucrăm; Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim, Și nelucrate cîmpii de ghimpi să le curățim.” Trăind Într-o epocă de Întemeiere a poeziei, Grigore Alexandrescu n-are propriu-zis psihologia unui Întemeietor. E doar un plivitor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
le orientează, fără echivoc, spre Înțelesuri etice. Numai indirect ele angajează și o mișcare a imaginarului propriu-zis, o pulsație a spiritului creator. Gr. Alexandrescu lucrează, ca mai toți contemporanii săi, În mai multe registre. Cu o condiție: registrul (tema, imaginea, tonul, stilul) să aibă un anumit prestigiu literar. Luăm cazul spațiului imaginar: spațiul ocrotitor, acela ce eliberează fantezia și dezleagă limba. Fabulistul nu se oprește, nici el, la un singur peisaj, după cum nu are preferință pentru o categorie anumită de elemente
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Credința că poezia poate spune totul (idee atît de clar formulată de Ion Heliade Rădulescu) este răspîndită printre romanticii de la 1840. Gr. Alexandrescu nu face excepție. Satirele, fabulele sale i-au adus o mare reputație. Discursul este, aici, mai unitar, tonul mai just și mai variat (are dreptate Șerban Cioculescu), demonstrația de idei mai strînsă, mai directă, talentul de a figura, de a alegoriza o idee morală e remarcabil. Talentul acela „Înalt, sever, concentrat”, pe care Îl admira N. Iorga. Ca să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
perspective. A se lăsa „perspectivat”, a căpăta vocația proiecției, propensiunii, iată calitatea cea mai importantă a unui obiect. Introdus În poem, obiectul este lăsat deoparte pînă ce tema morală se consumă. Poemul trece, În acest timp, de la regimul grandorii, de la tonul Înalt, de o pasionalitate lipsită de căldura intimității (sînt imitații, modele prea vizibile...), la climatul de uscăciune al demonstrației morale, pentru a căpăta, În scurtele fragmente confesive, un accent de pasionalitate mai sinceră ș.a.m.d. Există, negreșit, o dualitate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
desfătare”. Chiar violența se manifestă și se risipește În acest climat de moliciune dulce. Există o plenitudine a peisajului În Florile Bosforului, Conrad etc. Însă, din pricina abuzului de parfumuri, sonuri divine, culori, plenitudinea se Întoarce spre viciu, iar viciul caută tonurile stinse, concupiscente. Edenul bolintinean este plin de grații obosite din cauza abundenței. Obiectele Își pierd vigoarea matinală, farmecul prospețimii. Privirea le Învăluie complice, privirea le adoră și, cum ziceam, le corupe prin exaltarea forței lor de a străluci. Lingușirea este arma
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
reverie din ce În ce mai vagă și inconsistentă (Închipuirea „Își strînge a sa aripă”) și peste tablourile Însorite, iritant de poetice, se suprapune un peisaj mai dur și mai convingător liric: peisajul (spațiul) refuzat afectiv de reverie. Acesta va da Însă culoarea și tonul poemului. Percepția este aici mai fină, mai nuanțat materială. Oroarea de natura sălbăticită găsește imagini mai convingătoare decît iubirea de reliefurile Însorite, exotice. Literatura ia naștere, așadar, În spațiul protejat al căminului: spațiul de Întîlnire și conciliere Între o reverie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dovedit de către toți comentatorii poeziei, o metaforă mai degrabă de ordin pictural, deși culoarea versurilor este slabă, stereotipă (iarna domină albul, primăvara verdele). Uneori această stereotipie a culorilor este de mare efect. Pohod ha Sybir este un puternic poem În tonuri bacoviene. Apare, aici, poate pentru prima oară cu mai mare subtilitate estetică În poezia română, ceea ce Bachelard numește maniheismul culorilor. Plumbul Întunecos al cerului, coloana funerară, osîndiții cu vinetele lor fețe contrastează cu albul indiferent al zăpezii. Apar, În fine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Își Îndreaptă pașii către „desul stejăriș” (Lunca din Mircești), chemat de o vibrare tainică, de o melodie divină, melancolică... Voluptatea se termină aici... În Steluța, Emil, 8 Mart, care i-au adus lui Alecsandri reputația de mare poet al dragostei, tonul este mai intim, versul vorbește la persoana Întîi. Se observă imediat Întreaga figurație Îngerească. Vorbind de multe misteruri, poemul este, În fapt, fără mister. Simpatia pe care o trezesc, totuși, aceste versuri vine din faptul că ele ating o situație
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
are despărțire.” Conachi se instalează În pătimire și trăiește numai cu sentimentul morții În față atunci cînd ibovnica slăvită dispare. Jocul de-a moartea s-a terminat. Rămîne numai senzația de zădărnicie a lumii și dorința de cufundare În Întuneric. Tonul devine deodată sincer, mașinăria retoricii amoroase nu se mai vede: „Pătimire, tu ești numai hrana sufletului meu, Cu durerea și năcazul de-acum a petrece vreu. Nădejdea și bucuria ce m-au putut folosî Decît scîrbă mai amară curînd a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu-l știi bine, nu Încerca să-l spui „cu vorbă-ncurcată”. La masă să nu iei Îmbucătura prea mare că e urît, ci una mică, potrivită, „să-ncapă În gură / ca s-o rumegi subțire...”. În poezia erotică propriu-zisă, tonul nu mai este atît de mustrător. În 1831, Anton Pann publică Poezii deosebite, cîntece de lume (ediția a II-a, 1837), parte culese de la alții, parte scrise de el. Cincisprezece poezii sînt de Alecu Văcărescu, două de Ienăchiță și opt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să iasă limpede o idee morală. Chiar În poemele cele mai direct confesive, Pann introduce elemente impersonale din zicerile populare care estompează Într-o oarecare măsura nota subiectivă. Iată-l, de pildă, divagînd În jurul Amorului, temă la modă În 1830. Tonul poemului e indecis: Între patetismul comun al epocii și ironia fină: „Amorul nu este om, Nici vro vilă, nici vrun pom. Numele lui toți Îl știu, Dar nu c-n ființă viu. El e numai povestii, Ș-În idei Închipuit
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
La iubita mea cea dulce, Carea tristă și deșteaptă Cu dor mare mă așteaptă, Ca să ajung cît mai tare, Să-mi dea dulce sărutare.” Prin Anton Pann muza poeziei erotice românești coboară la periferia tîrgului. Trece din iatac În circiumă. Tonul jălalnic capătă, fatal, o notă Înveselitoare. Pasiunea tristaniană (modelul Îndepărtat) pierde sensul unicității și ireversibilității. Pasiunile se Înnoiesc ușor, morțile sînt provizorii, suspinele aduc a desfătare. Anton Pann face, se va vedea deîndată, ca morala să nu lase petrecerii toată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
N ale lor urmări, Atunci vor aduce Și roadă prea dulce ’Ntr-ale lor cămări”. Noul Erotocrit este un roman de dragoste parabolic. Aventura (În spațiu mitic) merge, aici, mînă În mînă cu reflecția morală. Traducînd, parafrazînd, Pann știe să găsească tonul potrivit. SÎnt temele lui, chiar dacă tipologia și scenariul epic le-au inventat alții cu mult timp Înainte. Pann se simte bine cînd judecă amorul, cînd faptele sînt Întoarse și pe o față și pe alta. În dialogul dintre Erotocrit și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]