2,497 matches
-
pe bune. Ca în The Bill1. Adică, în tinerețea mea m-am cam ținut de șotii, dar nici că m-a mai luat cineva așa la întrebări ca acum. Sunt tari, tre’ să recunosc. Te gândești că polițaii sunt niște încuiați, nu? Ei bine, nu și ăștia din echipa de la omucideri. Fluieră un pic din melodia filmului The Bill, dar foarte prost. Trebuia să-i știi șmecheria. Se fixau luminile. Unul dintre reflectoare se întoarse în direcția noastră, orbindu-ne pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
baie și mi-am dat cu niște ruj ciocolatiu. Eram gata să dau piept cu lumea. Dacă ea era gata să dea piept cu mine, asta era altă poveste. *** Am parcat lângă intrarea actorilor și m-am oprit, după ce am încuiat furgoneta, ca să mă bucur de momentul meu de glorie ca stăpân-peste-tot-ce mișcă. Soarele strălucea puternic, și porțiunile destul de mici de cer pe care le vedeam erau de un albastru deschis - o combinație deloc rea. Dacă la asta adăugai și infuzia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
trecând printr-un dormitor deosebit de impresionant, cu un paravan japonez pe peretele din spate și nenumărate dulapuri lăcuite, apoi printr-o baie la fel de elegantă, cu pereții acoperiți cu faianță neagră și o cadă cu hidromasaj. —Drăguț, zisei eu, în timp ce Sally încuie ușa în urma noastră, m-ai adus aici să-l văd pe prietenul tău. Dl Jacuzzi. Sally scoase un pachețel de hârtie din buzunar și-l puse pe raftul de marmură de lângă chiuvetă. — Dl Charles Jacuzzi, m-am corectat. Tare, Sally
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
Ce mama dracu’!“, cu întreg corpul fremătând de adrenalină, de parcă tocmai l-ar fi scăpat cineva din lesă. Amenințarea cu suicidul ne-a țintuit numai o secundă, de ajuns pentru ca Ben să trântească ușa băii după el și s-o încuie. Polițistul, care înjura de mama focului, se năpusti către ușă aproape instantaneu. Se auzi zgomot de lemn care crapă, la care Hugo își înăbuși protestele. Dar din baie se auzeau și alte zgomote, cu ar fi acela al unei ferestre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
instalat într-o încăpere mică, mobilată doar cu un pat, un scaun și un cufăr din lemn, ca și cum ar fi fost vorba mai curând de un modest han decât de o temniță, dacă nu mai punem la socoteală ușa grea, încuiată pe dinafară cu lacăt. Zece zile mai târziu, am primit un oaspete. Văzând zelul politicos cu care-l întâmpinau gărzile, am priceput că era vorba de un apropiat al papei. M-a salutat cu respect și s-a prezentat. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ziua aceea, întrevederea n-a mers mai departe. Leon al X-lea a promis că mă va chema din nou. Reîntorcându-mă în celulă, am descoperit că fuseseră date directive noi în legătură cu mine: ușa mea n-avea să mai fie încuiată cu lacătul până la căderea nopții, iar eu puteam circula în voie prin incinta castelului. Când l-am revăzut pe papă, o săptămână mai târziu, pregătise pentru mine un program în toată regula: aveam să-mi împart de acum timpul între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
la „Kibbutz Hephziba, sediul legendarei sinagogi Bet Alpha“. Prin semne, le ordonă celorlalți să se lase la pământ. Unul după altul, cei patru bărbați alergară ghemuiți spre zona marcată pe harta lui Ziad ca fiind intrarea în clădire. Ușa era încuiată, după cum se așteptaseră. Îi făcu semn lui Marwan, care scoase o sârmă și deschise ușa. Se strecurară înăuntru, Ziad uitându-se în urmă pentru a se asigura că nu văzuse nimeni cum se mișcase ușa la lumina lămpilor din parcare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
ambii părinți, doar pentru a-și păstra acoperirea. Își dăduse voie să intre în panică. —Bine, te cred. Acum descuie ușile. El le deblocă și așteptă ca ea să iasă. Când văzu că nu făcea nici o mișcare, spuse: Le-am încuiat doar pentru că am nevoie de tine, Maggie. Nu pot face asta singur. Tăcu o clipă. —Nu vreau să pleci. Îl privi în continuare, până când surprinse în ochii lui ceea ce văzuse seara trecută. Aceeași căldură. Aceeași sclipire. Voia să plonjeze în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
abruptă, bătucită de milioane de pași în sute, dacă nu chiar mii de ani. Părea să se afle la o distanță uriașă de piața pe care o văzuse cu o zi în urmă. Era încă devreme; aproape toate prăvăliile erau încuiate în spatele unor obloane metalice și în locul mulțimilor masive de turiști și cumpărători, zări doar un băiat care împingea un cărucior, sărind din când în când pe micul cauciuc pe care îl ținea legat cu un lanț la spate și care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
E. Cam la zece kilometri de aici... E acolo o fântână, o fântână pe care o ținem încuiată. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Străbătut de un fior.): Secături! HAMALUL: Cum? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: De ce o țineți încuiată? Cine vă dă voie să încuiați o fântână? HAMALUL: He-he-he... Păi... (Năuc.) Păi, cum? Păi, dacă n-o încuiem... vreți să se scufunde păsările în ea? Să spurce apa? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Din nou înfrânt.): Da... Așa e... (Brusc începe să-și agite brațele.) Am amorțit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
pe care o ținem încuiată. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Străbătut de un fior.): Secături! HAMALUL: Cum? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: De ce o țineți încuiată? Cine vă dă voie să încuiați o fântână? HAMALUL: He-he-he... Păi... (Năuc.) Păi, cum? Păi, dacă n-o încuiem... vreți să se scufunde păsările în ea? Să spurce apa? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Din nou înfrânt.): Da... Așa e... (Brusc începe să-și agite brațele.) Am amorțit... Am amorțit în scaunul ăsta. HAMALUL: Să vă dau o înghițitură de rom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
a manierelor elegante. N-am idee cât trecuse de când stăteam În picioare, fierbând În sinea mea și neștiind ce să fac. Nici nu m-am ostenit cu vreo Încercare de a deschide ușa pe care intrasem; eram sigur că e Încuiată. Stai cuminte, m-am sfătuit pacifist, până la urmă cineva trebuie să apară de undeva, să spună ceva, să risipească Într-un fel sau altul liniștea și apăsarea ce tindeau să devină insuportabile. Raționament corect, chiar dacă, până la confirmarea lui, aveau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
am Început să Învârtesc Încet mânerul rotund al broaștei spre dreapta. Mergea. Când rotația s-a terminat, am Împins lent dreptunghiul metalic al ușii, ca și când mi-ar fi fost frică să nu scârțâie, și miracolul s-a produs: nu era Încuiată și nici nu scârțâia. Am pășit Înăuntru și m-am oprit, căutând să-mi obișnuiesc ochii cu Întunericul albăstrui și să deslușesc ceva, cu toate că În fiecare clipă mă așteptam să se aprindă lumina și să mă trezesc față În față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
au apărut diverse tipuri de puști cu aer, care Împroșcau alice de ceară sau mici sulițe cu ciucuri, având consecințe neletale, dar deseori foarte dureroase. În 1912, impresionantul revolver Îmbrăcat În sidef, cu care venise Iuri, a fost confiscat și Încuiat la loc sigur, cu mult calm, de preceptorul meu, Lenski, dar nu Înainte ca noi să fi spulberat un capac de cutie de pantofi (ca preludiu la adevărata țintă, un punct) pe care am țintit-o pe rând la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
vagoanele de dormit, a fost invadat de soldați mai mult sau mai puțin bolșevizați care se Întorceau acasă de pe front (li se spunea „dezertori“ sau „eroi roșii“, În funcție de vederile politice ale persoanei respective). Fratele meu și cu mine ne amuzam Încuindu-ne În compartiment și dejucând astfel orice tentativă de a fi deranjați. Mai mulți soldați care călătoreau pe acoperiș ne ajutau să ne distrăm și mai bine, Încercând să folosească, fără succes, ventilatorul compartimentului nostru ca toaletă. Fratele meu, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
regulat pentru așa ceva. Dacă mama chiar era înăuntru - și crezusem că o aud cum urcă mai devreme -, atunci știam că nu are nici un rost să-ncerc să deschid ușa ca să mă uit, chiar dacă aș fi fost suficient de curajoasă, pentru că încuia întotdeauna ușa când avea câte-o durere de cap, „ca să fiu sigură că sunt lăsată în pace“, spunea ea. Am strigat-o din nou, dar tot nu-mi răspundea, așa că am întors ușor clanța și am împins ușa. Când a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
așa că am întors ușor clanța și am împins ușa. Când a început să se deschidă încetișor, m-am gândit că probabil nu era acolo. Dar mă înșelasem. Nu sunt sigură dacă nu mi-aș fi dorit ca ușa să fie încuiată. Ar fi fost mai ușor dacă nu aflam niciodată. Dacă nu afla tata. Charlie M i-am dat seama că se punea ceva la cale, desigur. Ochișorii dragi ai lui Stacey trădează mai multe decât își dă ea seama, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
și de reale, erau șocant de triste. În filmele de groază și în thrillere mi se părea stupid felul în care eroina se lasă, ca proasta, ucisă/violată/speriată întorcându-se în casa bântuită sau la etaj, spre criminal, sau încuind ușa din spate, când e destul de clar că nebunul se află deja în casă. Cunoașteți genul ăsta de lucruri - complet incredibile. Dar mă înșelasem. Știu că o asemenea acțiune este perfect posibilă și știu și de ce. Bănuiesc că în fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
cuvertură și ieși cu el în brațe pe ușă. Reușise să-mi zică doar că intenționa să meargă la parcul de mașini al gospodăriei, să roage pe omul care era de serviciu în acea noapte să-i ducă la spital. Încuiasem ușa și mă așezasem pe pat. Chiar în acea clipă, îmi amintisem visul pe care îl visasem. Atunci nu știam că este păcat să crezi în vise. Nu știu de ce, dar mă cuprinse o frică mare că îmi moare copilul
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
încuiată, porțile la fel. Nu trecu mult timp și cineva bătu în poartă. Era o doamnă cunoscută, care venise cu o treabă la ei. Gheorghe aduse din beci un borcan cu compot pentru a o servi pe doamnă, dar nu încuiase ușa cu lacăt, se gândi că o va face pe urmă, după ce va pleca oaspetele, care stătuse până mai târziu. Când plecă doamna de la ei, Ana o însoți până la poartă și, după ce se despărțiră, intrase repede în casă, fără a
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
măști de gaze. ― Deci echipament de protecție, perfect! Admitem că am pătruns în muzeu. Cum evităm capcanele din interior? ― Vă pun la dispoziție un film unde sânt semnalate aceste capcane. Va fi un fleac să le neutralizați. Pentru grilajul care încuie galeria de tablouri veți avea o cheie. ― Mi se pare fantastic! Toată povestea e fantastică! ― Dar nu imposibilă. În ultimă analiză, chestiune de imaginație. ― Dumneavoastră, sânt convins, nu vă lipsește. Pentru când preconizați circul ăsta? ― Pentru luni seară. În aceeași
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
o poză care, în cărțile ilustrate de acum jumătate de secol, însemna patos și entuziasm. Ridică o mână repezindu-și ochii în tavan și declară pe un ton cotidian: ― Adevărul e că mi-a plăcut întotdeauna să declam. Colonelul se încuia în baie. A fost un bărbat care nu încerca emoții artistice. Urlă pe neașteptate: Câinele soldatului! Rănit în războaie soldatul căzuse / Și-n puține zile chinuit muri / Departe de-o mamă care-l crescuse / Și care-l iubi... În prag
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
le căuta un loc în interiorul supraîncărcat, le admira și apoi ochea altceva, chibzuia alte economii, cu gândul la el, un anonim fără chip. Se uită la bătrână. Rămăsese în prag măruntă, neputincioasă, cu mâinile atârnând pe lângă trup. ― Nu obișnuia să încuie ușa când pleca? Melania Lupu își umezi buzele. ― La serviciu? ― În general. ― Ba da... În sfârșit, poate nu totdeauna. N-am verificat. ― Ciudat, reflectă Cristescu deschizând dulapul. Mirosea a levănțică și a naftalină, iar hainele erau îmbrăcate în plicuri de
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
Lupu, aplecată peste el, urmărea înșiruirea literelor. ― Străduiți-vă, domnule Matei! Aveți doar o caligrafie frumoasă. Sculptorul lăsă tocul din mână. Începu să râdă. Hohote care nu se mai isprăveau. Melania Lupu împături foaia de hârtie și ieși din cameră încuind ușa cu cheia. "Ai câștigat, draga mea." Puse mâna pe telefon și formă un număr. ― Spitalul nr. 9? Un caz urgent, domnișoară! O criză. Da... E furios... Notați-vă! Strada Crăiței 115. Șoseaua Kiseleff. Exact! Cât se poate de repede
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
ar omorî, și Dac - ai muri tu, eu aș nebuni, ori aș muri și eu. - N-aibi frică, zise el zâmbind și desfăcîndu-se din brațele ei. - Unde-i mumă-ta? - De când a venit se sbuciumă în piua în care - ai încuiat-o tu, și roade cu colții la lanțurile, ce-o închid. - Ce-mi pasă, zise el răpezindu-se să vadă unde-i. - Făt-Frumos, - zise fata - și două lacrimi mari străluciră în ochii ei - nu te duce încă. Să te-nvăț eu
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]