9,974 matches
-
auzeau decât zgomotele paharelor, ale sticlelor, ale gâtlejurilor, ale litrilor băuți. Atât. Ca un fel de omagiu, sau ca o stupoare. Parcă și vara ar fi coborât în bernă. Au venit zile cenușii, înăbușitoare, cu un soare ce nu mai îndrăznea nici să se arate și-și petrecea zilele ascuns în spatele imenșilor nori îndoliați. Puștii nu mai pierdeau vremea pe străzi, nu mai mergeau la pescuit, nu mai aruncau cu pietre în geamuri. Până și animalele păreau fără chef. Clopotele decupau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Era rolul meu. Dar nu am făcut nimic. Ce mi-ar fi putut spune? Nu mare lucru, fără îndoială. Iar eu rămăsesem în fața lui ca prostul, frământându-mi cascheta, uitându-mă în podele, în tavan, privindu-mi mâinile, fără a-ndrăzni să pun întrebările importante. Și care ar fi fost întrebările astea, până la urmă? El o găsise. Plimbându-se, remarcase fereastra deschisă și văzuse trupul. Se grăbise într-acolo, forțase ușa camerei, care era închisă cu cheia pe dinăuntru, și apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
După aceea a mai venit un rând. Nimeni nu a mai zis nimic. Câteodată, primarul și cu mine ne priveam printre pahare și fiecare știa ce gândea celălalt. Dar mai știam și că niciunul din noi doi nu ar fi îndrăznit să-i pună procurorului întrebarea. Așa că nu ne-am spus nimic. Nici la Instrucțiunea Publică nu știau mai mult. Decât că Lysia Verhareine se oferise voluntară pentru a veni în regiune. Inspectorul pe care mersesem special ca să-l văd la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
sac și a rostit prin somn câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles. Se auzeau din când în când loviturile unui tun, dar fără convingere, doar pentru a aminti că este acolo, ca un clopot al răului. Nu am îndrăznit să mă întorc în cameră. Mi-era teamă să nu fac zgomot și să nu o trezesc pe Clămence. M-am așezat în fotoliu, pe care încă-l am și care adesea mă duce cu gândul la o mână mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pruncul pe care-l purtase în ea atâtea luni. Dezordinea cea mai mare domnea în jurul ei, iar asta m-a făcut să-i înțeleg sforțările, căderile, efortul. Nu reușise să deschidă fereastra pentru a striga după ajutor. Fără îndoială, nu îndrăznise să coboare scările de teama că va cădea și va pierde copilul. Până la urmă, se întinsese pe pat, pe acest pat de luptă și suferință. Respira cu o încetineală îngrozitoare, iar obrajii îi erau aproape reci. Culoarea ei era culoarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
a mai spus: — Vă las, rămâneți cât doriți. A dat la o parte un cearșaf cum se face la teatru uneori. A dispărut în spatele pânzei albe. Am rămas toată noaptea alături de Clămence. O priveam. Nu încetam să o privesc. Nu îndrăzneam să-i vorbesc de teamă ca vreunul dintre răniții care o înconjurau ca o gardă personală să nu mă audă. Puneam mâna pe ea pentru a-i simți căldura, pentru a-i împrumuta dintr-a mea, atât de tare mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pe un mort. Să vrei să fii în locul lui. Infirmiera de zi a venit la ora șapte. I-a închis ochii lui Clămence pe care, curios, îi deschisese în momentul morții. Am mai rămas lângă ea mult timp. Nimeni nu-ndrăznea să-mi spună să plec. Am plecat de unul singur, mai târziu. Iată. Înmormântarea lui Belle de jour avu loc la V., la o săptămână după asasinat. Nu eram de față. Aveam durerea mea. Mi s-a spus că biserica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
evocându-i imaginea și numele, a fost ca o lovitură: era ca și cum ar fi încercat să orneze o grămăjoară de bălegar cu un fir de iasomie. — Tăceți! i-am spus. Se holbă la mine, se înroși și țipă furios: — Cum? Îndrăzniți să-mi dați ordine? Mie? — Duceți-vă dracului, îi răspunsei. Mierck era să se prăbușească de uimire. Matziev s-a uitat la mine de sus, nu a zis nimic, și-a aprins un trabuc, apoi a scuturat îndelung chibritul, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
cea mai bună, două păhărele și se așeza în fața procurorului. Umplea paharele și îl bea iute pe al lui. În schimb, Destinat mirosea alcoolul, dar nu îl ducea niciodată la buze. Apoi, cei doi bărbați vorbeau. — Dar despre ce? am îndrăznit să-l întreb într-o zi pe Bourrache, dar după multă, multă vreme. Avea privirea pierdută. Ai fi crezut că privea o scenă îndepărtată, sau o imagine neclară. Ochii i-au devenit strălucitori. — Despre copila mea, a răspuns și lacrimi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de fiecare dată când se întorcea, era aceeași poveste: „Și acum să vorbim despre ea, bunul meu Bourrache“, așa începea. Eu nu voiam asta, îmi făcea rău la inimă, și răul ăsta dura până la sfârșitul zilei, și seara, dar nu îndrăzneam să-i spun procurorului, așa că vorbeam. O oră, două ore, cred că aș fi putut vorbi zile întregi fără să se plictisească. Găseam stranie această pasiune pentru copila mea moartă, dar îmi spuneam că trebuie să fie de vină vârsta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
am alergat, m-am simțit captiv în casa cea mare, a trebuit să beau, pe nerăsuflate, o jumătate de sticlă de vin, pentru a-mi recăpăta suflul și calmul. Și am așteptat seara, cu micul carnet pe genunchi, fără a îndrăzni să-l deschid, privindu-l ore întregi, ca pe ceva viu, ceva secret și viu. Când se lăsă seara, capul îmi ardea. Nu-mi mai simțeam picioarele, după cât de încordate și de nemișcate le ținusem. Nu mai simțeam decât carnețelul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
succes la bărbatul cu ochi albaștri și nasul mare. — Nu poți asta, numai Zeul e în stare, glumește doct Maestrul, râde, leagă-te de catarg dacă te seduc! — Poftim? Regizorul și actorul se uită iar lung la Căpșuna, apoi nu îndrăznesc să se privească unul pe altul, sunt însă solidari și trăiesc lângă fete mai departe, cine ar părăsi o femeie doar pentru faptul că aceasta n-a auzit de Ulise?, Laszlo oftează, dar gura frumoasă a iubitei iese biruitoare, așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
s-a culcat cu mine și eu nu prea știam, dormeam pe mine (insinuant, dar trist), am început să strig: (scena certei în dreapta, în lumină separată, sau pe ecran, regizorul va alege) M-ai violat, m-ai violat! Cum ai îndrăznit să faci amor cu mine, după așa o ceartă? De ce te-ai culcat lângă mine? Nu? Și-acuma, să știi că, în ultimă instanță, ești nevasta mea, am și eu drepturile mele. Nu-ți mai sară muștarul așa. Cum de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
vineri până luni?, doar weekendul. (Își ia mâinile de pe coapsele ei, râde parșiv, ea e stupefiată, el se joacă...) Râzi de mine?, faci mișto?, ai regizat scena, așa îți pregătești tu gagicile? Și-a pierdut orice mască.) Nuuu, păi, ce, îndrăznesc? (Râde... învingător, ea râde strepezit.) Doamne, ce-am căutat? Calea cea mai simplă în a pierde un bărbat e să râzi de el. Să nu mai faci asta niciodată. Nu râd, Străine. Vino luni. Acuma sunt ocupat, ar trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
scenă, admiratori. Adorație. Asta vreau. Și voi face orice ca să le am... Înainte de căsătoria cu Maestrul, la teatru, mă ciupeau de fund nu numai actorii, ci și electricienii, îîî... că așa se întâmplă cu noi, cele singure. Acuma, nu mai îndrăznește nimeni să facă asta, acuma, sunt o doamnă. Doar că, din când în când, mă mai apucă, așa, o nebunie și-mi vine să plec la mama, să-l las singur, că m-am săturat. Doar din când în când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
rusoaică și un tătar, blondă și cu ochii în sus, ca la japoneze, subțire și foarte înaltă, cu gâtul lung ca de balerină, mâini splendide, parcă făcuse pian toată viața ei, picioarele prelungi, niște genunchi cam ascuțiți, încât nici nu îndrăzneam să-i mângâi, când îi îndoia, mi se strângea inima, mă tot întrebam dacă nu se rup, Doamne, dacă se rup, dacă plesnesc genunchii ăia minunați, ce mă fac eu?, glezne rare, cu niște coapse înguste, puteai s-o selectezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
pajiștea plină de flori, când a venit în grădina restaurantului, ai ținut mereu pleoapele în jos, nu te-ai uitat deloc în ochii ei care plângeau, nici nu știi cum curgeau lacrimile pe fața ei, nu știi, înțelegi?, n-ai îndrăznit să te uiți la ea, lașule, ai privit-o pe furiș doar atunci când pleca și era cu spatele! am fost pedepsit suficient, am pierdut femeia vieții mele, o iubesc și acuma... iubești mai mult nefericirea în care te complaci, nefericirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
spală, bătrâna aleargă sprintenă prin bucătărie, umple farfuria adâncă cu ciorbă, presară leuștean și așază alături un ardei iute, terminași spălatul?, tot ce-i prea mult strică!, glumește el cu ton adânc-hâtru, ai ciușcă, știu că-ți place!, el nu îndrăznește să-i zică femeii că nu-i e foame, tot gustă din fiertura acră, e așa de buuun!, e bun, așa-i?, e grozav de bun... — Băgai la cuptor pieptul și copanele. Octavăăă!, uitai în cuptor copanele!, vai de mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
după câteva Înghițituri dintr-un mirabil elixir. Așa se face că, În vreme ce alți băieței bogați, mai mult sau mai puțin norocoși, se răzvrăteau Împotriva guvernantelor pe plaja de la Newport sau primeau scatoalce și erau supravegheați ca să citească din Fă și Îndrăznește sau din Frank pe Mississippi, Amory Îi mușca pe groomii Îngăduitori de la hotelul Waldorf, Înfrângându-și repulsia naturală față de muzica de cameră și cea simfonică și beneficiind din partea mamei de o educație ultraspecializată. — Amory. — Da, Beatrice. (I se adresa În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
spunând. A urmat un nou moment tăcere. Nu vreau! a repetat el cu Înverșunare. Myra a sărit În sus, cu obrajii Îmbujorați de vanitatea rănită, cu funda ei mare de la ceafă tresăltând compătimitoare. — Te urăsc! a țipat ea. Să nu Îndrăznești să mai vorbești cu mine! — Ce? a bolborosit Amory. — Te spun la mama că m-ai sărutat! Să știi că te spun! Te spun! Te spun la mama și ea n-o să mă mai lase să mă joc cu tine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
pentru tine un far călăuzitor mult mai valoros. Negreșit, valurile vieții te vor ridica și te vor coborî, cum mi s-a Întâmplat și mie În tinerețe, dar străduiește-te să-ți păstrezi mintea limpede, iar dacă proștii sau Înțelepții Îndrăznesc să te critice, nu te sinchisi prea mult de ei. Spui că numai convenția socială te ține Încremenit În această „situație feminină“, dar, Amory, e vorba de mai mult decât atât: este teama că nu vei putea opri ceea ce ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
Costică? - Ce să zic? - Roxana îți place? - Îmi place, mami, îmi place. Atâta-i trebuia, să nu-i placă! * - Mișule, ce-ai făcut cu halterele de la nea Ovidiu? - Nu știu, le-am pierdut. - Cred că le-am văzut la televizor, îndrăzni domnul Popa, cu riscul să se facă de râs. Le ținea Statuia Libertății. - Păi eu știu numai că le-am aruncat o dată tare, mă rugase nea Ovidiu... Și dup-aia nu le-am mai văzut. - Cine știe... Auzi, Mișule... - Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
importantă decât banii Spectacolul urma să fie transmis în direct la trei televiziuni, urmând să înceapă exact la ora 24.00. Un mic Revelion pentru Vitan. Un mare Revelion pentru familia Grigore. * După episodul rușinos din iatac, domnul Popa nu îndrăznise două zile să dea ochii cu Contesa. Sufletul lui mic îi spunea că imaginea fusese prea dură pentru o duduiță așa sensibilă. Contesa învățase însă să fie mai puternică. Se obișnuise cu mizeria umană. Se călise într-atâta, încât simțea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
o prezint pe soția mea... - HA! HA! HA! se ridică heruvimul, folosindu-și vocea până la limita de jos. Din cauza forțării, îl cuprinse o tuse strașnică. - Permiteți să începem? întrebă timid Mariana, privindu-l pe blond de la ghiveci în sus. - Nu, îndrăzni Horațiu. Încă nu. Întâi am de reglat ceva cu domnul halterofil. - Cu mine? se miră Mișu, ridicând halterele cât putea de sus. - Da. Aș vrea să te rog... să te somez... să faci comunicatul! O presimțire sinistră străpunse inima Marianei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
cunosc! - Nu mă cunoști? Mariana, trăgându-și în jos bluzița decoltată Dolce&Gabanna și în sus fustița de blugi, se hotărî să-și apere bărbatul: - Romeo, cum... - Îl cunoști?! Romeo?! Mișu nu se așteptase la asemenea trădare. - Nu tocmai... - Liniște! îndrăzni heruvimul. - Liniște! îl acompanie nea Ovidiu, ușor deranjat de reflectorul mutat acum pe nasul lui borcănat și roșu. - Liniște! tună Mișu, dar în aceeași clipă mâinile sale slăbiră din cauza tensiunii nervoase și-și scăpă halterele pe piciorul drept. Într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]