3,539 matches
-
structurante ale discursului poetic, universaliile ontologice se prezintă, la nivelul creației artistice, ca arhicod, conținând codurile specifice semnului poetic: În cele ce urmează, ne propunem să ilustrăm discursul poetic, specific creației populare din Bucovina, prin intermediul a trei "semne poetice nucleare": "cosmosul antropomorf", "omul-cosmos", "ghemul vieții". II.3.1. COSMOSUL ANTROPOMORF Supus cunoașterii, omul tradițional "a îmblânzit" universul, făcându-l părtaș la propriul destin. "Suflarea de viață", din care a prins chip lutul primordial, a fost transpusă, ritualic, în trupul materiei din
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
la nivelul creației artistice, ca arhicod, conținând codurile specifice semnului poetic: În cele ce urmează, ne propunem să ilustrăm discursul poetic, specific creației populare din Bucovina, prin intermediul a trei "semne poetice nucleare": "cosmosul antropomorf", "omul-cosmos", "ghemul vieții". II.3.1. COSMOSUL ANTROPOMORF Supus cunoașterii, omul tradițional "a îmblânzit" universul, făcându-l părtaș la propriul destin. "Suflarea de viață", din care a prins chip lutul primordial, a fost transpusă, ritualic, în trupul materiei din care era plămădit traiul de zi cu zi
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
era plămădit traiul de zi cu zi și care s-a lăsat transfigurat de pecetea umanului. Soarta unui om, îngăduită de istoria universului, fie că este vorba de naștere, de nuntă sau de înmormântare, s-a clădit pe temelia unui cosmos care s-a supus, luând înfățișare umană, participând la momentele esențiale ale vieții. Semnificația primordială a universaliilor ontologice presupune ieșirea la viață a haosului, în-suflețirea lumii pre-creaturale. Zămislirea universului din apă, din foc, din lutul primordial sau ca arbore cosmic
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cosmic a avut loc în urma unui divorț ontologic dintre Bine și Rău, dedublarea fiind condiția sine qua non creației. Principiile originare, participante la taina creației, dobândesc viață nouă, odată cu plămădirea omenescului, luând chip și asemănare naturii umane. Semnul poetic nuclear, "cosmos antropomorf", poate fi reprezentat ce "arhicod", universaliile ontologice dezvăluindu-și semnificațiile la nivel ontologic, semantic și gnoseologic, sub forma entității constante "imagème" , ca devenire "meta-imaginea" , și ca structură procesuală relațională "metafora". Astfel, "cosmosul antropomorf" poate fi decodat, la nivelul celor
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și asemănare naturii umane. Semnul poetic nuclear, "cosmos antropomorf", poate fi reprezentat ce "arhicod", universaliile ontologice dezvăluindu-și semnificațiile la nivel ontologic, semantic și gnoseologic, sub forma entității constante "imagème" , ca devenire "meta-imaginea" , și ca structură procesuală relațională "metafora". Astfel, "cosmosul antropomorf" poate fi decodat, la nivelul celor trei tipuri de imagine, în felul următor: I. APA Cunoașterea primordială a pus în mișcare universul prin metamorfoză, fața lumii luând chip uman și suflare de viață. Povestea vieții a fost, la început
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
APA Cunoașterea primordială a pus în mișcare universul prin metamorfoză, fața lumii luând chip uman și suflare de viață. Povestea vieții a fost, la început, o îmblânzire a forțelor universului, printr-o adresare directă, ritualică, prin cuvântul rostit în ritmul cosmosului, ca descântec. Descântecul se supune unor reguli prestabilite: nu se poate descânta când e lună nouă și nu poate fi rostit duminica; în general, unele descântece se fac numai în zile de post, luni, miercuri și vineri, "până a nu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
fie pace, / Punte peste mare / S-aibă trecătoare, / Suflete ostenite / Cătră rai pornite! / Bradu-atunci se gândea / Și trupinele-ntindea / Iar mortul îmi trecea / Unde dorul îl ducea / Marea fără nume / L-aialaltă lume."86 Moartea-nuntă înveșnicește legătura de sânge dintre om și cosmos: "Vasile, fecior mare" / Amu-i nunta dumitale. Scoală-te, nu sta scârbit / Că nuntașii ți-au sosit! Da cine te-a cununa? / --Popa cu cădelnița! / Și oare cine te-a boci? / Grădina cu florile (...) / Față albă ca spuma / Sprâncene negre
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
a pica; Și-oi păli frunza cu clopul / Și pe mândra cu mijlocul / Ș-apoi cum mi-a fi norocul!"106 Natura personificată devine participantă directă la împlinirea unui destin "scris în carte", paralelismul semantic punând în valoare relația om cosmos: " Măi bădiță, Ioniță, / Leagă calul la portiță / Și-i dă fân cu floricele, / Vin` la mama de mă cere. / De m-a da, de nu m-a da, / Scrie-n carte că-s a ta, / Pe fereastră mi-i fura
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Și nu-i trebu-nimănui. / Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș câmpului, / Câmpul are peliniță, / Gura mea n-are credință."128 Alteori, suferința umană este transpusă în universal prin intermediul naturii personificate, utilizarea polisindetului intensificând sentimentul comuniunii om cosmos: "Foaie verde sălcioară, / Rău e când ești bolnăvioară, / Că pe mine tot mă doare / Din cap până în picioare. / Rău îi, doamne, nu pot spune, / De-mi vine să merg în lume / Și să-mi fac casă-n pădure, / Ca s-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cosmic. Odată trezite la viață proprie, universaliile ontologice reconstruiesc omul tradițional din temelii, convertindu-se la condiția umană. Înzestrat cu puterea logos-ului primordial, umanul se dezvăluie ca "anima catholica", adăpostind elementele cosmice și dându-le viață din viață proprie. "Cosmos viu", umanul ajunge la consacrare prin împărtășirea din forța creației originare. Semnul poetic, "Omul Cosmos" poate fi reprezentat la nivelul celor trei coduri ontologic, semantic, gnoseologic , în felul următor: Începutul vieții omenești este marcat de renașterea ca microcosm: "Nani, nani
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
construiește un univers semantic al contrastelor, prin intermediul paralelismului negativ care explică, în același timp, complementaritatea eu lume: "Eu doinesc, pădurea crapă, / Mândra patru boi adapă, / Nu-i adapă că li-i sete, / Ci-i adapă, că mă vede."155 Omul cosmos este evidențiat de retorica imaginilor poetice care transfigurează incertitudinile universale: "Trandafir cu creanga-n drum / Te-aș iubi, dar nu știu cum? Te-aș lăsa până te-ai coace, / Mai mare scârbă mi-i face; / Dar mai bine te-oi lua: / Te-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
tace. Rupe floarea care-i place. Uită-te, bădiță, uite, / Uită-te din deal în șes, / Ce-ai lăsat și ce-ai ales; Ai lăsat floarea de fragă, / Mândra care ți-a fost dragă."157 Alteori, relația dintre om și cosmos este prefațată de refrenul tematic care este reluat în plan semantic ca motiv al devenirii: "Foaie de floare albastră, / Cântă mândra la fereastră, / Cântec din Moldova noastră; Cântec drag de moldovean / Alduit de-un pojoran / În toamna acestui an, / Dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
fețele aprinse, / Tot cu casele-ngrijite, / Cu buni oaspeți locuite, / Și la anul să trăiți, / Să vă găsim înfloriți, / Ca merii, ca perii, / În timpul primăverii / Și ca toamna cea bogată / Și de toate-ndestulată."165 Aceeași contopire ființială dintre om și cosmos o întâlnim și în ceremonialul de trecere. Aici, cosmicul devine o metaforă a umanului, metamorfoza fiind posibilă în urma facerii și desfacerii legăturilor ritualice: "A nostru tânăr împărat / Fiind foarte însetat / La un izvor s-a aplecat / Și setea și-a
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Nu m-ar mânca atâta jale; / De-aș trăi ca plopu-n munte, / N-aș avea doruri prea multe; / Da trăiesc ca plopu-n coastă, / Mi-i dor de dragostea noastră."172 Microtextul narativ pune în valoare, de cele mai multe ori, relația om cosmos, elementul arhetipal fiind integrat în cotidian, ca remediu al uitării, înstrăinării sau al destrămării lăuntrice: "Acolo-n vale, la pârâu, / Spală mândra dorul meu; / Tot îl spală și-l albește / Și-n izvor îl limpezește, / Tot pe mine mă iubește
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cu 44 ciocuri de oțel, cu coada făloasă, și să te duci la ursitorul meu, de Dumnezeu dat, cu coada să-l lovești, la mine să-l pornești..."202. În poezia populară, viața omului este pusă în paralel cu viața cosmosului, trăind aceeași soartă: "Trage boii și ghicește / Codrul de ce-ngălbenește, / Omul de ce-mbătrânește? Codrul de zăpadă grea, / Omul de inimă rea; Codrul de zăpadă multă, / Omul de inimă ruptă."203 Tânjind la veșnicia naturii, omul percepe antitetic pulsațiile lăuntrice ale
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
L-o băut boii-n părău, / L-o băut un bou bălan / Noroc pe lume să n-am, / L-o băut un bou urât / Să n-am noroc pe pământ."231 Imaginea binară contrastantă reface legăturile interne dintre om și cosmosul, devenit antropomorf, sub pecetea "norocului": Tremură frunza pe tei, / Tremură și ochii mei; Frunza tremură în vânt, / Ochii mei de dor adânc, / Veștejit ca iarba-n câmp. Tremură frunza pe fag, / S-o dus norocu meu drag; Tremură frunza pe-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
îmbătrâni, / Nu mai am a-ntineri. / Și de-aceea beau și cânt / Să-mi mai treacă de urât; / Și de-aceea cânt și gioc, / Altă viață n-am în loc, / De-i frumoasă, de-i urâtă, / Viața trebui-petrecută!"235 Simbioza om cosmos este ilustrată, cel mai adesea, prin intermediul comparațiilor gnoseologice care prezintă gradat devenirea:"Asta-i viața omului / Cum îi bradul muntelui, / Naște, crește, înflorește / Și ușor se prăpădește!"236 Dansul circular, însoțit de recitativul tematic, are rolul de a înstăpâni și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mântuit firul, traiul omului s-a sfârșit și eu mă duc de-i ieu sufletul."245 Creația populară din Bucovina, privită în devenirea sa, de la nucleul constant, arhetipal, la procesualitatea artistică își dezvăluie semnificațiile prin intermediul celor trei "semne poetice nucleare": "Cosmosul antropomorf", "Omul-Cosmos", "Ghemul vieții". CAPITOLUL III CATEGORII POETICE ALE IMAGINARULUI COLECTIV În sens filosofic, de-a lungul timpului, categoria a fost înțeleasă ca "ultimul și cel mai general predicat ce poate fi atribuit unui lucru prin care acesta poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
transfigurarea sacră a timpului și a spațiului reface actul cosmogonic originar: "Lumea este întemeiată, de fapt, prin izbucnirea sacrului, istorisită de mit. Fiecare mit arată cum anume o realitate a ajuns să existe, fie că este vorba de realitatea totală, Cosmosul, ori de o parte a acesteia-o insulă, o specie vegetală, o instituție umană."2 Calendarul tradițional, ca timp sacru, și sărbătoarea, ca spațiu de manifestare a sacrului, pun în ordine cosmică lumea profană: "prin natura sa, Timpul sacru este
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
având "o structură în folii care transpare la suprafață (...) în și prin procedeul repetării".17 III.1.1. STRUCTURI GNOSEOLOGICE: SPAȚIUL, TIMPUL, SPAȚIALITATE, TEMPORALITATE Inițial, spațiul nu putea fi separat de timp, simbolizând atât haosul originar, cât și lumea organizată, cosmosul. Ca "întindere incomensurabilă", cu centru necunoscut, spațiul reprezintă "infinitul în care se mișcă universul", "ansamblul universului, cu actualizările și potențialitățile lui".18 Ca "imagine mobilă a veșniciei" (Sf. Augustin), timpul este perceput ca o limită în durată și diferențierea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
naturii sale, un fel de spații limită (...).Astfel, spațiul satului arhaic este un spațiu discontinuu".32 "Fenomen cu desfășurare ciclică a existenței", "un întreg organic" și "cadru existențial și categoric al cunoașterii"33, timpul, din cultura tradițională, capătă valențele unui "cosmos viu": "Activitățile omului se produc în funcție de ritmul anotimpurilor, de ritmul cosmic, de la mersul cerului până la cel impus de fenomenele meteorologice, dar aceste activități se depun și în funcție de prezența unor reprezentări și unor rânduieli tradiționale care ordonează și îndrumează viața obștească
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
în viața țăranului român fiind ceva viu și organic nu vine pentru a măsura cantități de timp, ci vine să dea o expresie timpului trecător, să dea un chip mersului vremii".35 Pentru a dezvălui legătura organică dintre om și cosmos, calendarul a restabilit echilibrul dintre timp și spiritul vremii, fiind "simbolul morții și al renașterii, precum și al ordinii inteligibile care guvernează scurgerea timpului; el este măsura mișcării."36 În istorie au existat trei tipuri de calendare lunar, solar, lunar-solar; în
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
înfrângerea forțelor malefice și preamărirea luminii până la Lună Plină.179 "Arhetip al măsurătorii" (Gilbert Durand), luna este "astrul ritmurilor vieții": "Luna măsoară, dar și unifică. "Forțele" sau ritmurile sale "reduc la același numitor" o mulțime de fenomene și semnificații. Întregul Cosmos devine transparent și supus unor "legi"."180 Ansamblul, Lună Ploaie Fertilitate Femeie Șarpe Moarte Regenerare, a pus bazele unei adevărate filosofii tradiționale: În conștiința omului arhaic, intuiția destinului cosmic al lunii a fost echivalentă cu întemeierea unei antropologii. Omul s-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cu aripile strânse", ca pasăre a sufletului, ca alter ego existențial, și "cu aripile deschise", ca ipostază cosmică a sufletului pasăre."239 Pasărea ritualică a fost dublu reprezentată, ascendent și descendent. Urcarea ritualică, din universul htonic al morții, pe arborele cosmosului se face în trepte: pasărea sufletului, de pe pieptul mortului, este înmormântată și ea, apoi este ridicată pe mormânt, de pe mormânt pe stâlp, pe arborele vieții, apoi pe arborele cosmic. Coborârea din arborele cosmic pe coloana cerului, apoi pe crucea de pe
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de ordin ontologic."342 Preexistent, ca "element fluent al apelor primordiale", șarpele este prezent în ornamentica populară, sub forma unei linii ondulate sau în zigzag, numită "dinți de lup" sau "dinți de ferăstrău". Considerat "animal cosmic prin excelență", plămădit, aidoma cosmosului, din pământ și apă, este consubstanțial arborelui cosmic. Șarpele mitic este dual, ca apotropeu al pământului, șarpele terestru se află la "crugurile cerului" (nadirul și zenitul), iar șarpele cosmic, la "brâul pământului" (ecuator). În mentalitatea populară românească, șarpele apare sub
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]