2,281 matches
-
majoritar-literară a contemporaneității, Caragiale și-a subliniat indirect singularitatea creatoare. A receptat aspectele realității extralingvistice, din care și-a extras lumea lui imaginară, ca pe o inepuizabilă scenă a lumii. Printr-un complex registru stilistic s-a distanțat de umanitatea ficțională creată. Vocea narativă folosește un stil elevat, personalizat prin procedee gramaticale și expresivitate stilistică. În schimb, personajele epico-dramatice create "vorbesc și argumentează așa gândesc! într-un mod profund defectuos comenta Marta Petreu -; "erorile lor nu sunt simple greșeli de vorbire
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
mai cu seamă lucida demascare a crizei limbajului generată de grave deficiențe de la nivelul gândirii logice, sunt aspecte prin care teatrul lui Eugen Ionescu și în special această primă piesă a sa, amintesc de viziunea caragialiană, concretizată într-un univers ficțional guvernat de o "mare trăncăneală"133 la fel de ineficientă din perspectiva comunicării. De altfel, așa cum vom demonstra la momentul potrivit, aceste aspecte configurează dimensiunea absurdului din paradigma caragialismului, pentru care Eugen Ionescu este, cu siguranță, unul dintre descendenți. În ceea ce privește coordonata parodiei
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Miaună și-și dă ochii peste cap pe la festivități și aniversări, cu soboruri de preoți și coloane, întrebând, în stânga și-n dreapta: "Da' Televiziunea de ce nu mai vine?".90 Prezența masivă a modelului în realitate poate justifica frecvența ipostazelor sale ficționale. Este vorba, de fapt, de un proces reversibil, descris cu simplitatea-i caracteristică de Al. O. Teodoreanu în memorabilul discurs prilejuit de punerea în scenă a Momentelor în anul 1933: Aceste tipuri au dobândit [...] o circulație socială, și prin asta
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
nostru. Și ce s-a întâmplat, înțelegi D-ta" zice. "Ei, bată-te norocul zicdar cum o văzuși, soro?!151 Atât la Eliade, cât și la Al. Kirițescu de altfel, noutatea constă în reperarea și în condamnarea fenomenului dinlăuntrul universului ficțional. Piesa Gaițele redă o lume în putrefacție în care țipătul, insulta, vulgaritatea, ambiția și prostia întinează totul: familie, prieteni, vecini, servitori. Gălăgia și cearta au caracter de permanență, fiecare replică antrenând contraziceri zgomotoase și obraznice, reproșuri, amenințări izbucnind într-un
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
a invadat realul și orice distincție între cele două planuri este anulată. Absurditățile debitate de Cațavencu, nonsensurile lui Farfuridi, aberațiile conului Leonida nu pun problema veridicității lor, iar personajele, deși grotești, caricate, schematice, pot găsi corespondenți recognoscibili în realitate. Lumea ficțională a lui Eugen Ionescu este, pe de altă parte, perfect autonomă. Fiecare replică, fiecare ipostază a "personajelor" îi subliniază unicitatea, irealitatea, absurditatea. Sinteză superschematizată a lumii la care se vrea raportată, nu mai seamănă cu aceasta decât printr-o translație
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Eugen Ionescu în subtilul "portret" al înaintașului, "Caragiale nu ne spune că vechea societate este mai bună. El nu crede așa ceva. El gândește că așa este societatea."16 Nici această deschidere a orizontului conceptual caragialian nu-1 apropie decisiv de realitatea ficțională creată în maniera secolului trecut, în primul rând pentru că, așa cum observa Romul Munteanu: "preferința autorilor de farse tragice pentru universul imaginar și investigarea angoaselor, face ca în acest gen de teatru să nu mai găsim decât anumite semne ale realității
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
apăru la pubertate în loc de organe genitale. Mai degrabă decât prin nefirescul, exoticul sau caracterul necomestibil și neapetisant al meniului ales de personajele lui Urmuz, textul caragialian se întrevede în cel urmuzian prin aceeași incongruență între reacțiile insider-ilor celor două universuri ficționale și cele ale outsider-ilor acestora. Astfel, ghidat de naratorul-reporter, cititorul observă cum, în completarea tabloului dizgrațioasei și insalubrei "zaanale" de pe traseul spre Căldărușani, peisajul uman nu face notă discordantă, ci se complace ambiantului perceput ca normal, i se integrează
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
sale "bizare", respectiv caricatura, grotescul, ironia, satira, parodia și paradoxul. Pentru că sunt invariabil marcate de semnul supralicitării, al ducerii la extrem, toate acestea converg, de fapt, spre imaginea absurdului prevalent, imagine derivată, în principal, din anarhizarea structurilor consacrate ale discursului ficțional și din lanțul nesfârșit de incongruențe generatoare de haos al reperelor. Esențială pentru înțelegerea rolului pe care comicul îl deține în scrierile lui Urmuz este precizarea pe care o face el însuși într-o scrisoare adresată unei tinere curtate, căreia
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
domeniu de manifestare a caragialismului în paginile scriitorilor târgovișteni este cel tipologic. Așa cum anticipam în capitolul median, Miticii, amicii, semidocții, politicienii, pristandații, "rinocerii", încornorații "magnifici" care populează inconfundabila lume caragialiană, își transmit genetic trăsăturile prin urmașii lor dintr-un univers ficțional cu alte coordonate istorice și de idiostil. Am arătat deja că aceste suprapersonaje s-au dovedit, de altfel, cele mai fertile mărci ale caragialismului, trecând definitiv în patrimoniul valorilor atestate și reciclate printr-o activitate productivă de resemantizare, în afara oricărei
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
fertile mărci ale caragialismului, trecând definitiv în patrimoniul valorilor atestate și reciclate printr-o activitate productivă de resemantizare, în afara oricărei intenții epigonice. În capitolul respectiv anunțam că exemplificarea recurenței acestor personaje epitom în literatura postcaragialiană poate fi completată cu ipostaze ficționale din proza scriitorilor târgovișteni. În cazul acestora se poate observa că ceea ce se prelucrează este, de fapt, un construct deja modelat de complicatul aparat al criticii și al receptării operei, astfel că personajele nu se vor regăsi ca atare, ci
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
apare limpede, tovarăși, că poporul și lupta spre mai bine constituie principala forță motrícă (schimbă accentul) mótrică în transformările spre stări superioare care au survenit și survin de-a lungul istoriei..."40. În concluzie, caragialismul tipologic este fructificat în contextul ficțional al târgoviștenilor, care-i exploatează semnificațiile în scopul demistificării istoriei, printr-un demers recuperatoriu totodată, prin care i se pulsează o nouă viață și i se reconfirmă "actualitatea eternă"41. 6.2.3. Pasageri într-un "accelerat al complimentelor" O
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
a transcendenței textuale în ansamblul operelor analizate. Hipotextul caragialian se configurează atât ca prefigurare a unor tehnici scripturale "clasicizate" prin contribuția "Școlii de la Târgoviște", cât și ca sursă de modele tipologice și de limbaj, resemantizate peste timp în noi contexte ficționale. Esențială este, așadar, înțelegerea dublului sens al mișcării presupuse de jocul intertextual. Particulara observație borgesiană conform căreia "Wakefield îl prefigurează pe Kafka, dar acesta din urmă modifică și modelează lectura lui Wakefield"47, își extinde valabilitatea, ilustrând generala reciprocitate a
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
estetic, ca fiind conformă naturii intrinseci a literaturii. Categoriile estetice sunt însă intrinseci nu naturii literaturii, ci exclusiv abordării sale dintr-un unghi estetic. În fapt e imposibil de demonstrat că literatura ar avea o esență independentă (fie ea estetică, ficțională sau de orice alt tip), sau că ar putea fi definită cu pornire de la o singură trăsătură distinctivă. Literatura e un amalgam de fenomene înrudite care nu pot fi acoperite de o unică definiție, ci pur și simplu descrise în
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]
-
de Literatură. O înnoire aduce romanul Subconștientul Veneției, acțiunea îmbrățișând aici și relațiile dintre generații, pe fundalul bogat, constituit din evocarea ambianței, a elementelor de artă din vechiul port adriatic. Experiența autorului în preajma lui Iosif Constantin Drăgan se găsește amplificată ficțional în Thalassa. Două croaziere în apele spaniole la mijlocul anilor ’70 prilejuiesc conturarea unor personaje complexe (multimilionarul Leoluca și frații săi, nepotul acestora venit din România, Camil, proiecție a autorului, tinerele Adriana și Ines), dar și al unei lumi crepusculare, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286998_a_288327]
-
aleși”, lingvista și romanciera Maria și esteticianul Vizanti, între care ajunge să se țeasă, printr-un intermezzo livresc, o poveste de dragoste. Prin formula romanului în roman - acestea sunt capitolele eliminate de cenzură în prima ediție - se deschide altă breșă ficțională sau metaromanescă, iar scrierea primește implicații parabolice sau mistice. Riscul investirii de tip bovaric în propriul personaj se vede mai ales în romanul Platonia (1999), unde R. se transformă în apărător necondiționat al eroinei sale, a cărei idealizare excesivă atacă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289393_a_290722]
-
totuși un text antirealist, în care primează nu observația (excelentă, de altfel), ci travaliul scriitoricesc, procedeele puse în lucrare în această carte cu naratori multipli, cu glisări ale cronotopului, cu sumedenie de sertare narative, de retușuri ori variante ale realității ficționale, cu adevărate cascade de citări, incluse unele în altele, prezente în discursul unor naratori de la un moment dat incerți, alcătuind un fel de „gură a satului”. Prozatorul schimbă unghiul și codul pe neașteptate, operează întoarceri și rupturi în logica receptării
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288924_a_290253]
-
scrise cu nerv, exasperare și forță persuasivă. SCRIERI: De veghe în oglindă, București, 1988; Cartea eșecurilor, București, 1990; Femeia în roșu (în colaborare cu Mircea Nedelciu și Adriana Babeți), București, 1990; Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea, Timișoara, 1995; Structuri ficționale în jurnalul intim, București, 1995; Scrisori din închisoare și alte eseuri (în colaborare), Iași, 1997; The Neighbours of Franz Kafka (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu), Iași, 1998; Victorian Fiction, Iași, 1998; Nicolae Manolescu, Arhivele Paradisului. Un dialog cu Mircea Mihăieș
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288118_a_289447]
-
F, 2002, 9; Mircea Iorgulescu, România dream, „22”, 2002, 654; Nicolae Oprea, Proza onirică, „Ziua literară”, 2002, 4 noiembrie; Marian Victor Buciu, „Maramureș”, sfârșit de trilogie, VR, 2002, 10-11; Negrici, Lit. rom., 219-220; Laura Pavel, Între text și imagine-spirala lumii ficționale, APF, 2003, 5; Manolescu, Enciclopedia, 680-686; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, București, 2003, 270-284, 312-319. N. Br.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
să se mențină într-o singură revoluție a soarelui sau să nu se îndepărteze deloc de ea." (cap. 5) O asemenea judecată se referă la o practică de scriitură în uz în Grecia după Sofocle și Euripide, la care durata ficțională, relativ scurtă, trece rareori de douăzeci și patru de ore. Aristotel constată că, în schimb, poeții tragici "ai debutului" au uzat de durată ca în epopee, care "nu este limitată în timp". El face aici aluzie fără îndoială la niște piese pierdute
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că evaluarea duratei acțiunii fictive de către spectator condiționează credibilitatea ficțiunii. Godeau subliniază aici una din dificultățile majore de care se lovesc teoreticienii clasicismului și a cărei dovadă o reprezintă divergențele lor. Dacă sunt unanimi în dorința de a reduce timpul ficțional la o zi, nu se pun de acord asupra duratei acestei zile. Unii, făcând parte din mișcarea inițiată de Chapelain, înțeleg prin zi44 "le jour naturel" (ziua normală), adică douăzeci și patru de ore, alții, mai interesați de verosomil, "le jour artificiel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
întâi, pentru a merge în vizită cu Clarice, reapare în ultima scenă a actului întâi, la terminarea acestor vizite "care i-au consumat întreaga perioadă de după cină, sau cel puțin cea mai mare parte." Un astfel de tratament al duratei ficționale presupune ca niște elipse temporale să despartă scenele. În Examenul scris în 1660, Corneille se explică astfel: Scuza pe care aș putea-o aduce (...) este că nu există niciun fel de legături între scene și prin urmare niciun fel de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de fractură”, P. optează pentru „observarea mai îndeaproape a torsiunilor și a «convertirilor» care se petrec, la nivelul principalelor convenții și uzanțe literare, în proza lui Caragiale”. Figura definitorie a inovației lui Caragiale-prozatorul e găsită în ambiguitate, care privește statutul ficțional, relația autor- narator, ironia și absurdul. Ultima secțiune, Numărătoarea steagurilor, reia problema deschisă în Comediile lui I. L. Caragiale. Nu e un studiu clasic de receptare, căci accentul cade pe „«imaginile» lui Caragiale, ale creației sale, așa cum se succedă ele de-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288669_a_289998]
-
jurnalul intim, memorialul de călătorie, crochiul marin, poezia idilei rustice etc.” (Radu Enescu). Expresia este frustă, proaspătă, adeseori neașteptată, mizând frecvent pe imaginația parodică, pe estetizarea limbajului științific, ca și pe recuperarea în plan ironic a vorbirii cotidiene. Asupra prozelor ficționale ori semificționale ale lui P. stăruie, alternativ, umbra tutelară a lui Livius Ciocârlie și a lui Mircea Horia Simionescu. Paginile de memorialistică propriu-zisă au farmecul reconstituirii aerului de epocă, iar cele de publicistică valorizează sarcasmul unui om al cetății indignat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288975_a_290304]
-
Ștefan Aug. Doinaș Ipostaze ale operei: evocări, proza, teatru, aforisme Dumitru LAVRIC De la ultimul fanariot la ultimul Caragiale Maria OCTAVIAN PAVNOTESCU O viziune a poeziei Alina-Iuliana POPESCU O poetica a deconstrucției. Neomodernismul: Ana Blandiana Adrian-Dinu RACHIERU Românul politic și pactul ficțional Theodor Codreanu în imaginarul criticii Ediție îngrijita de Lină Codreanu În honorem Elvira Sorohan Coordonatori: Bogdan Cretu, Lăcrămioara Petrescu 1 Nous concevons l'idiostyle comme la totalité des traits stylistiques propres à un auteur et identifiables au niveau textuel. 2
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
revistei „Viața studențească” (1961) și al „Scânteii tineretului” (1963). Primele ei versuri aduceau în peisajul liric al momentului o personalitate formată, fără șovăielile și stridențele începutului de drum, care își descoperise tema principală, ce va rămâne aceeași în toate scrierile ficționale: tema responsabilității morale și a ecourilor afective ale șocului etic. O ingenuitate bine temperată alterna cu un gust polemic și ironic inclus în text și etala o spontaneitate metaforică devenită cu timpul o caracteristică a scriitoarei: „De ce atâta tăcere, surâs
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286861_a_288190]