5,154 matches
-
a unei ființe necesare ce poate subzista prin sine, altfel spus printr-o cauză formală. Se mai poate Întâmpla ca Însuși Descartes să fi reconsiderat rolul și importanță intuiției, până acolo Încât să acorde acesteia capacitatea de a augmenta argumentul ontologic, așa cum reiese dintr-o scrisoare către Jean de Silhon din 1648: „Nu mi-ați mărturisit Dumneavoastră că sunteți mai puțin Încredințat de obiectele pe care le vedeți, decât de adevărul propoziției acesteia gândesc, deci exist? Or, această cunoaștere nu este
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
În scrierea cea mai amplă a lui Descartes - Principiile filosofiei: „Se poate demonstra că există Dumnezeu doar prin aceea că necesitatea de a fi sau a exista este cuprinsă În noțiunea pe care o avem despre el”. La nevoie, argumentația ontologică a cartezianismului ar putea subzista aproape În Întregime doar cu acest argument, al demonstrării lui Dumnezeu prin esența sa. Certitudinea existenței lui Dumnezeu devine În acest fel tot atât de absolută ca orice altă cunoștință analitic-matematică. E o certitudine reală, nu doar
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
fi, și nu doar o simplă posibilitate ideală. În același timp, acest mod de a argumenta se constituie În caracteristica fundamentală care Îi va permite lui Descartes să transforme ideea despre Dumnezeu În principiu al metafizicii sale. Obiecții aduse argumentului ontologic cartezian După cum era de așteptat, argumentul asupra existenței lui Dumnezeu a născut vii discuții și a generat obiecții care, Împreună cu răspunsurile lui Descartes, s-au adăugat de la o ediție la alta a Meditațiilor metafizice, până acolo Încât corpusul acestui apendice
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Anselm. Să ne amintim că, la Anselm, Dumnezeu era „ființa decât care altceva mai mare nu poate fi conceput”, pe când la Descartes, Dumnezeu este „ființa suveran perfectă”. Definiției epistemologice anselmiene, relativă la capacitatea de cunoaștere, Descartes Îi opune o definiție ontologică, relativă la obiectul Însuși. Pentru Descartes, perfecțiunea este expresia infinității actuale, nu a unei valori maxime indeterminate, nedefinite. El consideră că indeterminatul este conceptibil și În același timp inferior infinitului. „Infinitul, ca infinit, nu este cu adevărat Înțeles, dar cu
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
fi realizată. „Și astfel, văd pe deplin că siguranța și adevărul oricărei cunoașteri atârnă doar de cunoștința Dumnezeului adevărat, așa Încât, Înainte de a-l fi aflat pe el n-aș fi putut ști În chip desăvârșit nimic cu privire la vreun lucru”. Consecința ontologică: existența a două substanțe pe deplin distincte Descartes nu se mulțumește să demonstreze primordialitatea principială a lui Dumnezeu numai prin aceea că este garant al cunoașterii, făcând posibil demersul epistemic. El demonstrează și caracterul de prim-principiu În domeniul ontologiei
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
nu este numai un produs al procesului cogitativ, ci și Însemnul pus de creator În chiar opera sa, este sigiliul cu care-și marchează creația, așa cum s-a arătat mai sus. În acest fel, Descartes a demonstrat statutul de dependență ontologică al celor două substanțe, res cogitans și res extensa, față de substanța infinită, perfectă și etern adevărată, Dumnezeu. CONCLUZIITC "Concluzii" Dacă am reușit să atingem obiectivele propuse la Începutul lucrării, a arăta că În filosofia carteziană se regăsesc o seamă de
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
problematizarea continuă, dar și necesitatea unui criteriu de certitudine de fundal. Pentru Descartes, fundamentul Întregului edificiu al științelor este metafizica, ea singură fiind capabilă să garanteze, prin principiile sale, adevărurile celorlalte științe. Chiar dacă În urma criticii kantiene edificiul baroc al argumentului ontologic cartezian al existenței lui Dumnezeu a fost demolat, metafizica nu a primit alte principii mai consistente. Să nu uităm că Întrebării carteziene „este posibilă cunoașterea adevărată?”, filosofia inaugurată de Kant nu face decât să-i mute mai departe ținta: „cum
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
și Aurel, nu mai are nimic să spună celorlalți. Dar, deși fuge de ei, le și simte organic absența. În fine, în afara ideologiilor și a credințelor, care-l stăpâniseră cândva, lui Cioran viața i se pare ilogică. Dar, din perspectivă ontologică, numai ilogicul e legitim. Astfel, trăiește asemenea neamului pe care l-a blamat, în afara istoriei, cu un soi aparte de orgoliu, negându-se cu consecvență. Iată: „Viața pe care o duc aici și-a pierdut orice sens. Mă plictisesc să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
noastră sau nu pornește de la ea este ocol, eroare, pierdere de timp” (I, 76-77). Ce este acest adevăr ultim pe care Cioran îl caută cu disperare? O urmă de ambiguitate se păstrează în legătură cu sensul investit aici. În absența unui fundament ontologic (sau în prezența unuia tot mai precar), Cioran a abandonat poziția filozofului care se proiectează în idee, la fel cum are mari îndoieli în legătură cu adevărul ilustrat de sfânt. Cu puține excepții (sunt amintiți Pyrrhon și Epicur), filozofia greacă i se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
abisale. La fel și în privința adevărului: cu cât caută mai intens izbăvirea, cu atât mai mult, închis în lanțurile propriilor întrebări, e condamnat la neputință. Și adevărul, în căutarea căruia, înfrigurat, speriat, teluric, se află, este golit de miezul său ontologic. Eventual, îi sunt vizibile epifaniile, forme înșelătoare și tranzitorii. Oricum, într-un loc identifică adevărul cu ființa („Să cauți ființa cu vorbe! Ă Acesta e donchișotismul nostru, delirul aventurii noastre esențiale” Ă I, 77), fiind, însă, convins că experiența scripturală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în spirit. Dar, în cazul lui, suferința este golită de sens: „Nu am vocație spirituală. Sunt pe lume ca să sufăr și atâta tot” (III, 16). Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, crede că există un fel de compensație ontologică. Se refugiază, de fapt, în vizuina unei astfel de răsturnări de situație: „Nedreptatea e necesară spiritului; îl întărește, îl purifică. În materie de luciditate, o victimă este întotdeauna mai presus de persecutorii săi. A fi victimă înseamnă a înțelege” (III
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să elimini cenzura ironiei sau a bunului gust” (I, 49). Cum vom vedea, Cioran se luptă adesea cu cenzura bunului gust, cu exigențele înțelepciunii (și, tot exersându-le, le și ratează), ba chiar cu limitele ironiei. Până la urmă, ironia lui, ontologică, permite supraviețuirea: refugiindu-se în afara propriului corp transformat în aparență, Cioran denunță inauteticitatea oricărei prezențe. De fapt, tot negându-și firea, căutând înțelepciunea sau exersând ironia, el nu face decât să-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de n-ar fi vorba de fiziologie și de trup, unui cinic care se hrănește cu scepticism ar trebui să-i fie străină o astfel de angajare. Or, Cioran își trăiește cu ardență nihilismul social și, în substrat, pe cel ontologic. Și nu numai în imaginație. Viața de zi cu zi a lui Cioran e încărcată cu astfel de momente penibile. Să încercăm un mic inventar, nici pe departe complet. Iată: „Ceartă cu un negustor, în legătură cu o butelie de gaz. Îl
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Un zeu veghează asupra mea” (idem). Dar nu cumva acest zeu este un demon?! După ce ai ratat victoria, ce-ți rămâne decât să transformi eșecul în șansă și să explorezi fenomenologia eșecului? Șiretlicul la care Cioran apelează ține de fundamentarea ontologică a ființei sale, care se mută din limbaj în existență. Nu mai e deloc o surpriză să vedem că Cioran face apologia bolii, a eșecului, a renunțării. Își spune: „Să abdici, «să-ți prezinți demisia», să abandonezi, să capitulezi, să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
circulație materiale inedite, fie culese personal, din comuna natală, fie aflate în manuscris, culese de Nicolae Macovei de la populația huțulă din Bucovina. Cercetarea întregii creații populare din Bucovina, când, de fapt, se puteau redacta lucrări ample pentru fiecare dintre universaliile ontologice ale matricii semantice apă, pământ, foc, aer identificate într-o singură categorie folclorică, a făcut, practic, dificilă aprofundarea analizei. Dar ținuta științifică a lucrării, originalitatea sa, contribuția personală în realizarea acestei sinteze, ne îndreptățesc să o recomandăm, cu căldură, atât
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
imaginii 5: 1. Imaginea-copie caută sensul absolut, născut din dialectica vizibil/invizibil; 2. Imaginea-model este reprezentarea logică a realității; 3. Imaginea-fantomă, ca reprezentare psihică, aparține domeniului memoriei, visului, halucinației; 4. Imaginea poetică imprimă creației umane valențe retorice și estetice. Liant ontologic între latura senzorială și capacitatea intelectivă a naturii umane 6, imaginea, ca fenomen complex, dezvăluie nevoia omului, din toate timpurile, de a-și imagina multiple fețe ale lumii percepute. Astfel, imaginația a fost definită ca "facultatea pe care o are
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Burgos, "imaginea se definește, de la început, prin dinamismul ei" 24. Imaginea, ca "element viu" 25, dar și ca o "aproximare" 26, construiește "sintaxa imaginarului" 27 care dezvăluie un "limbaj în acțiune" 28. Plecând de la valența relațională a imaginii, ca liant ontologic între lumi imaginare, Régis Debray face un portret al imaginii, înțeleasă ca alteritate existențială, de la ideosferă până la videosferă 29. Cele trei etape ale umanității logosfera, grafosfera și videosfera sunt descrise din perspectiva dictonului "la început a fost imaginea" 30. Indiferent
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
spiritului uman (...), o schemă de organizare, o matriță, în care materia se schimbă, dar contururile rămân" 45. I.1.2. IMAGINEA. TIPOLOGIE ȘI SEMNIFICARE Arta populară, privită în dinamica unui imaginar socio-cultural, este un complex de imagini. Imaginea, ca suport ontologic al imaginarului colectiv, poartă amprenta unui simbolism socio-cultural care generează meta-imaginea, transformând formele de manifestare ale unui genius loci în categorii poetice. Arhitectura imaginii are ca temelie ritul și ritualul, devenite categorii ale imaginarului cultural, în timp ce meta-imaginea este reprezentată de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
inițiatic: imaginea arhetipală, imaginea mitică, meta-imaginea. Imaginea arhetipală, descătușată de statismul primordial, este o imagine antinomică, mărginind, dar și dezmărginind cunoașterea; lumea înțelesurilor se închide sau se deschide în funcție de modalitatea discursivă utilizată, fiecărei imagini fiindu-i specifică o strategie discursivă ontologică. Descifrarea imaginii arhetipale este posibilă prin intermediul ritului. Ritul are menirea de a reconstrui ființa umană și ființa cosmică, re-semantizând continuu dimensiunea existențială și convertind semnificațiile i-mediate la primatul imaginii. Ființa arhetipală se deslușește în devenire 46, pătrunderea pe tărâmul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
unui început de lume, trecut de mult în neființa cuvântului întemeietor de noi înțelesuri. Sub pecetea unei deveniri continue a semnificațiilor, mitul se înfățișează ca discurs polifonic, dublu structurat: 1. nivele de semnificație ritul, ritualul, ceremonialul; 2. matricea semantică universaliile ontologice apa, pământul, focul, aerul. Relaționarea dinamică dintre cele două structuri de semnificație se realizează printr-un complex de limbaje complementare (text, muzică, dans) care transformă starea existențială primordială ritul în procesualitate semantică ritualul , generând nucleul artisticității ceremonialul. Universaliile ontologice apa
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
universaliile ontologice apa, pământul, focul, aerul. Relaționarea dinamică dintre cele două structuri de semnificație se realizează printr-un complex de limbaje complementare (text, muzică, dans) care transformă starea existențială primordială ritul în procesualitate semantică ritualul , generând nucleul artisticității ceremonialul. Universaliile ontologice apa, pământul, focul, aerul ca entități structurante ale mitului, se află într-o continuă metamorfoză, de la elementul primar, static, prins în mrejele rostirii și rostuirii, prin rit, al lumii dintru început, la funcționalitatea arhetipală a procesiunii ritualice, până la dimensiunea simbolică
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
la funcționalitatea arhetipală a procesiunii ritualice, până la dimensiunea simbolică a creației artistice. Reprezentarea grafică a mitului ca discurs polifonic este următoarea: LEGENDA: * mitul, ca discurs polifonic, este reprezentat de sfera circumscrisă unui cub; * laturile cubului înscris în sferă reprezintă universaliile ontologice apa, pământul, focul, aerul; * vârfurile triunghiului înscris în fețele cubului (laterale, bază) sunt definite de structurile de semnificație ritul, ritualul, ceremonialul. Coordonatele spațio-temporale ale mitului sunt reprezentate de dans și de muzică. Interferența notațiilor ritmice construiesc, în același timp, un
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mitologice care sunt reconstituiri ale "marilor acte arhetipale, în scopul menținerii continuității lumii și vieții" și dansuri magice care "programează ritual actele vitale ale omului în raport cu mediul, cu fenomenele însoțitoare, cu existența socială și cu lupta pentru existență." 124 Recuperarea ontologică a sacrului este posibilă prin sincronizarea semnificațiilor discursive. Dezvăluirea legăturilor dintre universaliile ontologice se realizează prin această sincronizare a semnificațiilor instanțelor discursive, primenind legăturile dintre uman și cosmic. I.2.1. DE LA ARHETIP LA IMAGINE MITICĂ 1. APA Element cosmogonic
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și vieții" și dansuri magice care "programează ritual actele vitale ale omului în raport cu mediul, cu fenomenele însoțitoare, cu existența socială și cu lupta pentru existență." 124 Recuperarea ontologică a sacrului este posibilă prin sincronizarea semnificațiilor discursive. Dezvăluirea legăturilor dintre universaliile ontologice se realizează prin această sincronizare a semnificațiilor instanțelor discursive, primenind legăturile dintre uman și cosmic. I.2.1. DE LA ARHETIP LA IMAGINE MITICĂ 1. APA Element cosmogonic universal, simbol al nașterii și al morții 125, apa integrează și dezintegrează; noul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
viața pământului" 185, formând împreună "schema fundamentală a materialității": "Pământul frământat cu apă este (...) schema fundamentală a materialității" 186. În mitologia românească, în unele variante despre facerea lumii, cele 4 elemente primordiale apa, pământul, focul, aerul pun temelie universului, învestind ontologic increatul: "Pământul stă pe apă, de unde și credința că de aceea izvorăște apă când săpăm în pământ; pământul e așezat pe apă, iar cerul ca o umbrelă deasupra lui; alții cred că pământul e așezat pe apă, apa pe foc
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]