3,550 matches
-
aceea și ne-am hotărât ca la căderea nopții s-o luăm Într-acolo. Am mai ieșit de câteva ori În timpul zilei, ca să fiu sigur că nu greșisem direcția pe care o arăta sulița și, de fiecare dată după ce mă vâram Înapoi În casa din piele, Îi spuneam lui Enkim: - Mâine vom avea apă din belșug și ne vom răcori la umbră. Apoi adormeam, veseli nevoie mare, Înfășându-ne În pieile moi pe care ni le dăduse Aban. La căderea nopții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Am făcut semn că da. L-am pus În cealaltă luntre. Acolo are umbră. Numai să ajungem În sat, că vede Gula de el. - Apă, am cerut. Omul luă o bucată de piele și-o Înmuie În râu. Apoi Îmi vârî un colț În gură. - Mai ții minte cum făceai când erai copil? mă Întrebă. Am scos bucata de piele din gură. - Mai țin minte cum am făcut cu femeile, i-am răspuns și am dat să zâmbesc, dar fața păru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Tată din Cer, izbucni Enkim, cu ochii holbați. De-a ce se joacă mărunțeii ăștia, măi Krog? N-am răspuns. Eram numai ochi și urechi. Între timp, unii Îl târâseră cu forța pe primul om plecat la drum și-l vârâseră Într-o groapă; acolo, Îl legară de mâini și de picioare, chircindu-l În jurul unui trunchi de copac... M-am zgâit la mărunțeii aceia, din ce În ce mai uluit, dar pe ei Îi apucă un râs Într-atât de zgomotos, Încât se cutremurară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
dacă mă umilești, o să te chinuiască și o să te umilească și el la rândul lui. Iar tu, cu povestea ta despre vorbă, tocmai asta nu vrei. Am stat puțin pe gânduri. La asta era Logon cel mai priceput - să-ți vâre Îndoieli În suflet. - Și de ce crezi tu că Scept o să se Înfurie așa de tare dacă o să te umilesc? Îmi zâmbi din colțul gurii și iarăși mă privi În felul acela. N-am să fiu În stare să-l pricep
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
se răsuci deodată și fu cât pe ce să cad În cap și să-mi frâng gâtul. Sulița Îmi zbură din mâini cât colo, apucai să-l văd pe cel Împuns În burtă cum, stând În genunchi, Încerca să-și vâre la loc măruntaiele ieșite din trup, iar În clipa următoare simții peste mine trupul greu al celui care mă atacase. Abia atunci i-am văzut fața. Ar fi fost om frumos dacă nu ne Întâlneam În luptă de sânge. Avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
tăioși. - Fie, spuse Barra după o vreme. Abia atunci am părăsit vatra din mijlocul satului și m-am dus la casa mea și a lui Enkim. Femeia mea Îi alăpta pe Marea și pe Omăt, În timp ce micuțul Unu se tot vâra Între ei. Runa stătea Într-un colț și Își Încorda arcul, de parcă se gătea de mers la vânătoare. - Tata? - se Întoarse Unu, cu ochi sclipitori, când Îmi auzi pașii. Se posomorî preț de câteva clipe, după care uită tot și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
să fie un țanțoș avangardist, handicapat Însă de buzunarele goale. Există o fantomatică paralelă a acestei situații și de partea noastră a Atlanticului. Ca evreu ești totodată și american, dar În același timp nu ești. Imaginați‑vă Însă că‑ți vâri mâna În buzunar ca să lași un bacșiș boieresc și nu dai decât de scame pe cusătura căptușelii. Dar În seara aceasta, Ravelstein, cu mâna lui tremurătoare, a completat cecul, Într‑o stare extatică. Chelnerul adusese o dată cu nota de plată un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
completat cecul, Într‑o stare extatică. Chelnerul adusese o dată cu nota de plată un platou cu trufe de ciocolată, iar Ravelstein părea topit când a văzut‑o pe Rosamund Învelind Într‑un șervețel micile sfere presărate cu praf de cacao și vârându‑le În poșetă. - Ia‑le! Ia‑le pe toate! a Îndemnat‑o Ravelstein, comediantul evreu. Apoi, ridicându‑și vocea spartă, de petrecăreț nocturn: Astea sunt suveniruri comestibile. Fiecare trufă pe care ai s‑o Înghiți o să‑ți Învie În minte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
Riscuri titanice”, le numea el. - Chick, i‑ar fi greu cuiva să găsească o persoană mai imprudentă decât tine. Când mă gândesc la viața ta, sunt tentat să cred În fatum. Tu ai un fatum. Ești Întotdeauna gata să‑ți vâri nasul unde nu‑ți fierbe oala. Și poate că tțțț‑ah, nu numai nasul. Ce vreau eu să spun e că sistemul tău de orientare se dovedește foarte defectuos. Dar tocmai această absurditate era pe placul lui Ravelstein. - Tu n
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
uneori, Îmi amintea de quakerul de pe cutia de fulgi de ovăz. Pulsa de suficientă energie pentru a Încălzi doi oameni deodată. Numai umerii Înălțați Îți sugerau că temperatura era sub nivelul de Îngheț - umerii Înălțați spre urechi și mâinile adânc vârâte În buzunarele pardesiului, dar cu degetele mari afară. Își ținea picioarele lipite unul de altul. Nu era ceea ce obișnuiam noi să numim un „dandy”, dar purta Întotdeauna pantofi fini. Despre Battle se spunea că e un om de o cultură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
mare, echilateral, din oțel tubular inoxidabil. Ravelstein urma să‑l folosească pentru a‑și muta greutatea corpului de pe o parte pe alta. Când trebuia să treacă din pat Într‑un scaun cu rotile pentru terapia fizică, baza triunghiului Îi era vârâtă sub coapse. În timp ce se prindea, cu picioarele slăbite, de tubul de oțel, instalația era Înălțată treptat, prin Învârtirea unei manivele plasată la piciorul patului. Brusc Îi vedeai gambele slăbănoage ridicându‑se, ieșind de sub așternut. Și pentru că nu‑și putea deschide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
decât dac‑ar fi căzut pe Lagauchettierre. Mai văd o stranie și nesfârșită procesiune de eleve, mergând două câte două, În haine negre de uniformă. Cu fețe destul de albe pentru a fi ofticoase. Călugărițele care le supraveghează Își țin mâinile vârâte În mâneci ca să și le Încălzească. Bălțile de pe strada murdară sunt adânci și acoperite cu o pojghiță de gheață. Adulții tolerează la copii această iluzie - a realității reale. Până la o anumită vârstă n‑ai ce‑i face. În familiile Înstărite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
Când stătea tăcută, Vela era foarte frumoasă. În tăcere, părea să se Închine frumuseții ei. Poate că Ravelstein sesizase acest lucru. Venise În New Hampshire ca să petreacă un scurt timp alături de mine și Înțelesese pe dată În ce eram eu vârât. Detesta scena rurală, dar de dragul meu Își Întrerupsese viața lui adevărată. Nu‑i plăcea să‑și părăsească postul de comandă de la centrala sa telefonică. Suferea să fie separat de informatorii lui din Washington și Paris, de studenții lui, de oamenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
mașină de cafea espresso - prea mare pentru albia emailată a chiuvetei din bucătărie. Mâinile Îi tremurau și mai tare când trebuia să execute operații foarte delicate ca, de pildă, să bâjbâie cu vârful șiretului după gaura În care să‑l vâre. Abia de avea putere să poarte paltonul de antilopă căptușit cu blană, care se târa pe jos când Îl ajutam să‑l Îmbrace. Nu mai era În stare să‑și Învârtească ceasul și mă ruga pe mine sau pe Nikki
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
Trebuie să te internezi! Dar când a văzut cât de Îndârjit eram, a coborât din nou ca să‑l cheme pe doctor de la telefonul proprietăresei. Locuia la cinci minute de noi. Fără să protesteze că fusese trezit din somn, mi‑a vârât o lanternă În gât și În ochi. Doi haidamaci În uniforme de infirmieri umpleau acum cadrul ușii, ținând În mâini o targă pliantă. Cei doi negri În halate albe tocmai Începuseră să desfacă targa pe podea, când i‑am oprit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
era, desigur, cu neputință să car bagajele sus, iar șoferul, mirosind dificultăți, și‑a băgat banii În buzunar și a șters‑o. Necazul era limpede pentru el, dar nu și pentru mine. M‑am târât până sus și m‑am vârât În pat. - Ce bine că am plecat de pe insula aia blestemată! i‑am spus lui Rosamund. E posibil să fie Încă aceeași zi? Nu‑i decât douăsprezece? Am decolat În zori. „Degetul timpului așezat pe ceasul amiezii”, cum spunea Mercutio
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
bătrâna soție a artistului, Îmbrăcată Într‑o rochie lungă, verde‑auriu, s‑a aplecat și a fost ajutată să se urce În cabina camionului. Purta o pălărie de mătase. Artistul TV și‑a scos papucii de pâslă și i‑a vârât În buzunarul paltonului, apoi a Încălțat niște mocasini și s‑a cățărat În camion lângă nevastă‑sa. Infirmierul era de față și‑i ajuta, după care mi s‑a adresat mie: - Urmezi la rând. Avem nevoie de spațiu și am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
lectura tratatului Istoria filozofiei de Russell, o carte vizibil deformată și chiar zdruncinată, foarte modernă În sensul că Încearcă să te scutească de studierea câtorva filozofi germani și francezi. În felul lui și Ravelstein Încercase să mă ferească să‑mi vâr nasul În operele gânditorilor pe care‑i admira el cel mai mult. Îmi comandase să scriu aceste amintiri, e drept, dar nu socotise necesar să‑mi macin creierii cu clasicii gândirii occidentale. Pentru scopurile unei scurte biografii, Îl Înțelesesem destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
În sfârșit, izbutește. Repede își trage ciorapii, își pune pantofii, își îmbracă haina, îi închide nasturii de os. E gata. Ba nu, mai are ceva de luat, o carte, pe care i-a împrumutat-o mai demult. Surâsul Giocondei. O vâră în geanta cât un hârdău. Trage ușa după ea și coboară iute-iute cele patru etaje de trepte răsucite în formă de cochilie de melc marin. Iese în stradă cu grijă, strecurându-se printre porțile mari de fier forjat și uitându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
ea de el. Până aici, nimic neobișnuit. Iar dacă vă voi spune că regele a râvnit la ea, că a cucerit-o și într-un final l-a lăsat pe bietul sculptor cu buzele umflate iar pe iubita acestuia a vârât-o în harem, nici asta nu vă va mira, căci face parte din mersul fatal al istoriei. Numai că în acest caz, fata cu pricina a dat dovadă de niște intuiții peste nivelul ei și din cauza lor a acționat ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Își apleacă puțin capul într-o parte și cotcodăcește. Ești prea aproape de mine, nu-ți dai seama că ești imens iar eu sunt numai de-o șchioapă? Și nici nu se poate spune că ai fi cine știe ce frumusețe. Pascal își vâră un deget printre gratiile coliviei, în semn de prietenie. Hai, mușcă-mă, dacă vrei. ─ Chiu-hiu! Cinteza apucă zdravăn în cioc arătătorul astronomului și-l ciugulește ca pe-un os de sepie. Au! Ce peruș rău ești! Și Pascal își trage
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
se adăpostesc de crivățul subțirel ce despică osul în refugiul de metal și sticlă ridicat în mijlocul zăpezilor. Într-un colț s-a încolăcit un câine, din cei cu blana albă, mițoasă, de berbece. Câinele doarme temeinic în ea, cu botul vârât între labe și coada împăturită dedesubt. E dulău de treabă, cu o fire blândă. Chiar întărâtat prin vreo haită de maidan, acest câine care latră gros și rar nu va mușca totuși niciodată, nu el, pe oaspetele întârziat ce cutează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Cu mâinile astea ți-l scot, nenorocito! Ca cu furculița ți-l scot! Și să i-l duci ăluia de-a intrat unde nici nu gândeam. La pachet ți-l dau să i-l duci, să vezi numa’! Fărmăcata își vârâse tot pumnul în deschizătura fetei. Mantinela nu se mai zbătea. Leșinase. Mai apucă să vada cum pasărea aceea albă vine iar, se așează chiar pe burta ei și prinde a țipa din nou „Pardalian!“ Speriat de țipetele celor două femei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
și să mă ierte, dacă oi fi făcut păcate în activitatea mea? Ce, numai dumeata poți să spovedești, părinte? Se ridică și porni spre pompa americană. Culese de pe jos un cui lung, de douăzeci. Îl șterse de praf și îl vârî în buzunarul jiletcii. Se răsuci spre popa Băncilă și îl privi îngândurat. - Auzi, părinte... Da’ matale cui te spovedești? Tot la ăia la care ai semnat de ieșire? Știi, hârtia aia de mi-a arătat-o și mie odată Goncea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
cu Procopie, din Bancă. Un om, talpa iadului, Procopie ăla! L-am lăsat, că mă termina. Eftimie, ăsta de-al doilea, nici nu-l simțeai. Dar curvar, săracul. Ridică neputincioasă brațele, săltându-se ușor și pe vârfuri. Încercă să-și vâre capul pe orificiul geamului de la ghișeu. Șopti, ușurată: - L-am lăsat până la urmă și pe Eftimie. Ce să fac, nu mai puteam nici cu el. Era chestie de demnitate, oricâtă diplomație era în mine. Eu dormeam în bucătărie, că acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]