25,627 matches
-
echivala cu însuși răul, n-avea nici o justificare nici față de sine însuși, nici față de ceilalți, pe care-i prețuia, față de mama, față de Monica, față de Vlad, față de Stelian, dacă va rămâne scufundat, captiv în mlaștina asta insuportabilă, în lașitatea asta, în frica asta... Ce trăia el nu era viață, ci temniță. Trebuia să încerce să iasă din temniță, trebuia să lupte. În oraș se vorbea că în pădurile din lunca Dunării s-a format un grup de partizani, oameni curajoși cărora nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
sus și cu ochii țintă în tavan, un nou sentiment s-a născut în inima lui, un sentiment care la început era ceva firav, ca o boare și repede a crescut în el, a prins rădăcini și l-a subjugat - frica. Frica a început cu o întrebare: dacă prinde taică-său de veste că lipsește pistolul, că el a umblat la ascunzătoarea din pivniță și a luat pistolul; taică-său nu are habar că el știe de existența armei îngropate de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și cu ochii țintă în tavan, un nou sentiment s-a născut în inima lui, un sentiment care la început era ceva firav, ca o boare și repede a crescut în el, a prins rădăcini și l-a subjugat - frica. Frica a început cu o întrebare: dacă prinde taică-său de veste că lipsește pistolul, că el a umblat la ascunzătoarea din pivniță și a luat pistolul; taică-său nu are habar că el știe de existența armei îngropate de bunicu-său
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
început să tremure de spaimă atât de tare, de parcă ar fi fost aruncat în Siberia în haine de vară și ar fi dârdâit de frig. Nu se mai putea opri, nu se mai putea controla. Aproape se sufoca, fiindcă, de frică, uita să mai respire. Prin cap i se derulau tot fel de variante negre cu ce va urma: se va năpusti miliția peste ei acasă, în miez de noapte, va sparge ușa, o să-l scoale din pat, o să-l îmbrâncească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ce l-a informat ăla de la miliție, atunci chiar că rezolvă cazu cum le-a cerut tov Cameniță și ies iar basma curată, futu-i dumnezeii mă-sii... Elevul ăsta pipernicit, slăbănog și negricios, care se pișa pe el de frică, susținea că doi cunoscuți de-ai lui, tot elevi, doi bandiți, împreună cu o armă de foc, au fugit în pădurea Galimea să se alăture lui Baldovin. -Futu-le mama lor de derbedei, bine că știm, îi belim, să nu le mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
chestia fără ocolișuri, în stilul său inconfundabil: Bă, dacă vrei să ai viață bună cu mine, miști după cum cânt eu, dacă nu, te ia mama dracului. ‘Nțeles? Ăla a înțeles. Avea Cameniță un fel de a fi, că băga oricui frica în oase și se făcea îndată deplin înțeles. Novăceanu a mâncat jar, nu alta, în vremea din urmă cam lâncezise: fără să crâcnească, i-a furnizat tovarășului Cameniță datele de care avea nevoie. Care sunt defectele lui Boromir: bețiv, afemeiat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
tavă cu apă și ceva de mâncare), l-au lăsat în pace. Chiar a dormit câteva ceasuri, chircit într-un colț al celulei. Când s-a trezit, starea lui lăuntrică, în loc să fie mai bună, s-a înrăutățit: îl stăpânea o frică fără seamăn, era sigur că această acalmie e aparentă, e provizorie și că de fapt anchetatorii îi pregătesc ceva groaznic la care el n-o să reziste. La propriu, a început să-și plângă de milă: încerca să-și oprească lacrimile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
încăpățânare, de mult. Se enervase, o lovea din ce în ce mai tare. Apoi a luat bastonul de cauciuc și a dat cu el, la întâmplare, din toate puterile. Însă femeia tot nu ceda: nu recunoștea și nici nu plângea de durere și de frică, așa cum ar fi reacționat oricine. Sub ochii impasibili ai gealatului care stătea smirnă, tovarășul Cameniță a bătut-o pe mama până când ea a leșinat. Atunci s-a oprit. Transpirase de efort. I-a poruncit insului în uniformă: -Toarnă niște apă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
au pornit spre ea alergând. Apoi i-a cuprins teama și s-au oprit. S-au gândit să fugă de acolo: cu inima strânsă au făcut câțiva pași înapoi. Pe urmă iar au stat în loc. Curiozitatea era mai mare decât frica. Mai curajos, Biță și-a îndemnat prietenul: -Hai, bă, Mirceo, să vedem ce e, n-om muri noi din asta!... S-au apropiat pășind ezitant, atent. Când au ajuns la vreo cincisprezece metri de ceea ce li se păruse a fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
care o cunoscuse în timpul detenției în temnița Securității. În preajma lui Cameniță, în fratele meu se trezea copilul neajutorat care stătea ațipit în sufletul său: Vlad, autoritatea intelectuală de prestigiu național, acum nu mai găsea răspuns la nimic, îi era doar frică, o frică de moarte, fiindcă în preajma lui Cameniță fratele meu avea sentimentul că în orice clipă își poate pierde viața. Cameniță apăruse din nou și îi impunea să-și scrie de acum înainte declarațiile acelea în fața lui, nu în fața acelui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
cunoscuse în timpul detenției în temnița Securității. În preajma lui Cameniță, în fratele meu se trezea copilul neajutorat care stătea ațipit în sufletul său: Vlad, autoritatea intelectuală de prestigiu național, acum nu mai găsea răspuns la nimic, îi era doar frică, o frică de moarte, fiindcă în preajma lui Cameniță fratele meu avea sentimentul că în orice clipă își poate pierde viața. Cameniță apăruse din nou și îi impunea să-și scrie de acum înainte declarațiile acelea în fața lui, nu în fața acelui prea politicos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
terminat țigara, s-a ridicat, l-a bătut iar pe umăr și a plecat așa cum venise, tăcut și zâmbitor. Din noaptea aceea, vreme de câțiva ani vizitele îngerului nu s-au mai repetat. Deși îngerul îi provocase o stare de frică, de nesiguranță cum nu mai simțise el vreodată, tovarășul Cameniță a ajuns curând să-și dorească să i se mai arate îngerul. A ajuns să-l aștepte pe înger. Se întreba ce anume îl atrăgea la el și își răspundea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
i se și spune. Numai că, de data aceasta, coperta se dă la o parte ușor, ca fulgul. Prima pagină e albă. Și următoarea la fel. Răsfoiesc pagină cu pagină și una după alta se dovedesc nescrise. Iarăși mă cuprinde frica, mă îneacă panica: dacă, pentru mine, cartea va rămâne albă până la sfârșit, dacă nu are nimic să-mi transmită? Caut un sprijin în ochii lui Lazarus. Ce aflu în privirea lui mă liniștește. Într-adevăr, curând apare înscrisul. Literele sunt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
creat. Chiar și aceia cărora nu le-a mers ca nouă, tot și-au dat seama de farmecul originalității și al puterii creatoare... Apucă-te de Miorița. Alecsandri îmi spunea că, pentru întâia oară în viața lui, i-a fost frică să nu moară înainte de a fi ajuns acasă, atunci când trecea munții purtând cu el neprețuita baladă ce tocmai o găsise, într-atât avea simțământul că descoperise un bulgăre de aur - de n-ai destulă vreme, nu trebuie să-mi răspunzi
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]
-
în temnițele din Tiraspol, niște derbedei din sat au pândit când bătrâna era plecată la câmp sau la biserică și i-au furat din ogradă tot ce mai avea-foarfecele de pe pragul casei, toporul, sapa, până și hainele soțului decedat. De frica hoților, pe care poliția nu i-a putut găsi niciodată, dacă nu cumva ea punea la cale tărășeniile, atunci când se ducea undeva, maica Natalia își urca găinile în podul casei și le încuia acolo. Această femeie puternică, dar rămasă fără
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
întreținând mai multe discuții cu frații români din Țară, dar mai ales în partea de sud a țării, Basarabia era considerată ca fiind rusească, bolșevică, străină României, pierdută de România. Atunci zece ani în urmă îmi explicam aceste rătăciri prin frica și dezinformarea generată de imperiul răului, Uniunea Sovietică, prin dictatura instaurată în România de clanul Elena și Nicolae Ceaușescu și prin întunericul spiritual în care au fost ținute toate țările din “lagărul socialist”. Astăzi, după semnarea tratatului cu Ucraina (ticălosul
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
și noi plecăm cu inima plină de la dumneavoastră, pentru că....” „...pentru că m-ați găsit în așa hal (râde). în ce hal m-ați găsit! Necurățenie, neîngrijit! Du-te divale, prășește... Eu de două nopți dorm afară pe prispă”. „Nu vă este frică de șerpi?” „Nu, nu. Pentru că eu nu lucrez de ziua lor și eu de cinci ani nu l-am văzut, măcar mort. Eu nu lucrez de ziua lor, de Alexei și nici de Ziua Crucii. Acolo pe prispă pun o
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
prea mult, ca să nu-mi fac griji. Un medic la pensie e tot medic.“ Apoi, falsul ministru îi telefonează secretarei profesorului X. și-i spune că o să-l sune curând marele analist, care are unele probleme cu ficatul. Însă de frică nu se duce la doctor. Ajuns la profesorul X., analistul află că, într-adevăr, are ficatul cam obosit. Dar cine nu-l are? Din respect pentru fostul ministru, profesorul X, îi face analistului și alte analize. Și știți doar cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
după privire. Nu pot fi confundați niciodată cu indecișii, cu gură-cască și cu mondenii. Au în privire o febră de damnați, de oameni pentru care împlinirea sufletească și frustrarea au ajuns într-un moment maxim. Când simt milă sau chiar frică văzându-i, îmi amintesc ce bolnav de cărți am fost decenii de-a rândul, cum strângeam tot ce puteam să aduc acasă, cum mi-am ridicat biblioteci până sus, în tavan, pe toți pereții odăii, unde luptam cu mine însumi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
mă târâți în organizația voastră de rahat, că fac urât! Care șapcă? Ce șapcă? Ce mă privește pe mine uniforma dumitale extremistă?!“ Bineînțeles că mai departe nu s-a întâmplat nimic. Totuși, Vasile B. a rămas cu un soi de frică nedeslușită în suflet, ca atunci când, deși îți merge bine, te aștepți la ce-i mai rău. Frica a durat cam un an. Mai bine zis, până în seara când a dat nas în nas cu Gomoiu în fața liftului. Purta o pălărie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
pe mine uniforma dumitale extremistă?!“ Bineînțeles că mai departe nu s-a întâmplat nimic. Totuși, Vasile B. a rămas cu un soi de frică nedeslușită în suflet, ca atunci când, deși îți merge bine, te aștepți la ce-i mai rău. Frica a durat cam un an. Mai bine zis, până în seara când a dat nas în nas cu Gomoiu în fața liftului. Purta o pălărie tiroleză verde, de vânător și era foarte relaxat. Vasile B. a rămas ca trăsnit, cu ochii pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
frigorifice câștigate la tombola de la sare și ulei. „Ce ne facem, vecine?“, îl întreabă domnul Piscălescu pe domnul Mușuroi. Domnul Mușuroi doarme pe palier, în fața liftului. N-ai cum să-l clintești. Nici la serviciu nu se mai duce, de frică să nu-și mute altul patul în locul lui, iar el să se culce pe acoperiș. Al dracului, domnul Mușuroi! Și aici are noroc. Casa lui Piscălescu e plină de lucruri mari, pe când în apartamentul lui Mușuroi ar mai încăpea vreo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
se gândesc la cei care trăiesc optzeci, nu la cei care mor la șaizeci și unu. Vasile B. se întorcea acasă pe jos, ca să-și limpezească gândurile, dar era speriat. Ar fi trebuit să se așeze undeva. „O să mor de frică în fața unei alimentare“, și-a zis Vasile B. și a traversat strada spre parcul din fața Ministerului. Ar fi vrut să apese pe un buton, să se deschidă o portiță și toate ideile care-i forfoteau bezmetic în cap să dea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
urmă, tot otrava mi se părea cea mai scuzabilă. Într-o zi, s-au mutat. Mă pregătisem pentru un calvar de durată, iar ei au șters-o fără să-și ia la revedere. Pur și simplu au dispărut. Un timp, frica din mine m-a făcut să visez urât. Dar într-un mod eficient. Visam că le făceam felul, însă atât de bine, încât nu eram prins. Și, bineînțeles, mă trezeam odihnit, cu sentimentul datoriei împlinite. Nu am fost curios să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
odihnit, cu sentimentul datoriei împlinite. Nu am fost curios să știu unde s-au dus și pe capul cui a căzut nenorocirea. Am vrut să-i uit și am reușit. Totuși, din când în când, am o senzație incontrolabilă de frică. Uneori, mă prefac că greșesc etajul și sun la ușa familiei liniștite care s-a mutat în locul demenților. Când aceștia îmi deschid, mă scuz, le surâd complice, iar la plecare le spun de mai multe ori: „Mulțumesc!“. Ar trebui să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]