23,551 matches
-
odată scurs definitiv timpul În care oamenii se aflau În legătură cu zeii, chiar dacă le invocă ocrotirea, cultul adus În epoca polisului pare aproape să aibă scopul de a Îndepărta acțiunea și de a ratifica periodic distanța ireductibilă care Îi separă pe zei de oameni. Nu Întâmplător, orice formă de contaminare putea să expună cetatea intervenției divine, zădărnicind orice acțiune cultuală și făcând absolut necesare ritualurile de purificare, care puteau fi chiar prevăzute de calendar, ca plinteriile, sărbătoarea ateniană a spălărilor. Dar În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
să-l exorcizeze pentru a lăsa spațiu acțiunilor omenești din cetăți. Scopul ceremoniilor de cult este, așadar, păstrarea și apărarea ordinii instituționale, a cărei funcție pentru supraviețuirea cetății o exaltă și prin intermediul căreia se stabilește un raport dialectic cu lumea zeilor și cu timpul eroilor. Dar nu lipsesc nici formele de dirijare a dezordinii, prevăzute de calendar, ca antesteriile, aloele, brauroniile În Atica, prin care tensiunile sociale și dintre sexe, crizele Între generații sunt proiectate temporar Într-un timp diferit. În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
a timpului și numai importanța căpătată progresiv de către Olimpia și de sărbătorile ei penteterice, cu o cadență cvadrienală, a făcut din aceste competiții (subcapitolul 2.3c) un termen de referință cu valoare absolută pentru calcularea timpului. Jertfele și ofrandele pentru zei, precedate de o procesiune și Încheiate cu un banchet sacru, erau trăsăturile constante și comune ale oricărei sărbători. Moment pentru reafirmarea și consolidarea identității și unității civice prin intermediul celebrării cultului public, sărbătorile asumau o dimensiune politică, În anumite cazuri evident
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
rit al eliminării miasmelor care pătaseră polisul pe parcursul anului. Dar dacă impuritatea putea dezlănțui mânia divină, Întrerupând echilibrul pe care se Întemeia existența umană, la rândul lor, antesteriile, sărbătoarea primăvăratică a florilor și a vinului nou, dedicată lui Dionysosxe "Dionysos", zeul beției și al dezordinii, circumscriau orice transgresiune și neînfrânare la timpul limitat al sărbătorii. Un soi de carnaval și de mare sărbătoare de Anxe "An" Nou, În timpul căreia spiritele morților se plimbau nestingherite prin cetate și gustau o supă de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
formă ritualizată de transformare a vinului În produs cultural. După ce erau destupate butoaiele cu vin nou, din care i se ofereau lui Dionysos cupe cu vin amestecat cu apă În proporțiile cuvenite, participanții puteau să Înceapă degustările după ce Îi cereau zeului ca folosirea acestui phàrmakon, medicament, dar și venin, să fie favorabilă și fără pagube. În decembrie, atunci când vinul, după prima fermentare, era bun de băut, se celebra o altă sărbătoare, caracterizată de o atmosferă de libertate fără limite. Erau aloele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mare rit de trecere sau de inițiere care trebuia să confirme intrarea tinerilor aristocrați În societatea adulților. Era, așadar, vorba despre sărbători exclusiv religioase, celebrate Într-un spațiu sacru, ca Olimpia sau Delfi, care uneau cultul eroilor cu cel al zeilor. Învingătorul Își găsea modelul În erou, dar totodată el devenea motiv de faimă pentru propria cetate. Poeți ca Bahilide sau Pindar serbau izbânda prin imnuri de biruință, ducând astfel acea victorie dincolo de limitele temporale ale sărbătorii. Premiul, o cunună de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
numai către sfârșitul secolului al V-lea Î.Hr. a fost introdusă și o competiție tragică. Deschise de o procesiune care muta de la Akkademie la templul lui Dionysos Eleutheros, la baza Acropolei, unde se Înălța teatrul, o antică statuie a zeului, care rămânea pe durata sărbătorii, dionisiile mari erau singura legătură evidentă pe care competițiile tragice o aveau cu cultul lui Dionysos. De altfel, deja pentru antici era proverbial să afirmi că tragedia „nu avea nimic de-a face cu Dionysos
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cu cultul lui Dionysos. De altfel, deja pentru antici era proverbial să afirmi că tragedia „nu avea nimic de-a face cu Dionysos”. Dar dacă subiectul putea să nu fie dionisiac, până Într-atât Încât, Între operele transmise până la noi, zeul nu apare decât În Bacantele lui Euripide și În Broaștele lui Aristofan, mai multe elemente formale par să conducă la Dionysos. Masca, prosopon, era imaginea cultuală a zeului, după cum tot o mască purtau actorii și după cum „măști”, prosopa, erau personajele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
nu fie dionisiac, până Într-atât Încât, Între operele transmise până la noi, zeul nu apare decât În Bacantele lui Euripide și În Broaștele lui Aristofan, mai multe elemente formale par să conducă la Dionysos. Masca, prosopon, era imaginea cultuală a zeului, după cum tot o mască purtau actorii și după cum „măști”, prosopa, erau personajele. Mai mult, protagoniști ai Întâmplărilor tragice erau niște eroi, după cum Dionysos era zeul-erou (subcapitolul 1.3.b). În sfârșit, Dionysos era un zeu metamorfic, iar tragediile aduceau pe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
prosopon, era imaginea cultuală a zeului, după cum tot o mască purtau actorii și după cum „măști”, prosopa, erau personajele. Mai mult, protagoniști ai Întâmplărilor tragice erau niște eroi, după cum Dionysos era zeul-erou (subcapitolul 1.3.b). În sfârșit, Dionysos era un zeu metamorfic, iar tragediile aduceau pe scenă transformările ordinii din care izvorâse prezentul. Este ceea ce se petrece și În Orestia lui Eschil, unde se povestește trecerea de la dreptatea aristocratică, Întemeiată pe răzbunare, la cea a tribunalelor democratice ale cetății; sau În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de figura lui Socrate, al cărui cuvânt se răspândea liber În cetate, În timp ce, dimpotrivă, la Sparta erau Încă privilegiate tradițiile, nu se modificau legile și erau ascultate poveștile despre eroi (Platon, Hippias maior, 284 B-285 E). Mai mult decât pe zei, Socrate și Platon pun În discuție povestirile care Îi privesc (Platon, Legile, X, 887 C-888 D), iar dacă Socrate se mișcă Încă În incertitudine Între a se ocupa de filozofia Înțeleasă ca „muzică” supremă și modul obișnuit de a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
a gândirii (ibidem, 607 B), iar mitul putea să Îi Împingă pe tineri să „săvârșească răul” (ibidem, III, 392 A). Odată cu Critias, unul dintre cei treizeci de tirani, critica mitului fusese Împinsă până la afirmarea caracterului de pretext al povestirilor despre zei, deși se recunoștea faptul că ele aveau scopul de a-i sustrage pe oameni pericolului brutalității unei existențe sălbatice; cu toate acestea, existența lumii divine, deși creată de șiretenia omului Înțelept, era negată. Dar pentru Socrate Încă nu era inutil
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
se putea inspira poetul. Însă pe măsură ce ne apropiem de Aristotel, criza cetății antice și a Atenei În special se Îndreaptă către sfârșit. Critica sistematică adusă mitului erodase progresiv certitudinile pe care se Întemeia cetatea și pusese În discuție Însăși lumea zeilor; nici procesele de impietate, cărora le-a căzut victimă Însuși Socrate, nu fuseseră de folos pentru frânarea dezagregării spre care se Îndrepta cetatea. Centrifuge Îndrăznețe erau și unele mișcări religioase cu caracter mistic, ca orficii, sau filozofico-religioase, ca pitagoreicii, și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Deocamdată Aristotel afirma că forma și structura lumii divine nu erau nimic altceva decât o proiecție fantezistă a oamenilor (Politica, 152b, 23-27), iar mai târziu, după moartea lui Alexandru, chiar atenienii aveau să-l accepte pe Demetrius Poliorcetes ca „singurul zeu adevărat, În timp ce ceilalți dormeau sau plecaseră În altă parte ori nu existau”2. 3. DINAMICI ȘI ORIENTĂRITC "3. DINAMICI ȘI ORIENTĂRI" 1. Un politeism pentru cetatetc "1. Un politeism pentru cetate" Odată cu afirmarea instituției polisului, condiția cetățeanului pare să prevaleze
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de ceilalți greci pe cetățenii fiecărei cetăți, care aveau calitatea de cetățean prin drept de naștere și erau egali Între ei. Acest mod de a gândi și de a reprezenta universul uman se proiectează ca Într-o oglindă În lumea zeilor și a eroilor, obligată să sufere o deviere În sens civic și politic. Regimul riguros endogamic al panteonului, care fusese expresia extremă a calității etnice a religiei grecești, și rolul central Îndeplinit de familie În tradiția mitică traduc acum complexul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
obligată să sufere o deviere În sens civic și politic. Regimul riguros endogamic al panteonului, care fusese expresia extremă a calității etnice a religiei grecești, și rolul central Îndeplinit de familie În tradiția mitică traduc acum complexul Închis al cetății. Zeii, personali și puternic antropomorfizați, fuseseră și mai erau Încă o modalitate de a reprezenta și gândi lumea. Astfel, când spațiul individului a ajuns să coincidă cu spațiul cetății, În care cetățeanul recunoștea sursa capabilă să Îi satisfacă nevoile și locul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sfera ei de competență, În interiorul căreia Își găsea propriile limite, În timp ce fiecare era, la rândul ei, hotar pentru acțiunile celeilalte. Acest lucru excludea faptul ca orice realitate importantă din punct de vedere social să fie lăsată În puterea unui singur zeu, la fel cum schema ierarhică a politeismului se dovedea necesară pentru desfășurarea ordonată a funcțiilor atribuite fiecărei zeități, analoagă inevitabilei ierarhii care contribuia la menținerea ordinii În cetăți. În Odiseea (XX, 66-75), Afroditaxe "Afrodita", Heraxe "Hera", Artemisxe "Artemis" și Atenaxe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
primește jertfe Împreună cu Demetraxe "Demetra" și Coraxe "Cora". Hestiaxe "Hestia", inima și vatra casei, devine centrul și vatra polisului. Templul ei se transformă Într-un soi de arhivă publică, iar altarul ei se află În centrul cetății. Introduși În polis, zeii se integrează și Împart cu ceilalți cetățeni spațiul urban, politizându-se și ei. Pe altarul Hestiei erau invocate legile 1, iar la Atenaxe "Atena" Zeusxe "Zeus" Agoràios veghea asupra adunărilor orășenești, deschise de obicei printr-un sacrificiu, În timp Zeus
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
legile 1, iar la Atenaxe "Atena" Zeusxe "Zeus" Agoràios veghea asupra adunărilor orășenești, deschise de obicei printr-un sacrificiu, În timp Zeus Boulàios și Atena Boulàia vegheau asupra lucrărilor sfatului, Bulè. Templele Însele deveneau locuri menite exercițiului dreptății. Dar dacă zeii Își aveau casa În cetate și celebrarea cultelor lor contribuia la cimentarea structurii sociale, distanța ireductibilă care Îi despărțea pe nemuritori de muritori se accentua, erodând, În mod paradoxal, concetățenia dintre oameni și zei pe care Însăși polisul părea să
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
locuri menite exercițiului dreptății. Dar dacă zeii Își aveau casa În cetate și celebrarea cultelor lor contribuia la cimentarea structurii sociale, distanța ireductibilă care Îi despărțea pe nemuritori de muritori se accentua, erodând, În mod paradoxal, concetățenia dintre oameni și zei pe care Însăși polisul părea să o realizeze. Cetatea năzuiește mai mult să exorcizeze decât să invoce intervenția divină, reclamată numai În legătură cu cel care Îi este potrivnic ei sau În situații critice deosebite. Efortul constant de a menține condiția de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
condiția de puritate, natural pentru orice om grec, dar și pentru fiecare cetate, și celebrarea periodică a cultului și sărbătorilor Îngheață parcă acțiunea divină, circumscriind-o la spațiul sanctuarelor și la timpul ceremoniilor rituale. Polisul nu se poate substitui lumii zeilor, pe care a așezat-o Într-o oarecare măsură sub controlul său după ce și-a integrat-o. Exercitându-și jurisdicția absolută asupra celebrării cultelor și asupra deformării riturilor, cetatea pretinde să fie singura interpretă a lumii zeilor; ea vrea să
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
poate substitui lumii zeilor, pe care a așezat-o Într-o oarecare măsură sub controlul său după ce și-a integrat-o. Exercitându-și jurisdicția absolută asupra celebrării cultelor și asupra deformării riturilor, cetatea pretinde să fie singura interpretă a lumii zeilor; ea vrea să fie unica mediatoare Între acea lume și oameni, asemenea Atenei, care se proclamă, prin voință divină, depozitara și Împărțitoarea oricărui beneficiu pentru omenire (subcapitolul 2.2). 2. Supraevaluarea mitului și limitele rituluitc "2. Supraevaluarea mitului și limitele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mult la orientarea măsurii și capacității rațiunii grecilor, desprinzându-i progresiv de categoriile mitice. Arhè și telos, Început și sfârșit al tragediei după Aristotel, mitul era un mod de a reprezenta lumea ca realitate de neschimbat și neschimbată după acțiunile zeilor și ale eroilor. Omul, căruia această realitate Îi fusese Încredințată, rămânea În orice caz exclus din discursul mitic. Numai În unele tradiții locale există urmele unei antropogonii, iar, dacă se vorbește despre o origine, aceasta este a unor gene, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
omului, o acțiune care Însă le aparținuse Înainte acelor gene, iar apoi cetății. De rit depindeau conservarea prezentului și soluția, sub semnul stabilității, a recurentelor și periodicelor crize ce puteau amenința comunitatea cetății. Apoi ritul delimita câmpul de acțiune al zeilor și al eroilor, În măsura În care le Îndepărta sau le orienta intervenția. În diverșii termeni care Îl desemnau, òrgia, hierougìa, dròmena și drama, actul ritual se califica drept o acțiune specific omenească ce avea scopul de a confirma și În același timp
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
frecvent și alte animale, ca porci, capre și oi. Dacă era destinată morților, eroilor și zeităților infernale, victima era, În cele mai multe cazuri, arsă În Întregime: era enàgisma, care ducea cu sine ideea de contaminare. Thysìa era, În schimb, jertfa pentru zeii olimpieni. Și victimele contribuiau la deosebirea destinatarilor, fiindcă erau de culoare Închisă pentru zeii infernali, deschisă pentru zeii olimpieni. Apoi, dimensiunile cultuale ale zeilor și eroilor erau definite și de locurile destinate operațiunii și de formele altarelor care se găseau
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]