5,899 matches
-
el sunt dezlănțuiri ale unor obositoare semne de întrebare. Astăzi, lucrează la un roman autobiografic, intitulat „Aurora”. </biography> ELOGIU Știu! Voi sunteți arhitecții pricepuți la arta pură, Care nu scriu poezie nelipsită de măsură! Voi sunteți aceia care nu se-abat de la trohei, Integrați în emistihuri, cumpătați în iambii grei! Voi sunteți aceia care-l moștenesc pe Eminescu, Lupte duc cu epigonii și-l slăvesc pe Maiorescu, Cei ce poartă plagiatul spre pedeapsa capitală, Care scuipă tabloide și blamează vorba goală
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
dinspre sud presărată cu case... Un șir lung de trepte din piatră... de ambele părți, bambuși pitici bătrîni... linia adînc crestată a cefei ei pe cînd cobora... — Ai Încercat să afli din ce pricină și În ce condiții s-a abătut nenorocirea asupra fratelui dumitale? — Nici nu-mi vine să cred că a fost fratele meu. La urma urmei, nu știam eu mare lucru despre el. — Totul s-a petrecut după ce m-am despărțit de el, aseară. Îmi fac și eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
adăugat „nemotivat” (nu cred). Zilele trecute mi-a trimis Liviu un sondaj cu gradul de fericire declarată al diverselor popoare. România a ieșit de departe pe ultimul loc, dar alături de grupa est-europeană. Nigerienii sunt cei mai fericiți. De ce m-am abătut? Fiindcă mereu încerc să îmi explic, în fel și chip, de ce naiba suntem noi așa de amărâți, și unul din răspunsuri este: fiindcă așa ne place: face parte din cultura noastră de bază, o cultură în care îți e rușine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
de Sandu, de cei pe care, pe rând, i-am avut aproape în starea de invazie metastazică. I., iată, femeie ca mine, dar fără norocul pe care l-am avut eu cu doctorul Blaj în 1997. Am vrut să îi abat gândurile. O vreme a mers, dar aluneca înapoi spre spaimele ei. Am ajuns să îi sugerez să treacă spre marijuana. Și mi-a răspuns: „Nu pot. Dacă fac asta, nimeni nu mai încearcă să mă salveze fiindcă medicii au dezarmat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
zaruri. - Ce vrei să spui? îl întrebai. - Mă gândesc la duduia Ana... I-a fost scris să se mărite cu un om din alt capăt al lumii...Abia venit și gata! - Se spune că e un om cumsecade, rostii ca să abat ceva care simțeam că avea să urmeze în vorbirea lui, poate n-ar fi urmat, nu știam, simțeam o neliniște. Lung stătea în dreapta mea, la o anume distanță. Locul din stânga, acolo unde fusese cu câteva minute înainte Ana, era gol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dar nu înainte de a-i simți ocrotitoarea mână pe umărul drept: ultima dovadă a prezenței lui în seara aceea. 4. Într-o după-amiază dinspre mijlocul toamnei acelui an, venind acasă și văzând toate luminile aprinse în apartamentul doamnei Pavel, mă abătui pe la ea. Mă bucurai; avea în vizită pe nepoată, Marga Popescu, tânăra profesoară de altădată. Era acum în vârstă, dar o anume știință a vieții o ajuta să întârzie ivirea semnelor de amurg. Pleca în Franța. Venise să ne anunțe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
superi, că țineai la el, dar soția lui, datorită complexelor ei, m-a oprit; n-a dorit să te «deranjeze»; m-a rugat să nu te anunț decât după înmormântare. Iartă-mă; dar cred că înțelegi că nu mă puteam abate. De altfel, zăpada e destul de mare, drumul acoperit. Cine știe dacă și cum ai fi nimerit în chiar ziua aceea; cu ce să vii de la gară? - s-ar fi găsit poate, nu-i vorbă, dar nu garantez în ce fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
adus aminte de el. Am sorbit câte-un păhărel; eu m-am uitat pe fereastră la cai; apoi bătrânul prinse a istorisi, în lumina mâhnită a unei zile cețoase de toamnă. —Să vedeți... începu cuconul Dumitrașcu, moale, odată m-am abătut și eu prin părțile acestea, or fi vreo treizeci de ani de atunci. Am venit pentru o moștenire, într-un târgușor de pe-aici, am uitat cum îi zice. Într-o zi, neavând ce face, am luat pușca și am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pline de noduri ale pușcașului. Și dintrodată simții frica mânilor acelora mari, care m-ar fi putut strivi într-o clipă; frică de ele și de mânia multă vreme închisă, care ar fi putut să izbucnească dintrodată și să se abată și asupră-mi. Asta o simțeam însă nelămurit numai, în clipele acelea, în fundul ființei mele, ca o adiere slabă, ca un tremur ușor. Apoi se întoarse Sandu crâșmarul, dădu țuicile zâmbind, dădu pacul de tutun și-și puse mânile-n șolduri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
apropiam de capitală (moș Ștefan Leu zicea: „reședință“); dar ziua era prielnică pentru călătorie cu trăsura, la picioarele noastre aveam un paner plin cu lucruri bune de ale gurii, și amândoi am fost într-un gând să nu ne mai abatem pe la târg. Nu mai mergem pe la reședință, Ilie!... strigă, de la locul lui, moș Ștefan. Vizitiul scutură hățurile și dădu din cap în semn de înțelegere. Suiam acum o costișă lină, lungă, fără sfârșit parcă; târgul, într-o înfundătură, rămânea la stânga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
holdă întârziată, zărirăm umbre de secerători. Se ridicau și se plecau regulat. Iar la margine o momâie se târa la fața pământului, ceva negru ce se mișca cu greutate. —Ce să fie acolo? întrebă doctorul. Ne apropiem încet. Apoi ne abăturăm în loc. Trăsura, în drumeag, se opri. Oamenii care ne întovărășeau se apropiară și ei. Acu vedeam: era o femeie, o bătrână care se târa pe pământ. E o babă, zisei eu cătră doctor. —Și ce face acolo?... Atunci, întăia oară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
bucată de drum; moara rămase scârțâind și vânturându-și spetezele pe singurătatea dealului. Eu mergeam obosit în pasul calului și nu mă gândeam la nimic. Așa trecură câteva zile - și-n duminica următoare, înainte de a pleca la Iași, vătaful se abătu pe la mine. —Cucoane Petrache, zice, vă rog de îndrăzneală, să nu vă supărați... Ați fost bun cu noi, și m-am gândit eu să trimet nevasta la curte să vă facă o leacă de dulceață... Tot n-are ce face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
găteje, mânia furtunii. Un zvon greu creștea între nourii negri și poiana frământată ca de spaimă - creștea ca o buciumărie prelungă chemând spaima din zarea mohorâtă, înăbușită de pulberi răsculate. Așa crescu bubuind buciumăria pădurii, învăluiri dese de stropi se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
deosebită, și despre vedenia din alte lumi, care trecuse prin viața lor. Iarna urmă domoală; oamenii și vitele o duceau bine. Nimic nu mai tulbura așezarea singuratică. Numai c-o zi înainte de ajunul Crăciunului, un preot ș-un dascăl se abătură călări, de la satul cel mare al lui domnu Vâlcu. Veneau să vestească și bordeienilor nașterea Mântuitorului. Intrară în curte și călugărița îi primi foarte cuvioasă și tristă; trecură și pe la bordeie, și femeile și copiii le ieșeau înainte. Faliboga își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de rău jalnice. Pe urmă cugetă la dragostea lui - și iar parcă văzu la căpătâi pe Marghiolița humelnicului. - Pe la spate, prin păretele de stuh, vântul răzbea în câteva locuri cu pulberea măruntă a omătului, și pe deasupra tot mai des se abăteau învăluirile. - Și deodată, cum sta așa pe-o coastă, i se păru că s-a iscat în juru-i un freamăt neobișnuit. „Vântu-i peste samă de tare...“ se gândi el. Acuma nu mai erau răgazuri și clipe domoale; acuma parcă ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Se simți pierdut; numai o clipă mai auzi urletul cânelui; chemările-i înăbușite se stânseră în sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba lui; și auzi prin noaptea viforoasă mugetele vitelor, cutremurul șopronului și urletul străpungător. Se abătu repede din drum și strigă cu glasu-i răgușit: — Măi Lepădatu, măi! unde ești? ce este? Descălecă și se năpusti prin viscol. Pipăi cu mânile și cu picioarele - căci vârtejurile de omăt îl orbeau. Apoi se opri: auzise geamătul adânc al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
lacată pe clonțul dușmancei. Neliniștile, însă, și pornirile iuți ale muierii lui Alexa se îndreptaseră în altă parte și ele nu știau nimic. Un pădurar din codrii de dincolo de apă venise a treia zi de Paști la curte și se abătuse c-o poruncă boierească pe la Alexa. Acolo nu găsi pe vătaf și-i ieși înainte, întrebându-l ce caută, madama Cristina. Pădurarul acesta era un flăcău voinic și negricios, cu pălărie lată-n boruri, cu baltag în mâna dreaptă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
odăița împodobită cu scorțuri, Cristina îl împungea ușor c-un deget, ca să contenească. Și-n tăcere, ea se ridica-ntr-un cot și-și ațintea urechea, ca s-asculte tropotul unui căluț de munte, care trecuse vadul de pe deal și abătea spre un cotlon tainic. Atunci ofta și se trăgea ca o mâță spre ușă. Și n-o simțea nimeni, așa umbla, cu pași de umbră, cu inima bătând de spaimă, și de fericire. Dar unul din șpionii femeiești care dădeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
aținti cu ochii lui mici și negri ca picături de păcură. —Ce ai, uncheșule? N-am nimica, măi băiete, da’ m-au apucat așa gânduri de bătrâneță... Mă gândeam, suind, că baba ceea își face câteodată de cap! Când îi abate femeii, apoi să ferească Dumnezeu. Că astă-noapte i s-au arătat semne, și că să caut la trepetnic și-n zodie... Că-și aduce aminte că i-a spus doftoru când am fost bolnav, astă-vară. Da’ eu parcă stam să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
În curmătura în fața pătulului, fusese pregătit pentru urs, la sfârșitul toamnei, un leș de cal bătrân, cumpărat de la o stână de sus. „Domnii“ de la Sibiu trebuiau să vie să stea în pândă câteva nopți, așteptând ursul, ca să-l puște. Dar abătându-se asupra domniilor lor griji și năcazuri, precum și o mare pacoste asupra țării cu alegerile de deputați, domnii n-au mai venit și au trimes răspuns lui Culi că petrecerea lor se amână. Atuncea Culi, înțelegându-se cu badea Toma Orășanu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
acolo oaspeții, Culi a început a se înviora, ceea ce, pentru doctorul Micu, era semnul cel mai evident că opera de vindecare desăvârșită rămânea ornicul din părete, adică timpului. După ce au plecat domniile lor la Sibiu și la Cluj, s-a abătut un alt crâmpei de iarnă peste Prelunci. S-a slobozit din miezul nopții vifor de omăt, care a început din ziua de Sfântul Ion Botezătorul, 7 ianuarie, și a ținut până la 10 ianuarie, ceasul amiezii. Atâta și-au răspuns, urlând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
-i bată inima, văzând căruța acasă. S-a temut să nu se fi întâmplat vreo poznă. S-a temut poate să nu cugete prea mult asupra unor împrejurări nouă, pe care mai curând dorea să le lase nedeslușite. S-a abătut pe la grajd și a văzut pe Șarg liniștit: a întors spre el botul și a făcut ușurel: Hn-Hn! Atunci a ocolit colțul casei celei mari, la pridvor. În pridvor, în bătaia soarelui, ședea la pământ un copil străin. Era bălănel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vestești. Și să-i las să doarmă la leasa lui Crăciunete? — Fie; lasă-i acolo, ca să nu se mai ostenească. —Altfel nici nu-i chip, a scuturat din cap Gâdea. Am și eu destulă cale îndărăt; și trebuie să mă abat și pe la tovarășii mei. Mâni, când se ridică soarele la două suliți, mă aflu iarăși la dumneata: eu sunt om strict. —Văd, Ștefan Gâdea, am zâmbit eu iar; fă cum binevoiești. Gâdea s-a lăsat cu toată greutatea în lopeți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
său. Călăreții lui s-au oprit la o bătaie de săgeată. Fiul a aruncat slujitorilor de la cortul verde frâiele calului; pâlcul lui de oaste a dat strigăt și ortalele rămase în urmă au răspuns, încât vulturii de sub cerul nouros au abătut spre pustie. Era o zi mohorâtă, fără soare, și vântul sufla dinspre munții depărtării. Soliman-Sultan asculta posomorât în despărțitura din fund a cortului său strigătele prelungi ale oștirii de la Amasia, pe când icioglanii săi, după rânduială, desfăceau de pe Mustafa șahzadè armele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
armele. Când feciorul cel semeț a pășit spre despărțământul sfânt al cortului, muții l-au și împresurat cu juvățurile. El s-a oprit numai o clipă, scăpărându-și privirile în jur. C-un muget înalt de leu mânios, s-a abătut spre cei mai de aproape lovindu-i cu strășnicie. Au căzut câțiva în juru-i încolăcindu-se ca viermii. Nu te îndura, stăpâne și tată! a strigat el. Întăi judecă-mă. Sultan Soliman a desfăcut un colț de perdea, aruncând o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]