17,219 matches
-
vremurile nesigure, principele nu va găsi decît puțini oameni în care să poată avea încredere. Un principe de acest fel nu poate să se călăuzească după ceea ce constată în vremurile de liniște, cînd cetățenii au nevoie de stat; căci fiecare aleargă, fiecare făgăduiește și fiecare este gata să moară pentru stat, atunci cînd moartea este departe, dar în momente de restriște, cînd statul are nevoie de cetățeni, el găsește prea puțini care să vrea să-l slujească. Și experiența de acest
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
nu-l Înțelegeam pe deplin. Aveam să-l pricep curînd, Într-o după-amiază, În curtea școlii pentru orbi din Cluj, cînd m-am luat la Întrecere la fugă cu alți băieți, cu toții simțind că păstrăm urme de lumină Între gene. Alergam În direcția clădirii școlii. Ceilalți s-au oprit la linia de sosire, În schimb, eu am scăpat mai departe, in trînd cu tot avîntul În zid. CÎștigasem, dar ce folos!... Cabi netul medical, după ce m-a pansat, m-a dat
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
năluci colorate, sînt de ajuns și două orbite goale. Organul lipsă Își duce Înainte viața sa fantomatică: mîna retezată de la cot simte că mișcă brațul, piciorului spulberat de schije de la genunchi În jos i se pare că atinge pămîntul, că aleargă, urcă treptele și coboară panta. Treptele sînt de piatră, să pate În deal, coasta e acolo, toate sînt vizibile, palpabile. Pro teza picio rului amputat poate călca anume pe ele. Dar ce e cu lumina din ochii stinși, de unde vine
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
de sticlă cu un dovleac, tot de sticlă, la capătul de sus. Țeava o ținea rezemată de umărul drept ba ciul Martin Baumgartner, iar mingea roșie de vin din cucur bă ta de sus lucea ca o bombă. Bășicuțe mărunte alergau Întruna de-a lungul tubului, spărgîndu-se repede. Baum gar tner oprea vinul cu degetul mare, pecete la capătul de jos al țevii, iar cînd Îi dădea drumul, valul umplea Într-o secundă paharul, făcea deasupra o spumă albă, apoi roz
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
dintre noi, el părea cel mai puternic. Nu era mai Înalt, dar avea brațele mai groase și capul mai rotund, cel mai rotund dintre toate capetele de băieți de la secția română, dar și de la secția maghiară. Așa că la Zoli am alergat de Îndată ce tata mi-a dat drumul după explicații. Mă chemase de la joacă și mă amenințase că am s-o pățesc, dacă nu stau nemișcat lîngă aparatul de radio cu ochișor verde și cu acumulator negru. Ceva foșnea dinăuntru puternic, sîsÎia
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
rest, o spaimă cum n-a mai fost, cea mai strașnică din Întreaga mea copilărie. De la sperietura asta, eu și cu János am zvîcnit Înainte, Într-o fugă fără aer pînă acasă. Am izbutit să schimbăm cîteva vorbe pe drum. Alerga În stînga mea, Înspre șosea, poate ca să mă ocrotească. Ne-am salutat În dreptul uliței lui, iar el a cotit-o spre Jip. Mi-am continuat cursa, am trecut pe lîngă casa noastră, am intrat ca o furtună În curtea din spatele
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ca prin vrajă acolo, urma să se uite la el. Am văzut din nou mult sînge și am plecat. Eram atît de amețit și de uimit, nu de alta, ci de sosirea acasă a lui Zoli accidentat Înaintea mea care alergasem cu sufletul la gură, că mama a trebuit să-mi explice de mai multe ori că bunicul lui oprise o mașină care-l adusese iute pe băiat acasă. Alergasem fără oprire cel puțin patru kilometri. CÎt timp a stat piciorul
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ci de sosirea acasă a lui Zoli accidentat Înaintea mea care alergasem cu sufletul la gură, că mama a trebuit să-mi explice de mai multe ori că bunicul lui oprise o mașină care-l adusese iute pe băiat acasă. Alergasem fără oprire cel puțin patru kilometri. CÎt timp a stat piciorul lui Zoli În ghips, am urcat și mai des În casa din dosul magazinului. Mergeam cu ma ma și cu Lia ca să-l vedem pe bolnav și să-i
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
desprindeau cîteva ulicioare lăturalnice. Ploile lăsau În urmă un noroi atît de cleios, că oamenii găsiseră cu cale să Întindă pe trotuare niște scînduri ce se Îmbucau la capete și pe care se putea merge Încălțat În zi de sărbătoare. Alergînd desculți, copiii lipsiți de băgare de seamă se răneau serios În capătul cîte unei scînduri scăpate din Încheietură și săltate deasupra celeilalte. Valeriu Ruba avea nouăsprezece ani și, alături de alți băieți de vîrsta lui ori de ani apropiați, participa la
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
-i ca pe Dumnezeu. De raportul lor la comandament depinde soarta voastră. Aveți datoria... Ați Înțeles? — Înțeles. — Are, a lófaszba, de pus careva vreo Întrebare? Nu. Săpau șanțuri, spărgeau piatră, o cărau de colo-colo, to peau smoală, doborau copaci, erau alergați și suduiți de meș terii mai ai dracului, mîngîiați cu o vorbă de cei mai omenoși, mîncați de purici, Într-un cuvînt, construiau În trecătorile munților cazemate care să oprească asaltul bolșevicilor. Căpeteniile erau Încrezătoare că rușii nu vor trece
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
caute, mai bine, să treacă podul peste Tisa la Slatina, de unde să-și Încerce norocul. În orășelul ce se aflase Între cele două războaie În Cehoslovacia, domnea o tăcere apăsătoare. Nimeni pe străzi. În gară Însă, forfotă de front: oameni alergînd și ascunzîndu-se după vagoane, sărind dintr-un tren Într-altul, patrule pe urmele lor, focuri de armă. Fugarii au hotărît să se despartă și să-și joace fiecare cartea. Valeriu l-a văzut ultima oară pe celălalt cățărîndu-se Într un
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
adică, nu au Întrecut În efect poveștile mamei Floare. Aveau În ele ceva Înfricoșător, neobișnuit, strălucitor și autentic, conferit de prezența ei ca personaj În toate narațiunile și de tonul convingător cu care le depăna. Într-o seară, a apărut alergînd din fundul curții și, pierzîndu și aproape răsuflarea, mi-a spus că greu mai scăpase de o motohaliță și că aia pîndește dincolo de șură, nu cumva să mă duc Într-acolo. Niciodată Însă nu a știut ori nu a vrut
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
gîndindu-se la SÎnpetru cel Mic. Basul nici nu mai stătu pe gînduri, le Împrumută și bani, numai să pună pe roate afacerea. Cantina, devenită pînă la urmă pensiune, fu deschisă. Floare și două fete din Făgăraș găteau, serveau, un bucovinean alerga după cele de trebuință. Nu lipseau de pe masă tăițeii și lăștile cu brînză, guiașul, plăcintele cu curechi și cu cartofi, popricașul de pui cu smîntînă, cîrnații făcuți ca la șvabi, zupa cu găluște, zama cu groscior pe poame ca vișinele
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cu ce-i deasupra pămîntului, nu cu ce-i sub el! Au fost Împroprietăriți și Pomenii În satul lor, În 1924, au mai cumpărat cîte ceva din cîștigurile de la București și din petrol, iar după altă chiverniseală n-au mai alergat. Se apropiau de acum de patruzeci de ani. Copiii lor, născuți pe două continente, Îi crescuseră mai mult rudele. Viața Împreună o Începuseră În bunăstare. Averea aceea a Întregii familii o pierduse bătrînul primar din prea mare generozitate, prea multă
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
atelaj cu care transporta alimente, muniții, combustibil, efecte militare. În țara lor, nemții recurgeau deja curent la transportul cu căruțele, ținte mai greu de nimerit de avioane. Primăvara lui ’45 l-a găsit mereu pe fugă. Alături de vreo doi-trei camarazi alerga dintr-un land Într altul, ferindu-se de bombe și de ruși. Prin aprilie, cînd se chinuiau să țină drumul spre vest, povestea că a dat peste o bă trînă Într-o fermă pustie. — Eu nu mă mișc de aici
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cu ceva de-a lungul corpului mi-l scanează de la glezne spre creștet: SÎnteți Înaltă, domnișoară și foarte frumoasă! Cum vă nchipuiți că arăt? Mi-a răspuns cu totul altceva cum că literele cărților sînt niște mumii Învie doar cît aleargă ochii pe deasupra lor dar o carte Însuflețită de voce preface literele-n sonorități iar sonoritatea În ecouri cartea poate să ardă inflexiunile ei Însă merg mai departe iar vocea mea devine aură a lui Faust a lui Ulise a Căutării
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
Cunoscută sub denumirea de Noli me tangere, după traducerea latină a interdicției lui Isus, ea s-a bucurat de zeci de reprezentări iconografice. În prima zi a săptămânii - duminică, așadar -, Maria Magdalena vine la mormânt și vede piatra „ridicată”. Speriată, aleargă să le ducă vestea lui Petru și „celuilalt ucenic pe care îl iubea Isus”. Aceștia sosesc degrabă, „ucenicul cel iubit” devansându-l pe mai vârstnicul său codiscipol căruia, totuși, i se oferă privilegiul de a intra primul în mormânt. „Ucenicul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Phoenix însoțind cvadriga solară. Într-adevăr, Soarele - sub chipul unui bărbat cu o coroană de flăcări pe cap- călătorește prin cerul al treilea, de la răsărit spre apus, într-o cvadrigă trasă de patruzeci de îngeri. Înaintea cvadrigii, acoperind oarecum pământul, aleargă pasărea numită Phoenix (Phoinix). Dimensiunile ei sunt uriașe (cât nouă munți la un loc), iar îngerul o numește paznicul pământului (ho phylax tes oikoumenes), întrucât, desfăcându-și aripile, apără pământul și tot ce viețuiește pe el de dogoarea, altfel insuportabilă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ochii cu un petec de nor . Era trist și plângea. Și acolo, jos, în casa de care avea grijă, copilul adormise plângând. Părinții se certaseră din nou. Și atunci când cei mari se ceartă, glasul lui firav nu se mai aude. Alergase de la unul la celălalt, să-i împace, dar nici el, nici copilul nu fuseseră auziți. Acum se așternuse tăcerea dar nu liniștea. Tristețea se revărsa în valuri din casă, peste potecă, până la poartă, ba ajunsese și în grădină . Era cenușie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
privi în urma lui, dar nu era de văzut nici el, nici lumina. Nu era nimic de văzut, decât întunericul și furtuna care se întețise. Nu știa cât dormise. Deschise speriată ochii. De data asta, cineva bătea în ușă cu putere. Alergă la ușa, cu inima bătându-i nebunește în piept. Deschise ușa. În lumina alburie a zorilor, stăteau acolo, în prag, amândoi : soțul și fiul ei. Cu hainele ude, sfâșiate, cu părul și bărbile șiroind de apă, cu alge în păr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
în lumină, împreună cu potirul și mi-a trecut deodată prin minte că sângele tuturor a fost oferit în loc de vin și al celor uciși, și al celor vii și că n-am dreptul să iau numai eu Sfânta Împărtășanie. Nu știu cum am alergat înapoi la pivniță, i-am scos pe ceilalți, am ajuns iarăși la locul bisericii și, în timp ce fetița începu să cânte, am împărțit-o tuturor. Acum vă așteptați, cred, la o minune. Dar n-a fost nici o minune. Nu atunci. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
fânețele noastre și păreau să se audă cosașii și greierii și iarba și florile înflorind le auzeam și le simțeam pe toate, și se făcuse mare lumină, dar nu îndrăzneam să deschid ochii cine știe, poate-l găsesc. Auzeam ciobanii alergând pe lângă mine, câinii lătrau, eu nu deschideam ochii ca să-l pot ajuta pe cel ce mă rugase. Începusem să plâng, poate-poate-l înduplec să apară. Dar nu-l găseam. Corul se urca sus, tot mai sus, vocile se revărsau suave și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
viu. Îl aștepta. Viu, în plină lumină, îl aștepta. Era iubirea însăși, cea care aștepta. Dar când El o să se întoarcă, va mai găsi iubire în inima noastră ? Cine sunt eu ? Cine sunt eu ? Glasul copiilor răsuna în toată poiana. Alergau, legați la ochi, să se prindă unul pe altul și pe urmă, după haine, trebuiau să se recunoască. Dacă vreunul nu reușea, cel prins putea să spună câteva cuvinte ca să fie recunoscut. Nu era cine știe ce jocul acela, dar îl inventaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
să punem mâna pe tine ! Te-am recunoscut !" Dar vocea continuă : "Hei, am zis doar că mă joc și eu cu voi: întâi prindeți-mă, pe urmă vedeți dacă mă recunoașteți, pe urmă vorbim și... mai vedem noi." Îmbufnați, copiii alergară, de voie, de nevoie, încotro auziseră vocea. Ba chiar l-au și prins, ca și cum nici nu s-ar fi ostenit să se mai ascundă. "A, e simplu ! Ia să vedem! Așaaaaaa..." spuse primul și întinse mâna să-i atingă hainele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
pâine albă câte una pentru fiecare. "V-am adus ceva de la biserică!" Bătrânul le spusese dimineață să meargă la biserică, fiindcă așa se cade, duminica să se sature cu trupul și sângele Lui, dar parcă nici nu-l auziseră și alergaseră toți în poiană, râzând, strigând. Atunci cabanierul îi spusese câinelui, care se luase pe poteca după el : "Tu stai aici și păzește copiii!" Iar câinele se întorsese spre casă. Se uitară unul la altul înmărmuriți. Ursei se făcuse și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]