4,413 matches
-
Lovinescu etc.). După emigrarea la Sidney, în 1945, figura sa a intrat într-un con de umbră. În ultimii ani, cel mai susținut demers de recuperare a fost inițiat de Editura Vinea, condusă de Nicolae Țone, de Institutul pentru Cercetarea Avangardei Românești și Europene (ICARE) și de caietele Aldebaran (nr. 1-4/2001). Un volum de scrisori din exil către colegii săi de generație, remarcabil ca valoare documentară, a apărut în 2003, la Editura Dacia din Cluj. De fapt, recuperarea lui Boz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1-4/2001). Un volum de scrisori din exil către colegii săi de generație, remarcabil ca valoare documentară, a apărut în 2003, la Editura Dacia din Cluj. De fapt, recuperarea lui Boz a avut loc urmînd trei dimensiuni: ca susținător al avangardei istorice, ca apropiat al „generației tinere” din anii ’30 și ca scriitor evreu din diaspora. Atîta cîtă este, importanța acțiunii sale critice rămîne însă legată de promovarea modernității poetice radicale. În prefața Cărții cu poeți, tînărul autor își formulează, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poemă”. Respingînd atitudinea magisterială, autorul se declară nu un judecător, ci un însoțitor empatic al celor ce vin; semnificativă (în sensul ceva mai sus menționat) este evitarea „concluziilor” mortificante, lăsată la latitudinea poeților, nu a criticilor; în lumina „luptei tinerești”, avangardele și modernismul de varii nuanțe - inclusiv cel „tradiționalist” - se întîlnesc într-o diversitate stimulativă: „ultima generație de poeți se ridică acum impetuoasă și zgomotul luptei tinerești e vibrant și metalic. Nu noi, ci ei vor trage concluziile la etapa poemei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poezie au fost confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă. O deplasare dinspre marginea spre centrul sistemului literar, dinspre critica de susținere practicată, în anii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă. O deplasare dinspre marginea spre centrul sistemului literar, dinspre critica de susținere practicată, în anii ’20, de către unii artiști și scriitori modernisto-avangardiști (George Ciprian, Ion Vinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
istorie mai detaliată sau mai sumară a receptării. Din motive de spațiu, prezentul studiu are în vedere doar receptarea de pînă în 1990 a autorului, pornind de la ideea că procesul de canonizare critică al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei autohtone, a fost intim legat de nevoia depășirii aceluiași „complex al periferiei”. Fără a fi, desigur, exhaustiv, el nu se va limita la „traseul de creastă” al exegezei, ci va încerca să ofere - mergînd pînă la date extraestetice - și o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu o fervoare maniacală - încep să circule informal în mediile boemei bucureștene din anii neutralității (v. în acest sens și spectaculoasele evocări din Memoriile lui Constantin Beldie). După toate aparențele, ele au fost elaborate independent de influențele mișcărilor europene de avangardă (sesizînd, mai tîrziu, asemănările, autorul își va subintitula unul dintre manuscrise „schițe și nuvele... aproape futuriste”). Nu știm însă cîte dintre ele erau deja elaborate în 1909, anul „inventării” Futurismului european. „Actul de naștere” sau pseudonimul scriitorului a fost parafat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
moment, începe un destin postum - el însuși „urmuzian” - pe care discretul, cvasianonimul autor nici nu ar fi îndrăznit să-l imagineze. Cele aproximativ 40 de „pagini bizare” salvate îl vor transforma, peste cîteva decenii, într-un clasic al literaturii de avangardă, beneficiar a mii de pagini exegetice, studiat în școli și universități, tradus în numeroase limbi de mai largă sau mai restrînsă circulație, precursor al tuturor „revoluțiilor” artistice ulterioare... Dubla personalitate - diurnă și nocturnă, de grefier „burghez” la Curtea de Casație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nou, al liricei eliberate de logică și anecdotă din lumea întreagă (Urmuz-Dada-Suprarealismul, trei cuvinte cari stabilesc o punte, descifrează o filiațiune, lămuresc originile revoluției literare mondiale din 1919”. Precursoratul avangardist mondial - și absolut - al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei românești nu putea lipsi, desigur, din discursul de legitimare al „contimporanului” Ion Vinea... Tudor Arghezi, „botezătorul” Postum, Urmuz intră cu adevărat în atenția publicului printr-un mic scandal de presă, înscenat - postum - de către nașul său literar Tudor Arghezi. Acesta acuzase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Uranus. Acuzat de epigonism, ultimul va simți nevoia să se delimiteze de model („Către Ionathan X. Uranus, autorul lui Totog”) în Bilete de papagal, nr. 435, 11 iulie 1929, p.3., apud. Ionathan X. Uranus, În potriva veacului. Textele de avangardă (1926-1932), ediție îngrijită de Mariana Macri și Dorin-Liviu Bîtfoi, Ed. Compania, Buc., 2005, pp. 126-127; textul, semnat Ionathan X. Uranus, Polițist, are următorul motto: „Totog: Vax - Urmuz: omul cu mîrțoaga” și conține propoziții paradoxale de genul: „Urmuz e sufletul, e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ionathan X. Uranus, adoptînd părerea dumitale, nu e decît o părticică din trupul acestuia (...) adică partea aceea care a intrat în pămînt spre descompunere și pentru hrana viermilor, care nu sînt altceva decît niște paraziți”). Proza majorității autorilor români de avangardă din acei ani - F. Brunea, I. Călugăru, I. Vinea, Jacques G. Costin, Filip Corsa, Sașa Pană, Geo Bogza, Gr. Cugler - se resimte, în doze variabile, de pe urma „efectului Urmuz” (critica va vorbi despre existența unui „urmuzianism” tipologic, oarecum ca în cazul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și negator. În „Urmuz premergătorul”, Geo Bogza nu se sfiește să-l așeze pe Urmuz „alături de Eminescu” (dar și de Poe, Rimbaud, Chaplin și Buster Keaton), după ce în manifestul revistei Urmuz îl apropiase de Iisus... Necesitatea de legitimare internă a avangardei autohtone prin intermediul unui mit fondator devenise imperioasă. Cercul Contimporanului încercase deja să-și găsească o legitimitate în „abstracționismul” artei populare și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În subcapitolul „Urmuz și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
autohtone prin intermediul unui mit fondator devenise imperioasă. Cercul Contimporanului încercase deja să-și găsească o legitimitate în „abstracționismul” artei populare și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În subcapitolul „Urmuz și avangarda” al monografiei sale din 1970, Nicolae Balotă a insistat avenit asupra acestei mitizări interbelice, vorbind despre „fervoarea religioasă” a adepților dadaisto-constructiviști și suprarealiști: pentru ei, Urmuz este „profetul autentic”, deci „refuzat”, exemplar prin „revolta sa și saltul săvîrșit prin scrisul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
militant-hagiografică a emulilor, „Lectura paginilor urmuziene confirmă, în esență, observațiile și intuițiile descendenților avangardiști, care au pus cîteva accente exacte și prompte acolo unde critica „oficială” a ezitat ori s-a menținut, cu puține excepții, la suprafața textelor” (Ion Pop, Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, 1990). În calitate de mărturisitori și apologeți, tinerii poeți „revoltați” au alimentat și, într-un fel, au orientat receptarea critică prudent-conservatoare... La început mefienți, criticii de prim-plan (Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu) sînt, treptat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Din rîndul lor se va desprinde primul „canonizator” autentic — e drept, ambiguu: G. Călinescu în „Curs de poezie” (1939) și Istoria... (1941). Primul critic-apologet a fost Lucian Boz - tînăr comentator de plan secund al epocii, cunoscut ca emul „ecumenic” al avangardei și al literaturii noii generații. Cele mai importante articole encomiastice sînt „Jocul minții cu moartea”, în Excelsior, I, nr. 18, 4 aprilie 1931, p. 6-8, și „Sub semnul lui Urmuz” în Ulise, anul I, no. 3, octombrie 1932, pp. 2-3
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și „Sub semnul lui Urmuz” în Ulise, anul I, no. 3, octombrie 1932, pp. 2-3. Extrasele pe care le voi prezenta în continuare insistă asupra caracterului spiritual-religios al operei, fiind mai aproape de sensibilitatea „tinerei generații” a anilor ’30 decît de avangarda propriu-zisă: „Ca valoare explicativă, este în apropierea enigmaticelor Saisons en Enfer (sic!), Igitur sau Coup de des.”; „Vacuitatea de gîndire: primul lucru care te izbește. Fervoarea aderenților va descifra totuși în curînd simboluri”; „Opera lui Urmuz este semnificativă pentru că însăși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
paradoxal precum Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu) va urma un itinerar excentric, redimensionîndu-și urmuzismul prin intermediul ezoterismului tradiționalist al lui René Guénon spre a îmbrățișa, ulterior, credința ortodoxă. Urmuz trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care Boz le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu) va urma un itinerar excentric, redimensionîndu-și urmuzismul prin intermediul ezoterismului tradiționalist al lui René Guénon spre a îmbrățișa, ulterior, credința ortodoxă. Urmuz trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care Boz le face, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un itinerar excentric, redimensionîndu-și urmuzismul prin intermediul ezoterismului tradiționalist al lui René Guénon spre a îmbrățișa, ulterior, credința ortodoxă. Urmuz trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care Boz le face, în articolele sale, între Urmuz și Tabletele din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiționalist al lui René Guénon spre a îmbrățișa, ulterior, credința ortodoxă. Urmuz trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care Boz le face, în articolele sale, între Urmuz și Tabletele din Țara de Kuty ale lui Arghezi, între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care Boz le face, în articolele sale, între Urmuz și Tabletele din Țara de Kuty ale lui Arghezi, între Urmuz și Bacovia (în Cartea cu poeți), între Urmuz și Max. Blecher
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ale poststalinismului, istoria interbelică se repetă altfel: primul său „profet”, G. Ciprian, îl readuce în atenție pe Urmuz (vezi mai sus), iar primul său editor, Sașa Pană, îl repune în circulație. Mai întîi în 1969, prin intermediul Antologiei literaturii române de avangardă, Cuvînt introductiv de Matei Călinescu, Editura pentru Literatură, București, 1969, apoi prin reeditarea - adăugită - a Paginilor bizare (Editura Minerva, București, 1970). Avangardismul poetic românesc al lui Ion Pop (EpL, 1969) și monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (Ed. Dacia, Cluj
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
București, 1969, apoi prin reeditarea - adăugită - a Paginilor bizare (Editura Minerva, București, 1970). Avangardismul poetic românesc al lui Ion Pop (EpL, 1969) și monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (Ed. Dacia, Cluj, 1970) vor „dubla” exegetic travaliul editorial al arhivarului avangardei românești... Recuperarea poststalinistă. Urmuz și „rădăcinile sale folclorice” Ideea „rădăcinilor folclorice” urmuziene va fi redimensionată în perioada „dezghețului” de după 1965. Nevoia inventării unei tradiții locale a avangardei — răspunzînd nevoii similare a avangardiștilor din anii ’20 — nu avea alt punct de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Nicolae Balotă (Ed. Dacia, Cluj, 1970) vor „dubla” exegetic travaliul editorial al arhivarului avangardei românești... Recuperarea poststalinistă. Urmuz și „rădăcinile sale folclorice” Ideea „rădăcinilor folclorice” urmuziene va fi redimensionată în perioada „dezghețului” de după 1965. Nevoia inventării unei tradiții locale a avangardei — răspunzînd nevoii similare a avangardiștilor din anii ’20 — nu avea alt punct de sprijin intern decît folclorul popular, „primitiv”. Un punct de vedere asemănător (deși mai complex) despre relația dintre folclorul autohton - privit ca formă de clasicism sui-generis - și literatura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
enormitate demnă de deriziunea lui Urmuz — căci este probabilă, dacă nu sigură, totala sa ignorare a folclorului”. Apariția protocronismului și transformarea acestuia în ideologie culturală a regimului Ceaușescu oferă criticilor literari noi argumente strategice în susținerea lui Urmuz și a avangardei autohtone. În cuvîntul introductiv la volumul Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 8, promotorul acestui pseudoconcept comparatist, Edgar Papu, ridica problema validării externe a „precursorilor” avangardiști autohtoni: „Trei mari fenomene de avangardă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]