4,354 matches
-
abilitate ale statului în această privință. Există o dezordine parcă programată ca ticăloșii, criminalii, toate bestiile cu chip uman să scoată capul din bârlogul lor și să acționeze astfel printre oameni. Poate mai gravă decât sărăcia, decât toate relele care bântuie acum printre noi, este îngăduința față de asemenea „turme” de ticăloși care acționează numai dominați de instinctele primare. „Turme” care se tot înmulțesc și care nu pot 29 să nu ne impună astfel întrebarea: spre ce ne îndreptăm cu asemenea balast
Mama. In: OMAGIU MAMEI by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1073]
-
de ajutorul dumitale. Pe jumătate sprijinindu-se de ea, Vultur-în-Zbor reuși să ajungă acolo unde aștepta măgarul. După încă alte cîteva încercări, erau amândoi călare, cu doamna Gribb în față; și o porniră pe Drumul Pietruit către locul care-l bântuise pe Vultur-în-Zbor ceva mai devreme în seara aceea: acasă. Atunci când au trecut pe lângă Casa Fiului Răsare, Vultur-în-Zbor dormea, cu un braț petrecut în jurul taliei doamnei Gribb, ca să reziste călare, și cu capul odihnindu-se pe ceafa ei. Măi, măi, s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
să se agațe cadavrul. M-am privit în oglindă și mi-am ciufulit părul puțin, dându-i timp lui David Stronge să dispară. Nu stătea pe la ușa toaletei; când am ajuns în atrium, am scos întâi capul să văd dacă bântuia pe acolo, însă nu se vedea nicăieri. Ce ușurare. Cineva tocmai ieșise dintr-un lift și se îndrepta către ușă. Era Simon Grenville. S-a oprit la biroul lui Joe. —A, Joe, ies doar pentru... pentru prânz. Nu știu cât timp voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
omoruri la activ, toate din gelozie, iese de undeva, din beciul în dreptul căruia ne opriserăm, și-mi înfige șișul răzbunării în inima care, cum bine intuia inginerul, în acele clipe bătea numai și numai pentru Ester. Dezamăgit, nedumerit, gânditor, întristat, bântuit de metafizica insului care a luat plasă tocmai când desfăcea prohabul, prăbușit, subit învins de marile taine ale sufletului de femeie, inginerul a mai mers totuși câtva timp cu noi, apoi ne-a părăsit. Nu mai voia să se lase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
tot îl urmărea. Abia catadicsi Teodora să mă privească și-mi aruncă, peste umăr, dintr-o singură suflare, privind întruna prelungile degete ale lui Ester: „DACĂAIFICITITLEVIȘTROSNAIMAI ÎNTREBATÂMPENIIÎNCLIPEDEONIX“. Teodora a rămas și ea pe Bulevard. A îmbătrânit (eu ce-am făcut?), bântuie acum de la Cercul Militar până la Cișmigiu. Intră prin prăvălii (nu cred că mai bea, n-am mai văzut-o prin localuri), ține un unic discurs în franceză amestecată cu engleză și germană, le asigură pe vânzătoare că Mocofanul s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la „Colombo“, urmărind mingiuca fetișcanei, simt că pot fi acel punct visat cândva. Despre care chiar începusem să scriu o baladă cu cuvinte despre tristeți care nu mă încercaseră, despre părăsiri prin care nu trecusem, cu amintiri care nu mă bântuiau, cu blândețea unei Luminări pe care o presimțeam doar, fără să știu în ce timp se ascunde, cum voi coborî sau voi urca întru ea. Un punct spre care, iată, vin aceste cuvinte--câlți, cuvinte-vălătuci, cuvinte fără alt trup decât un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și nu-mi mai pasă de nimic. Foarte rar mă mai prinde astfel de dor al somnului. Pornire irezistibilă spre a adormi, fără gând, fără vise, uitând că sunt în lume, că sunt în pat, că am trup, că sunt bântuit de vise, de spaime, că mă dor umărul, ficatul, că inima merge prost, că tot mai aproape este Moartea. Nu mai este cochetărie cu Moartea. O simt tot mai în preajmă. Cum taie metodic, statornic, cadențat, zi după zi, viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
gândului că poate nu-i adevărat. B.C. chiar mi-a spus, după ce-am ieșit din spital: „Bine. Până acum a fost frumos. A fost băutura. Dar dacă n-o să mai bei, cum ai să scrii?“. Mă frământă întrebarea. Mă bântuie baliverne de tipul „abia acum am să...“, „de-acum înainte am să...“, „veți vedea voi că...“. În realitate, e foarte simplu. Nu mă obligă nimeni să scriu. Se poate trăi și fără scris. Nu-i nici o dramă dacă nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
drumuri în noaptea orașului pe care să mă pierd, de parcă aș fi fugit de mine însumi. Nu m-am întrebat însă niciodată dacă, într-adevăr, chiar am vrut să fug vreodată de mine... Îi pândeau nu numai haitele de țigani, bântuind în miez de noapte piețele. Îi hăituiau și milițienii, patrulând în căutarea unor veșnic neaflați borfași. Le luau femeile, chipurile să nu fie atacate de vagabonzi, și le regulau, acolo, în dosul magaziilor, în baraca domnului Mielu de la sticle. Știau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în propria viață, puterea de a înregistra cu detașare amuzantă (care nu exclude uimirea în fața ingeniozității „punerii în pagină“) decorul și propria evoluție într-o poveste ce te privește din ce în ce mai puțin. Imaginea naratorului privindu-se din afară este o fantomă bântuind romanul înainte și înapoi. De altfel, scena recurentă a ezitării din pragul cârciumii este mereu (cu excepția primei relatări) filmată oarecum din spatele protagonistului. Luminarea lui Simion, naratorul, nu este altceva decât coborârea în infernul textual al propriei vieți. Iubirile sale, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a prins niciodată. Casa avea propriul ei caracter și se arăta imună la influența noilor stăpîni. Noii locatari se plîngeau de zgomote și lovituri În pereți pe timpul nopții, subite mirosuri de putrefacție și curenți de aer Înghețat ce păreau să bîntuie prin casă aidoma unor santinele rătăcitoare. Vila era un compendiu de mistere. Avea un beci dublu, cu un soi de criptă neinaugurată la nivelul inferior și o capelă la cel superior, dominată de un mare Crist pe o cruce policromată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Carax. Jacinta o purta mereu cu ea. Într-o zi, pe cînd Îl aștepta pe Jorge la ieșirea de la colegiul San Gabriel, doica Își uită geanta la fîntînă și, cînd se Întoarse după ea, băgă de seamă cum tînărul Fumero bîntuia prin preajmă, privind-o neliniștit. În seara aceea, cînd căută fotografia n-o mai găsi, și avu certitudinea că băiatul i-o furase. CÎteva săptămîni mai tîrziu, Francisco Javier Fumero se apropie de doică și-o Întrebă dacă putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Mai mult ca oricînd. Mă bucur să aud asta. Fiindcă acum chiar mi se pare că nu mai există cale de Întoarcere. Zilele acelei săptămîni trecură Într-o lentă agonie. Julián se ducea În fiecare zi la colegiul San Gabriel bîntuit de incertitudine. Își petrecerea orele prefăcîndu-se că era prezent, abia fiind În stare să schimbe cîteva priviri cu Miquel Moliner, care Începea să fie tot atît de Îngrijorat ca el, dacă nu mai mult. Jorge Aldaya nu spunea nimic. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
de nisip dinaintea mareei celei mai furioase lăcomii, a revanșei și a istoriei inevitabile. Secretarii și trezorierii au urzit fuga În Argentina, Începutul unei noi afaceri, mai modeste. Ceea ce conta era să plece cît mai departe. Departe de spectrele care bîntuiau coridoarele vilei Aldaya, care le bîntuiseră dintotdeauna. Au plecat Într-o dimineață a anului 1926, În cel mai negru dintre anonimate, călătorind sub nume fals la bordul unui vapor care avea să-i ducă, peste Atlantic, pînă În portul La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
furioase lăcomii, a revanșei și a istoriei inevitabile. Secretarii și trezorierii au urzit fuga În Argentina, Începutul unei noi afaceri, mai modeste. Ceea ce conta era să plece cît mai departe. Departe de spectrele care bîntuiau coridoarele vilei Aldaya, care le bîntuiseră dintotdeauna. Au plecat Într-o dimineață a anului 1926, În cel mai negru dintre anonimate, călătorind sub nume fals la bordul unui vapor care avea să-i ducă, peste Atlantic, pînă În portul La Plata. Jorge și tatăl său Împărțeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
căderea Barcelonei au fost de nedescris. În acele zile s-a vărsat tot atîta sînge, sau chiar mai mult, ca În timpul luptelor, numai că În secret și pe nevăzute. CÎnd, În sfîrșit, a venit pacea, mirosea asemenea acelei păci care bîntuie prin Închisori și cimitire, un giulgiu de tăcere și de rușine care putrezește peste suflet și nu se mai duce. Nu existau mîini nevinovate, nici priviri inocente. Cei care am fost de față, toți, fără excepție, vom purta cu noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
rece. La jumătatea filmului, o tîmpenie despre amorul dintre o prințesă româncă dornică de aventură și un chipeș reporter american mereu pieptănat ireproșabil, un individ s-a așezat lîngă mine. Nu era pentru prima dată. Cinematografele din acea perioadă erau bîntuite de fantoșe duhnind a singurătate, a urină și a colonie, care Își agitau mîinile asudate și tremurătoare ca pe niște limbi de carne moartă. Mă pregăteam să mă ridic și să anunț plasatorul, cînd am recunoscut profilul retezat al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
bizar și voluptuos. Prinsă de fire nevăzute, cămașa de noapte se apropia și se Îndepărta de pat, făcând volute din ce În ce mai grațioase. „Te pomenești”, Își zise Noimann, „că și ființele ce În loc de corp posedă aer sau mai știu eu ce sunt bântuite de dorința de a-și perpetua specia...” „Îhâm”, Îngână, ondulându-se cămașa de noapte aflată acum undeva În dreapta sa... „Ei atunci”, se Învioră Noimann, „să trecem la treabă...” Și În timp ce Îngâna aceasta, trupul lui, printr-un efort de voință, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
lui se Întoarcea Îndărăt. Asupra masterandului plana un pericol imenent. O clipă de neatenție și melcii ascunși În trupul ei, sictiriți de mereu același habitat, vor migra pe trupul lui... Oliver se cutremură de scârbă. Ar fi preferat să fie bântuit de furnici, de viermi sau de păianjeni, numai de melci nu. Nici omul-gât, nici femeia-elefant sau omul-paie, destul de indolenți de felul lor, nu ar fi putut suporta, desigur, să vadă cum se târăsc pe corpul lor zeci, sute, mii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Lawrence tresăriră. Ceea ce bănuia de mult se concretiza acum sub ochii lui. Înăuntrul zarurilor se oploșiseră ființe necurate, semănând cu niște limacși scârbavnici, sosiți de pe altă planetă, ce se rotea undeva Într-un hău necunoscut aflat În subconștientul fiecărui om, bântuit de inginerul Satanovski... Cărțile de joc fuseseră, tot Într-o clipă de derută a asistenței, lăsate Însărcinate de către masterandul Lawrence, În același scop. Dreptunghiurile de hârtie, În special așii și decarii, veneau și ele de o planetă Îndepărtată, ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
cearcăne cam vinete la ochi...” Sau: „Nu-i așa că pe la două noaptea Omul Negru v-a vizitat din nou? Ați spart oglinda sau v-ați mulțumit să vă ciupiți de obraz?”. Și adăuga: „La drept vorbind, și eu am fost bântuit de aceleași viziuni. Cineva, undeva, Învîrte manivela și noi umblăm prin cameră, ciripind ca niște papagali...”. „Papagalii nu ciripesc, acest lucru Îl fac doar vrăbiuțele”, răspundea stomatologul. „Vi-i gândul din nou la vrăbiuțe, ehei”, chicotea Satanovski, aprinzându-și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Întotdeauna un preambul. Un citat din clasici, un vers celebru, o arie de operă sau un refren auzit auirea, care Începea să se deruleze În memoria lui Noimann până ajungea În stadiul de obsesie. Omul Negru al lui Esenin Îi bântuia adesea conștiința. Îl vedea șezând pe scaun, În fața oglinzii, sau veghind, noaptea, la căpătâiul său. Hainele sale cernite erau croite din versuri albe, alese pe sprânceană. Uneori, În loc de versuri, preambulul Își avea punctul de plecare Într-o reclamă. Săpun, pastă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
făpturi umane, nu-l miră defel. „În fond”, Își spuse el, „ar fi fost mai bine dacă În loc de picior ar fi apărut În fața mea un cort sau un copac gen Oliver, cu ochi și degete?!” Sau dacă ar fi fost bântuit de un picior metric sau de alte abstracțiuni, cum i se Întâmplase de atâtea ori? Cu lucrurile concrete te mai poți lupta, dar cu abstracțiunile ce faci?! Cu cât Încerci să le alungi, cu atât te Împotmolești mai tare În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
ori? Cu lucrurile concrete te mai poți lupta, dar cu abstracțiunile ce faci?! Cu cât Încerci să le alungi, cu atât te Împotmolești mai tare În ele. Noimann rămăsese pe loc, cu ochii adânciți În gol. De atâtea ori fusese bântuit de cifre, Încât și acum Îi era teamă ca nu cumva acestea să Înceapă să-l sâcâie din nou. Oliver Îi vorbise de atâtea ori despre oameni-mâini și oameni-degete, despre oameni-gât și oameni-scaun, despre oameni-pat și oameni-dulap, În care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Medicul mai trase un gît de „Alexandrion” și minusculele ornice ascunse sub epiderma sa sunară deșteptarea. Noimann se destinse. În sfîrșit, măcar pentru cîteva clipe, scăpase de obsesii... Orbecăind pe coridor, stomatologul Își mai aduse aminte că, Înainte de păianjeni, fusese bântuit de cuvinte de rebusuri și integrame, pe care avea, În general, oroare să le dezlege, iar când Îi vedea pe alții stând cu creionul În mână, concentrați asupra pătrățelelor, Îi apăreau pete albe În fața ochilor. Prefera, mai degrabă, să aibă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]