4,944 matches
-
trebui s-o sun. Mai degrabă mi-aș fi mâncat urechile. Parcul gemea de lume. Am găsit un loc pe iarbă și, după câteva clipe, a apărut și Jacqui, bălăngănindu-se. Purta o rochie foarte scurtă de blugi, avea părul blond prins într-o coadă de cal și își ascunsese ochii roșii de plâns în spatele unor ochelari enormi Gucci. Arăta grozav. —E un tip foarte, foarte sinistru, am zis, în loc de salut. Are o mașină idioată și sunt sigură că se dă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
Mulțum... Am amuțit pentru că, fără nici un avertisment, tot corpul i s-a încordat și ochii au început să-i sticlească. Oh, oau, primesc ceva pentru tine chiar acum. Ce zici de asta? Mi s-au înmuiat genunchii. Văd un băiețel blond, a zis. Poartă o pălărie. E fiul tău? Nu, nu e fiul tău, e... nepotul tău? —Nepotul meu, JJ. Dar trăiește. —Știu, dar e o persoană importantă pentru tine. Mulțumesc că-mi spui ceva ce știu deja. O să devină și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
fricii. Toată lumea zice că Buni Maguire era o „figură“, dar asta numai pentru că n-a pus niciodată câinii pe ei. N-ar mai fi zis-o așa de repede atunci. Și cum rămâne cu faptul că Leisl pomenise un nepoțel blond cu pălărie? N-avea toată lumea unul. Cu un fior de neliniște, am început să-mi fac griji pentru JJ. Dacă Leisl îmi transmisese un avertisment? Dacă se întâmpla ceva cu JJ? Teama mi-a tot dat târcoale, până când n-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
zis. La tine? —Cam la fel. Ne-am așezat cu toții în cerc, au început tânguirile de violoncel și mai multe persoane au primit mesaje, dar n-a fost nici unul pentru mine. Apoi Leisl a zis rar: —Anna... văd iar băiețelul blond. Receptez inițiala J. —Pentru că se numește JJ. —Vrea mult să vorbească cu tine. Dar e viu! Poate să-mi vorbească oricând vrea! După, am încolțit-o pe Leisl. —De ce primesc mesaje de la nepotul meu care e încă viu? Sau de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
-i așa? Nu, doamnă, nu am vrut. —Dar ai venit pentru că te-a rugat altcineva, așa e? — Da, doamnă, soția mea, Leanne. Camera s-a mutat pe femeia de lângă el, o făptură firavă și uscată, cu o claie de păr blond, tapat, ca vata pe băț. Leanne, se părea. — Știi cine îmi spune toate astea? a întrebat Neris. —Nu, doamnă. —Mama ta. Ray nu a spus nimic, dar fața lui s-a crispat puțin - reacția unui băiat dur de la țară care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
devreme, a zis Teenie. Pentru că acum putem să vorbim despre ei. Deci, ce părere are fiecare despre asta? Părerile erau împărțite. Se vedea că Bărbații Adevărați de ordinul doi erau nedumeriți pentru că Jacqui n-avea sâni. Dar cel puțin era blondă. Cam tot restul lumii, în schimb, era în culmea încântării. Brooke și-a împletit degetele, cu o strălucire în ochi. —E adorabil. Dragostea adevărată i se poate întâmpla oricui. Adică, cine zice că trebuie să lucreze pe Wall Street? Ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
m-am gândit la ce îmi spusese Leisl: de ce era JJ atât de important pentru mine? De ce avea să devină „mai important“? Apoi m-a pălit: poate că Leisl nu se referise câtuși de puțin la JJ. Spusese „un băiețel blond cu o pălărie“ și cu „inițiala J“; descrierea i se potrivea micului Jack tot atât de mult pe cât i se potrivea lui JJ. Poate că Aidan încercase - prin intermediul lui Leisl - să îmi spună despre el? Am simțit un fior pe șira spinării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
cale. Părea să fie de acord. Dogly se întorcea în Boston, la origini. Avea să-mi lipsească, dar făceam ceea ce trebuia să fac. Apoi am trecut prin ușile glisante de sticlă și m-am uitat dincolo de barieră, căutând un băiețel blond de doi ani. Și iată-l, un băiețel voinic, purtând o bluză de trening gri, blugi și o șapcă cu Red Sox, ținut de mână de femeia brunetă de lângă el. Am simțit, mai degrabă decât să văd, zâmbetul de pe chipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
era fiul unui creștin convertit și fără îndoială că asta explica zelul de care dădea dovadă, în vreme ce Abu-Khamr era fiu și nepot de cadiu, așadar nu se simțea obligat să facă dovada atașamentului său față de dogmă și tradiție. Șeicul era blond, slab și coleric; medicul era la fel de brun ca o curmală coaptă, mai gras decât o oaie în ajun de Aid, iar de pe buze rareori îi dispărea zâmbetul mulțumit și ironic. Studiase medicina după vechile cărți, cele ale lui Hippocrat, Galenus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
moleșesc, bărbăția mea ar putea avea de suferit. Veniră să-mi explice acest lucru unul după altul și mă însoțiră amândoi, solemn, într-o dimineață, la moscheea din cartier. Învățătorul, un tânăr șeic purtând turban și având o barbă aproape blondă, mă puse să recit Fatiha, prima surată din Carte. Am făcut-o fără să dau greș, fără urmă de șovăială. Se arătă mulțumit: — Rostirea lui e bună, memoria e precisă; nu va fi nevoie de mai mult de patru-cinci ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
încet de ceața care o năpădise, când circaziana își făcu apariția. Nu știu ce m-a frapat înainte de toate. Să fi fost chipul ei neasemuit de frumos, și totodată atât de descoperit vederii, doar o eșarfă de mătase neagră strângându-i pletele blonde? Să fi fost talia ei, atât de fină în orașul acela unde nu sunt apreciate decât femeile hrănite din belșug? Sau poate modul ambiguu, politicos, dar fără mare zel, în care Akbar spusese: „Alteță!“? Escorta ei nu se deosebea prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în religie fratele Augustin, care venea după mine până în anticamera lui Leon al X-lea ca să mă câștige de partea doctrinei călugărului Luther, în timp ce eu îl imploram să-și țină gura dacă nu voia să-și sfârșească zilele pe rug. Blond, colțuros, remarcabil și încăpățânat, Hans, după fiecare lecție, scotea din coșul pe care-l căra după sine un pamflet sau o broșură, pe care se apuca să le traducă și să le comenteze, hărțuindu-mă necontenit ca să afle ce gândeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ne însoțesc pașii, mie și fratelui ei. Ți-o las ca pe un dar, pe care să-l primești la înapoierea ta: când va crește, îmi va semăna și-ți va readuce în minte în fiecare clipă imaginea unei prințese blonde pe care ai iubit-o și care te-a iubit. Și care te va iubi mereu, din depărtarea noului ei exil. Fie că voi întâlni moartea sau gloria, nu lăsa să fie întunecat chipul meu în inima ta! La prima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
său, vibrând ușor. Celții. Nu erau spirite - erau celți. Valerius îi puse din nou mâna pe cap lui Lurr, îndemnându-l să nu reacționeze, să nu atace. — Tarosh! tună un glas. Valerius văzu în fața lui un gigant cu barbă lungă, blondă. Îl recunoscu pe barbarul înalt care mai înainte îl decapitase pe soldatul roman. Uriașul îl privea cu un rânjet ce se ivea din barba mânjită de sânge. Părul roșcat îi ieșea de sub un coif de fier cu două coarne metalice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
locurile, Valerius, Tarosh și ceilalți războinici fură întâmpinați de bărbați, femei și copii. Toți se adunară în jurul lor, vociferând veseli. În coliba lui Tarosh - solidă, din lemn, cu o latură ocupată în întregime de rufele puse la uscat -, câteva femei blonde, robuste îl înconjurară râzând pe Valerius când acesta intră într-o cadă și-i turnară apă caldă, să se spele. Îi frecară trupul cu perii din licheni, până când considerară că oaspetele - sacru pentru triburile acelea - era perfect curat, din cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de altul. Abia în clipa aceea Vitellius își dădu seama că ieșise din apă și că picioarele-i ude călcau pe pământul tare, acoperit de zăpadă. — Unde e Listarius? Nu reușea să vadă chipul creaturii. Distinse cu greutate părul lung, blond, și brațele goale. — De asta ai venit aici? Glasul femeii era batjocoritor. Nu! strigă Vitellius. Se sperie de corbul care venise să se așeze în fața vrăjitoarei, negru pe zăpada imaculată, și începu s-o roage să-i spună care avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
femeie plăpândă, ce stătea cu spatele la el. — Vorbește! strigă Vitellius. O apucă de umărul fragil cu o mână, în timp ce în cealaltă strângea pumnalul. — Jură că vei păstra tăcerea! Velunda nu răspunse. Vitellius îi vedea doar ceafa albă, delicată, încadrată de părul blond. O smuci, întorcând-o spre el. În clipa aceea scoase un urlet, căci ceea ce văzu fu chipul monstruos al Morții, încadrat de părul blond. Orbitele goale, țeasta, dinții ce clănțăneau - nu avea să uite niciodată sunetul acela. Era întruchiparea groazei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
vei păstra tăcerea! Velunda nu răspunse. Vitellius îi vedea doar ceafa albă, delicată, încadrată de părul blond. O smuci, întorcând-o spre el. În clipa aceea scoase un urlet, căci ceea ce văzu fu chipul monstruos al Morții, încadrat de părul blond. Orbitele goale, țeasta, dinții ce clănțăneau - nu avea să uite niciodată sunetul acela. Era întruchiparea groazei. Începu să lovească orbește, împlântând pumnalul în trupul femeii; sângele desena flori roșii pe mantia imaculată, iar Vitellius se apleca deasupra ei s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pieței. Oamenii se agitară și se dădură în lături. Un bărbat înainta călare pe un cal alb, drept în șa, cu părul fluturându-i pe umeri. O bandă îi acoperea ochiul stâng; celălalt ochi scruta mulțimea, albastru și mândru. Barba blondă, deasă îi ajungea până la piept. La șold avea atârnată o sabie, iar în mână ținea o torță. — Potrivit cărui obicei? repetă cu glas tunător. Îl urma un șir de cavaleri, unii tineri, alții bătrâni, ce mergeau unul lângă altul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu legiunile din Pannonia și Illiria. Sau cu cele din Africa, mai ales cu Vespasianus. Nu te alia cu cei care vor fi învinși. Aliază-te cu Vitellius, învingătorul, ziseră în încheiere. — Ce spun prezicătorii voștri? - Julius își mângâie barba blondă, lungă. Din câte știu eu, ieri-dimineață Vitellius a părăsit orașul în carul său luxos, împodobit cu ghirlande, în fruntea unei armate de bucătari și soldați... Din câte știu, multe statui ecvestre ale lui, care fuseseră ridicate în orașe, s-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ne îndeplinim datoriile, dacă luptăm împotriva Răului. Așa dobândim viața veșnică. — Viața veșnică... Valerius privi în jur. De partea cealaltă a pârâului pe malul căruia înfloriseră narcisele și margaretele văzu o siluetă albă alunecând printre stejari. Strălucirea luminii în părul blond... O mână ridicată ușor, un semn... Era Velunda. — Ce s-a întâmplat? Antonius se uită la Valerius, care contempla malurile înflorite ale pârâului. Fratele său clătină din cap, fără să răspundă. O urmărea cu privirea pe Velunda, care îi zâmbea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
avea capul golit de gânduri, ca și cum trupul meu ar fi supt tot creierul, să se hrănească. Se întinse pe saltea, sprijinindu-și capul pe sacul de medic. Închise ochii și o văzu pe Velunda pe malul izvorului, pieptănându-și pletele blonde; zâmbind, îi ceru să-i dea panglica albă, să-și lege părul. Valerius simți că i se pune un nod în gât și-și acoperi fața cu brațul. — Proculus... — Știu că zilele astea, când te antrenai, te-ai gândit mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în soare. Înarmați cu scuturi de infanterie, gladius, pumnal și pilum, vitellienii mărșăluiau în coloană. Valerius numără paisprezece rânduri de câte cinci oameni. Îi comanda Flamma, îmbrăcat ca un general, mândru, cu mâna în șold și chipul triumfător, cu părul blond ivindu-se de sub coif și fluturând în vânt. Își agita gladius-ul, îndreptându-se spre pulvinar. Toată lumea se uita la soldați și la Flamma; nimeni nu le mai dădea atenție gladiatorilor din vârful colinei, îmbrăcați în negru, care semănau cu niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
flautele, sisterele și cimbalele. Veneau apoi patru fercula. Sprijinit de canatul ușii, Valerius îl recunoscu imediat pe Vitellius în bustul de marmură de pe primul ferculum. Se mișca în sus și în jos, odată cu lectica purtată pe umeri de patru sclavi blonzi, toți la fel de înalți. Urmau armele gladiatorilor și un grup statuar de marmură reprezentând doi preoți ce băteau cu ciocanul pe nicovala zeului Vulcanus. Pe ultimul ferculum se afla un soi de cartuș din metal, pe care Valerius citi cuvântul „Perseverați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
plini cu rod îmi umplu sufletul de bucuria de a fi. Îmi dau energia necesară pentru încă un an de școală departe de acest loc drag mie. Cât de luminoase au fost toate acele zile până când, ieșirile în compania fetei blonde cu ochi azurii și numele florii de iasomie, au devenit tot mai rare. Pentru că părinții nu o lăsau decât în compania noastră, eu fiind cel care le ceream voie, plecam împreună din fața casei ei, dar în ultima perioadă se comporta
“Ah, aceşti adolescenţi”. In: ANTOLOGIE:poezie by Denis David Damşa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_673]