5,739 matches
-
tussen twee woordenboeken (1955). Din 1956 se stabilește în Belgia, cu speranța că va putea promova mai ușor cultura română. Fondează societăți, își publică versurile, traduce din literatura română în franceză și flamandă. Înființează o editură proprie: Soveja. În 1966 inaugurează la Bruxelles L’Institut Privé „Michel Eminesco” de Langue et de Littérature Roumaines. Sub egida nolui așezământ, iese peste un an periodicul trilingv „Le Journal roumain des poètes - Roemeens blad van de poezie - Jurnalul român al poeților”, care va fi
STERIADE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289923_a_291252]
-
-o ocazional înainte de controversa nestoriană (epistola sărbătorească nr. 8 din 520: trimitere la Atanasie), iar în manieră sistematică începînd din 429 (epistola 1). Cu siguranță, nu el a inventat acest procedeu, dar a fost primul care l-a folosit sistematic, inaugurînd o practică ce avea să fie adoptată de conciliul de la Efes și care avea să fie apoi întîlnită în mod curent în creștinismul oriental. Citatelor inatacabile extrase din Scripturi li se adaugă astfel, în argumentarea teologică, o altă autoritate (evident
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Ghenadie a intervenit pe lîngă împăratul Leon pentru a-l determina să ia atitudine față de Timotei Eluros, ales ca succesor al lui Proterios, și a reușit să obțină depunerea și alungarea acestuia. Această poziție se încadra, de altfel, în tendința, inaugurată de predecesorul său Anatolie, de a interpreta canonul 28 al conciliului de la Calcedon astfel încît să i se atribuie patriarhului de Constantinopol dreptul de a-i hirotoni pe ceilalți patriarhi orientali; această atitudine înăsprea relațiile sale cu papa. Spre sfîrșitul
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
anul 1945) că mai sînt de apărut două-trei volume și ediția se încheie. Din păcate, această ediție definitivă va ține locul, pentru cine știe cîtă vreme, unei ediții critice. În 1970 redactorul ediției de Scrieri, dl Gh. Pienescu, intenționase să inaugureze o ediție critică din opera lui Arghezi, cum se și cuvenea pentru cel mai mare poet al românilor din secolul care stă să se încheie curînd, conținînd, pe lîngă textul impecabil supravegheat filologic, secțiunile de variante și cea a receptării
Din Publicistica lui Arghezi by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17143_a_18468]
-
Albany, iar între 1982 și 1992 coeditor (cu Giuseppe Mazzotta) al seriei „Cultura ludens” de la John Benjamins Publ. Co., Philadelphia/Amsterdam; membru fondator, e și codirector la International School of Advanced Study in the Humanities de la Santiago de Compostela (Spania), inaugurată în 1996, ș.a. Coordonează proiecte colective, de teorie literară și de literatură comparată, printre care Istoria comparată a literaturilor din Europa de Est și Centrală. Literatura română a fost pentru S. un obiect de interes permanent, în special în cadrul unor cursuri despre
SPARIOSU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289809_a_291138]
-
pe cât de erudit, pe atât de sagace al discursului intelectual, pe toate palierele sale - onto-epistemologic, psihosocial, lingvistic, artistic, politic. Într-un ciclu de patru lucrări el examinează locul literaturii în dinamica istorică a mentalității occidentale. Literature, Mimesis, and Play (1982) inaugurează seria în care jocul este un concept-cheie al sistemului de repere considerat de S. relevant pentru devenirea discursului intelectual european (științific, filosofic, artistic). Îi urmează două cărți plasate programatic sub semnul lui Dionysos - a cărui efigie țintuiește simbolic dimensiuni esențiale
SPARIOSU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289809_a_291138]
-
fi cucerirea Ierusalimului și distrugerea templului de către Titus (în anul 70). El afirmă că dispariția templului nu are nici o consecință imediată asupra vieții creștinilor. Desigur, evenimentul anunță și precedă cea de‑a doua venire a lui Cristos, dar nu o inaugurează. Pe de altă parte, Marcu îi îndeamnă pe creștini să îndure persecuțiile, dat fiind faptul că Cristos însuși a fost cel care le‑a anunțat; în același timp, autorul neagă orice raport direct, de tip cauză‑efect, între persecuția creștinilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
legea” (Dan. 7,25) impunând un alt ritm festiv, o altă cadență temporală (tempora ar însemna, potrivit lui Antonio Orbe, „datele sărbătorilor”). Așadar, activitatea sa va schimba în mod radical cele două coordonate esențiale ale vieții: timpul și spațiul. Anticristul va inaugura o nouă capitală a imperiului - Ierusalimul va lua locul Romei - și un „nou timp”, ambele acte aflându‑se sub semnul ilegitimității. Durata activi- tății sale distructive va fi de trei ani și jumătate, potrivit profeției lui Daniel (V, 25, 3
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la tradiția „săptămânii milenare”, pe care o folosește în manieră originală, conferindu‑i, pentru prima dată, o expresie cu totul coerentă. La baza acesteia se află două credințe: a) credința milenaristă, potrivit căreia a doua venire a lui Cristos va inaugura, pe pământ, o perioadă de o mie de ani de pace și de bunăstare, de care vor beneficia exclusiv sfinții; b) credința că vârsta lumii este de șase mii de ani. Motivul millenium‑ului pământesc - adică al unei perioade de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
versiunea LXX („o zi a Domnului este cât o mie de ani”). În consonanță cu această logică, sabatul reprezintă cea de‑a șaptea zi a „săptămânii cosmice”, ziua în care drepții se vor odihni împreună cu Cristos. Ultima zi, a opta, inaugurează împărăția cea veșnică. Auguste Luneau presupune, pe urmele lui Franz Cumont, că această tradiție a săptămânii milenare a fost împrumutată de Pseudo‑Barnaba dintr‑un curent rabinic influențat de teoriile magilor elenizați. Cele două motive de care tocmai am vorbit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de rău, grâul de pleavă. Din această perspectivă, rolul, ingrat, desigur, dar necesar, pe care Anticristul îl joacă este de înșelător înșelat. După trei ani și șase luni, Isus va veni pe pământ, îl va învinge pe Anticrist și va inaugura o perioadă de pace, împlinind astfel făgăduința din Gen. 13,14‑17. Astfel, epopeea personajului nostru se încheie printr‑o discretă aluzie la șiretenia pozitivă a lui Dumnezeu. Teolog optimist, Irineu se dovedește de asemenea un fin utilizator al paradoxurilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ℜ ♣<∗≅>≅<); Anticristul, „datorită firii sale tiranice și violente” (∗4 ϑ∈ ϑΛΔ∀<<46∈< ∀⇔ϑ≅¬ 6∀ℜ ∃∴∀4≅<) (6, 1). Ambiguitatea - în realitate, bogăția semantică - a simbolului „leului” permite valorificarea sa în două contexte radical opuse. „Leul” însă nu face decât să inaugureze o listă bogată și variată, pe care o prezentăm mai jos: 1) „Leu Cristos, leu Anticrist.” 2) „Rege Cristos, rege pământesc Anticrist.” Domnia pământească a lui Anticrist va avea o durată foarte scurtă și va fi ca orice altă domnie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
imperiilor. Primul citat vorbește despre regele Asiriei, Senacherib, după invazia în Iudeea, în 701 î.Cr. Corespondentul personajului din cel de‑al doilea text nu ar putea fi identificat cu exactitate. Hipolit vede aici profeții clare despre domnia și figura Anticristului, inaugurând astfel o lungă tradiție exegetică. Ulterior, Origen va atribui mai multe versete nu lui Anticrist, de a cărui istoricitate se îndoia oarecum, ci, pur și simplu, diavolului. Al treilea fragment, din Iezechiel, denunță imensul orgoliu al regelui Tyrului, amintind, spre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și capitolul 12, 1‑6 din Apocalipsă. Anticristologia ia forma teologiei politice. Atât prin structura sa administrativă, cât și prin atitudinea sa față de creștini Imperiul Roman anunță viitoarea domnie a lui Anticrist. Acesta își va construi regatul după modelul roman inaugurat de Augustus. Persecuțiile actuale reflectă in paruo groaznicele persecuții care vor avea loc la sfârșitul veacurilor. Cu toate acestea, exegetul nu merge până la identificarea Romei cu domnia lui Anticrist. Roma va fi pedepsită de alte puteri și va dispărea de pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Secolul al III‑lea aduce o exigență nouă; în prezent, nu mai este nevoie ca textele Scripturii să fie invocate într‑un context apologetic, ci prezentate în mod eficient și sistematizat membrilor comunității creștine. Jean Daniélou notează în legătură cu aceasta: „Hipolit inaugurează o exegeză structurală a textelor scripturistice în creștinism. Acest lucru pare să coincidă cu o epocă în care Vechiul Testament, în ansamblul său, ocupă în liturghie, în predică, în didascalia creștină un loc pe care nu l‑a cunoscut înainte. Alături de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Mitul Anticristului face parte deci dintr‑o amplă strategie care urmărește trei scopuri principale: să respingă noile atacuri ale milenarismului montanist; să îndemne la martiriu, în limitele rațiunii; să relativizeze autoritatea Imperiului Roman în raport cu Împărăția cerească pe care o va inaugura venirea lui Cristos. Meritul deosebit al lui Hipolit rămâne totuși acela de a fi pus bazele unei „anticristologii” sistematice. În legătură cu aceasta, Norelli scrie în introducerea ediției sale: „O altă contribuție a lui Hipolit constă în faptul că în scrierile lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acest caz, motivul celor „doi anticriști”, dintre care unul este identificat cu Nero, trimite indirect la motivul celor „doi Nero”, unul istoric, celălalt, eshatologic, din comentariul pannonianului. „Metamorfoza” lui Lactanțiu În viziunea lui Lactanțiu, Nero este întruchiparea „protopersecutorului”, cel care inaugurează seria împăraților aspru pedepsiți de Dumnezeu pentru crimele săvârșite împotriva creștinilor. Mai mult chiar, el este cel care se face vinovat de uciderea apostolilor Petru și Pavel. „Acesta a fost, scrie el, cel dintâi prigonitor al slujitorilor lui Dumnezeu: a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creadă că a fost răpit din lume și păstrat în viață pentru a fi ultimul persecutor, fiind și cel dintâi, precedând venirea Anticristului”. Pentru apologetul creștin, dispariția lui Nero, după moarte, constituie dovada existenței unei justiții divine punitive. Personajul care inaugurează seria marilor persecutori anticreștini beneficiază de o pedeapsă pe măsură, unică, ieșită din comun: trupul său nu a fost găsit pentru a fi înmormântat religios. Lactanțiu conferă legendei o orientare personală, legată de ideea generală care străbate De mortibus: mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în această omilie, extrem de sumară, aproape schematică, am putea spune. Lacuna imensă pe care catehetul o creează în „dosarul de lucru” evitând citatele din Apocalipsă se află, în opinia noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist. Tradiția inaugurată de Irineu și fidel continuată de Hipolit vede în confruntarea dintre Cristos și Anticrist unul din momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei mântuirii, în măsura în care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pentru Augustin, ca și pentru Hesychius, termenul hora, invocat de Ioan în Epistola întâi (nouissima hora est) reprezintă pur și simplu o sinecdocă pentru „timp” în general (pars pro toto). Învierea și Înălțarea lui Isus sunt două evenimente fundamentale, care inaugurează perioada eshatologică, „sfârșitul lumii”, în sensul voit „dilatat” al cuvântului. În concepția lui Augustin, opinia potrivit căreia această hora ar reprezenta „o zi de șase sute de ani” se lovește de obiecții serioase. În primul rând, partizanii acestei teorii pot fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ales acest tip de interpretare cu consecințele politice care decurg de aici, pentru a justifica izbânzile Bisericii pe pământ. Se impune, așadar, să încercăm o reîncadrare a gândirii lui Augustin în contextul său originar. De vreme ce înălțarea lui Isus, spune el, inaugurează vremea eshatologică, este limpede că acesta nu poate fi altul decât acel millenium anunțat de Ioan în Apocalipsă. De aici ideea că Biserica, loc al parusiei prezente a lui Cristos, este încarnarea acestei împărății a sfinților, ferită de orice atac
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de o mie de ani (ex. 2 Baruh 29, 4‑8), dat fiind că reia una dintre acestea, dar o plasează într‑un context preeshatologic și nu posteshatologic, din pricina condamnării doctrinei milenariste. Astfel se explică de ce această perioadă de prosperitate inaugurează domnia lui Anticrist. În al doilea rând, autorul insistă asupra cadențării și scurtării timpului anterior Judecății (cap. 8): „Vremea aceea va dura trei ani, și voi face trei ani ca trei luni, trei luni ca trei săptămâni, trei săptămâni ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Gh. Ceaușescu, Orient și Occident în lumea greco‑romană, București, 2000, îndeosebi capitolul „În căutarea Orientului: călătoria lui Nero în Grecia”, pp. 183‑210. În opinia cercetătorului român, Nero, prin viziunea sa politică pro‑orientală, se înscrie într‑o tradiție inaugurată de Iulius Caesar și continuată de Marcus Antonius și Caligula. Acești împărați doreau să realizeze o translatio Romae către Orient, inițiativă sabotată de Senat, păstrătorul vechilor tradiții și moravuri republicane. Proiectul a fost realizat aproape două secole mai târziu de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
insistă asupra ideii „posedării diabolice” a împăraților persecutori. Ceea ce‑l deosebește pe Anticrist de sângeroșii săi predecesori este caracterul magic al lucrării sale. . Adu. haer. V, 28, 4. . Adu. haer. V, 29, 1. . Hipolit vorbește de o escaladă a violenței inaugurată de împărați și încheiată de Anticrist, dar nu îndrăznește totuși să diminueze meritul martirilor contemporani în raport cu cel al martirilor eshatologici. . Parusia se va desfășura în două faze: mai întâi, va apărea crucea pentru condamnarea celor păcătoși, apoi „se vor arăta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în 1923, la revista „Șezătoarea”, iar în 1926 adună într-un volum intitulat Încercări istorico-literare două lucrări de seminar din anii de facultate despre Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf și Cântarea României, tot acum publicându-și teza de licență, care inaugurează o direcție de cercetare consacrată studierii producției de carte veche, manuscrisă și tipărită, în centre românești medievale. Colaborează la „Raze de lumină”, „Studii italiene”, „Biserica Ortodoxă Română”, „Cercetări literare”, „Arhiva românească”, „Studii și cercetări istorice”, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, „Scriptum
SIMONESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289690_a_291019]