KorAP: Find »[drukola/base=trist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...91 92 93 ...613 >

15,306 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769

dar fixat într-un cărucior pe care o să-l părăsesc în curînd. Moartea, crede Montaigne, dă măsura fericirii. Aș fi vrut să mor lîngă tine. Totdeauna tu ai zîmbit cînd trebuia să plîngi. Și invers, ai rîs-plîns. Ești o ființă tristă cu mult umor, așa te văd". Da, Brăduț, ai ieșit din sfera lui Patrick și ai redevenit Brăduț. "Ce-ar mai fi de spus? Vreau să te ajut să-l vezi pe tata fără dezgustul dezamăgirii. Te-a iubit-durut, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
capitolul femeie, mai multe n-am învățat decît am învățat de la tata, dar nepăsarea era jucată. Era jocul lui de-a exista: să facă așa fel ca să pară că nu doare, că nu-l doare. Pentru mine să nu fii tristă, Dințișor. Vara e prea scurtă ca să fii tristă. Doamna Moarte va fi amabilă. O să-i imit ceva, am darul de-a imita, îți amintești? O s-o fac să rîdă, promit. Alte cuvinte ar fi paroles creuses. Vorbe goale. B. P.S.

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
am învățat de la tata, dar nepăsarea era jucată. Era jocul lui de-a exista: să facă așa fel ca să pară că nu doare, că nu-l doare. Pentru mine să nu fii tristă, Dințișor. Vara e prea scurtă ca să fii tristă. Doamna Moarte va fi amabilă. O să-i imit ceva, am darul de-a imita, îți amintești? O s-o fac să rîdă, promit. Alte cuvinte ar fi paroles creuses. Vorbe goale. B. P.S. Anul trecut am fost invitat la Dresda, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
cuvintelor"*************. Încep prin a deretica pe masă. Fantasmagorie? O fi. Dar trag de sertarul de sus cu degete prea încordate și le vîr printre lucrușoarele fetiș: un ciucure roz de la halatul Lisellei, o monedă măruntă cu gaură, nasturele stingher și trist de care m-am îndrăgostit în magazinul de podoabe al doamnei Rodica Cernăianu (aflat într-o vecinătate predestinată cu muzeul Tătărăscu și vis-à-vis de palatul ziarului "Curentul"), o etichetă haioasă de ulei ULVEX ("Intrați cu ULVEX în mileniul trei") și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865

bifurcă în lumi paralele. Atunci, da, lucrurile par să se schimbe, chiar dacă ele sunt mereu aceleași, manifestarea lor e alta. Cine e Aspida, am întrebat, și cum poți întâlni privirea ei de smarald? După ce am auzit sfârșitul poveștii, însoțitorul meu trist și singuratic a vrut să fie lăsat singur. Ne-am despărțit cu promisiunea de-a ne revedea la capătul acestui periplu. După ce m-am îndepărtat, am început să intuiesc în presiunile mele din ceafă deochiul amețitor și verde al Aspidei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
În portofelul scuipat din măruntaiele lui, singura rămășită lumească a prietenului meu, am găsit fotografia. Am trăit ani de zile cu o ființă în două dimensiuni ce mi-a dăruit dragostea ei deplină. Atât de deplină, încât într-o gară tristă de provincie a eșuat în dimensiunea a treia. Din păcate o uitasem deja, am înțeles prea târziu darul ghețarului... După ce-am abandonat grupul de femei, m-am așezat la o masă pe o terasă; trei bărbați ce semănau întrucâtva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
forța lui Arhimede, de jos în sus, contra firii, de aceea este atât de greu de suportat. "I don't know why nobody told you how to unfold your love." ............................................................................................................... În capul aleii stă Licornul abătut, sprijinit în corn; privirea tristă, ochii plânși, forează asfaltul cu cornul în căutarea unei soluții. Îl evit. Astăzi nu am răbdare pentru el. Mă urmărește de la distanță cu ochii lui melancolici. N-aș ști ce să-i spun, întrebările lui sunt și ale mele. Sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Aș fi putut s-o privesc la infinit, noapte de noapte, și atunci oamenii nu ar mai fi spus că Vârcolacul mușcă din lună, iar luna ar fi fost în permanență rotundă și albă și le-ar fi luminat nopțile triste și singuratice. Cotoroanțele sau cele mai hâde babe. Zâna Zorilor. Cea mai veche creatură: Iormorogul Pe aleea principală, vecină cu Zâna Zânelor se află casa babelor; casă cu patru uși, patru geamuri și patru coșuri; aici locuiesc cele mai hidoase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
putem exista în doi fără să ne distrugem. Poate că asta ar vrea el să spună, și are, în parte, dreptate... Dar eu nu mai pot, căci Timpul meu nu mai are răbdare! O altă zi din seria celor mai triste. Totuși nu o zi fără noimă. Hipogriful. Sensul călătoriei. Spațiu și Timp Astăzi sunt deja trei săptămâni de când ea nu a mai venit. Nu știu dacă am ținut vreodată măsurătoarea timpului cu atâta precizie, iar dacă am ținut-o, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
de inimă a omului întors acasă dintr-o călătorie pe care știa că nu o va mai putea face vreodată. Eu îți mulțumesc, pentru gândul tău sincer, mi-a răspuns Hipogriful închizând poarta în urma mea. Aceeași zi din seria celor triste. Din nou în grădina Licornului Mă îndrept către grădina Licornului. În aceeași poziție, Licornul sprijinit în corn cu ochii de azur învăluiți într-un lac de lacrimi. Licornul plânge pentru că se simte abandonat, pentru că nu-și mai poate odihni cornul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
ca ațele s-au încrețit la margini și s-au ivit bobițele de mărgăritar. Fără să mă uit înapoi, am părăsit Codrii Albaștri și am pornit ca un glonț spre lăcașul meu. Aceeași zi și probabil ultima din seria celor triste. Sfârșitul poveștii Licornului și al oricărei povești în general Licornul a tăcut brusc, și-a coborât privirea în iarbă și, din acel moment, nu a mai scos niciun cuvânt, nici privirea nu și-a mai ridicat-o asupra mea. Să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
cristalului ce se întinde pe toate dimensiunile biroului. Ea îi întoarce chipul. Reflecția vagă și incoloră îi dă o căutătură stranie: găvanele ochilor deosebit de mari, pomeții proeminenți, liniile gurii aproape indescifrabile. Iată o făptură a lui, schimbată, crepusculară, o alură tristă și întunecată ca o umbră. Fiind mereu acoperit de cărți, dosare, notițe, scrisori, nu s-a oglindit niciodată în cristalul biroului până acum. Nu și-a surprins această latură a lui ascunsă, umbroasă, spectrală. Nu a mai avut timp de la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
văd și ei în ea o amenințare. Fapt ce le determină să rămână circumspecte și să nu-i caute tovărășia. În consecință, dialogul cu ele este cât mai frust, incidental și neinteresant pentru niciuna din părți. De altfel, cele mai triste și umilitoare experiențe le-a trăit când era la circ sau la grădina zoologică, unde spășenia și bufoneria confraților ei i-au repugnat total. Un nou set de întrebări, mai ocolite și mai elaborate așteptau la rând răspunsurile multilingve, silabisite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
floarea-soarelui tare palidă, din cauza stratului gros de nori, și un creion ascuțit la ambele capete. Toate cele patru elemente de dimensiunea unor jucării par însuflețite și măsoară cam aceeași statură, în ciuda tiparelor naturale cărora le aparțin. Azi e o zi tristă la mare. Soarele nu și-a semnalat de ieri prezența, iar nisipul e încă umed de dimineață, din cauza ceței. Trec din când în când cupluri ce se deplasează lent și melancolic de mână sau înlănțuiți. Ocolesc careul cu cele patru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
era un tânăr taciturn, cu spatele lat și umerii deosebit de rotunzi și bronzați, bărbia ascuțită, cu pomeții obrajilor ridicați. În ciuda trăsăturilor agreste, expresia lui era blândă și liniștitoare. Căutătura lui mândră avea să devină cu vârsta înțeleaptă și probabil la fel de tristă ca a bătrânului Santiago din povestirea lui Hemingway. Avea numai treizeci de ani și știa de pe acum că n-avea să părăsească vreodată marea. Fata se gândea adesea la el într-un mod ciudat, așa cum stătea cu privirea pierdută pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
dintre țestoase, dar el a ales celibatul pe viață; specia lui se va stinge la capătul celor o sută de ani pe care va urma să-i mai trăiască. "Lonely George" ne adresează mereu o privire melancolică, căutătura lui deosebit de tristă la capătul unui gât foarte lung ar avea poate foarte multe să ne spună, dacă am putea sta cu orele înțepeniți și am privi în ochii lui laterali și oblici. Grimasele sau mișcările noastre prea rapide nu pot fi sesizate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
a perpetua specia sortită dispariției. Odată însingurat în timpul său, el nu va lăsa în urmă decât o carapace uriașă, în formă de șa (galapagos în spaniolă), de sub care cândva ieșea un gât neobișnuit de lung. La capătul lui cea mai tristă și mai țestoasă dintre priviri. Plajele albe. Leii și Iguanele de mare Plajele de aur alb sunt locuite de leii de mare. Este surprinzător acest contrast între nisipul neobișnuit de alb și roca poroasă vulcanică ce formează pereții și gura

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
dintre "looser-i", mai bine hrănit și mai puternic decât el, și îi va uzurpa locul. "Looser-ii" retrași câteva sute de metri mai încolo, pe stâncile vulcanice de la buza mării, nu au acces la plajă și la femelele lor. Ei așteptă triști și răbdători momentul prielnic să atace. Doar leoaicele de mare își văd de puii și de jocul lor senzual în soare, nepăsătoare la treburile bărbătești, la războiul pentru teritorii. Plaja va rămâne pentru totdeauna a lor. "Vine regele! Pleacă regele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
purtând o pălărie neagră. Chipul meu, pe care nu mi-l pot reprezenta niciodată în vise, apare acum reflectat în imaginile oaspeților mei. Mai închin încă o dată pentru toate sentimentele noastre; cele nobile, cele netrebnice, cele profunde și deschise, cele triste și melancolice. Apoi, îi părăsesc pe oaspeții mei, care continuă să-și agite oglinzile ca pe niște evantaie și să-și depene poveștile care mi-erau atât de familiare. Și, în mod ciudat, fiecare relata istoria celui de lângă el sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792

vârtejul în jos, vânt-titirez, care adună frunzele toamnei din curtea noastră, ale dudului care vorbesc în vâjâitul lor cu frunzele grele ale castanilor, cu clinchetul galben al frunzelor salcâmului, din fundul grădinii uscate, cu ciocanii de porumb galben-bolnăvicios, ca... Vântul trist dansează, vântul dansează cu vederea uscată, lovește cu coardele uscate, zidul uscat sună a sec, a toamnă, a moarte, uscatul pocnește ca boaba de strugure, uscatul zemuiește ca mustul, e sângele subțire, albicios, al iederii de care mă agăț, de ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
și văd cu ochii Lui, Îl simt trist, Îl întreb, El mă plimbă încet mai departe de dincolo, arătându-mi cu mâna întinsă deși nu-i frumos dar nu-i spun ca să nu-L supăr, trebuie să fie cel mai trist Om din lume, pentru că e singur și toți cer și-L roagă și El e îndatorat până peste cap fiecăruia, e plin de datorii la toate băncile și seifurile, dobânzile cresc, nu se mai știe numărul lor, va trebui să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
din cea a pretențiilor oamenilor, plăpumăreasa s-a împotmolit în meserie taman la Mioara Alimentară, care îi comandase o plapumă eterică, dar cu eterul îmbuteliat între romburile învelitorii, în așa fel încât să nu fie nici rea, nici caldă, nici tristă, nici parfumată, ci așa cum o voia numai ea: o plapumă iubitoare. Și molia antediluviană se suci, se-nvârti și, după câteva săptămâni, Insula Mică a Brăilei, unde locuia babornița, răsună de chiote auzite până în Dardanele! Trepidă cu picioarele ei subțiri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
Președintelui, eu alături de tine în rochie de pânză de păianjen, ținându-te de mâna hotărâtă să scoată pistolul țintat cu argint, să nu tragi, Mitică! Podeaua era plină de îngeri. Mișunau gemând de impactul cu podeaua, celui bătrân cu plete triste, îmbrăcat în zdrențe de cer, îi puse atele desprinse din reproducerile albumelor de pictură: din Chagall dezmembră tabloul Timpul este fără margini. Din aripile peștelui, improviză două atele ajutătoare pentru aripile bătrânului înger. Din arcușul viorii făcu o atelă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
lumea era un uriaș magazin cu rafturi. Rafturi, jocurile în care te jucai cu păpuși-copii, raftul păpușilor nesparte și al jonglerilor sorții, care te înșelau cu baloane colorate, în timp ce în spatele magazinului, în corturi întunecate, machiajul era spălat și jonglerii erau triști, cerșetori la porțile orașului, dar, pe măsura trecerii anilor, fata devenită femeie, dusă de mână, se simțea ridicol prin mulțimea de rafturi, aici e voie, aici nu e voie, aici poți intra, aici nu și la zidul morții dintre ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
o faună umană pe care Spielberg a ratat-o, iar scriitorii au ocolit-o de teama exegeților, la fel de insignifianți și unii și ceilalți, parc militarizat, golit de frumusețe, de istorie, de amintiri cu flori puține, smocuri de gazon și copaci triști, bălării utile pentru câini, rozătoare și trecători, deasupra tuturor stagnând un cer bolnav, răsfrânt în ochelarii de soare ai Poliției comunitare, bănci care mor de plictiseală și singurătate, alei roase de lepră, zidurile obosite ale unor clădiri, în care veacurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]