24,196 matches
-
zi dimineața, a sosit forța de susținere, șase LST-uri, fiecare remorcând un LCM, escortate de distrugătoarele și și cu deminatoarele și . Ele au intrat în limanul Hyane și au tras la mal, sub tir de mortiere. "LST-202", cu un echipaj de la Paza de Coastă a SUA, a răspuns cu tunurile de 76 mm și de 40 mm. LST-urile au fost descărcate în următoarele șapte ore. În cursul operațiunii, s-au strâns muniții, echipament de construcții și provizii. Pentru a
Campania din Insulele Amiralității () [Corola-website/Science/320092_a_321421]
-
doua zi. Ghidate de un B-25, douăsprezece P-40 Kittyhawks din Escadrila 76 RAAF (australiene) au sosit de la Kiriwina prin Finschhafen la 9 martie, restul de douăsprezece avioane ale escadrilei urmându-le a doua zi. Lor li s-a alăturat echipajul de la sol din cadrul Escadrilei 77 RAAF, care sosise cu LST-ul la 6 martie. Restul Aripii 73 RAAF a sosit pe parcursul următoarelor zile, inclusiv "Kittyhawks" din Escadrila 77 RAAF și Supermarine Spitfire-urile din Escadrila 79 RAAF. Operațiunile au demarat la
Campania din Insulele Amiralității () [Corola-website/Science/320092_a_321421]
-
un alt PT a fost trimis să-i salveze, acoperit de distrugătorul . După trei ore în apă, supraviețuitorii LCVP-ului au fost ridicați de PT. Opt americani, între care și maiorul Vaden, fuseseră uciși și cincisprezece răniți, între care întreg echipajul LCVP-ului. Kaihu dispăruse, iar Robinson se gândea cum să dea familiei vestea când Kaihu a venit și el, după ce înotase tocmai până pe Los Negros. Generalul Swift a amânat debarcarea pe Lugos și a ordonat escadrilei a 2-a din
Campania din Insulele Amiralității () [Corola-website/Science/320092_a_321421]
-
oficial . Producția tancului a fost văzută ca o măsură provizorie până la apariția tancului M48 Patton. M47 a fost ultimul tanc american dotat cu o mitralieră amplasată în cutia blindată, în dreapta mecanicului conductor. Aceasta era deservită de al cincilea membru al echipajului. Inelul turelei era mai mare decât cel al tancului M46, iar forma blindajului turelei era superioară. Masca tunului era ascuțită, forma acesteia fiind similară celei folosite de tancul M60A1 apărut la începutul anilor 1960. Tancul M47 Patton a fost fabricat
M47 Patton () [Corola-website/Science/320143_a_321472]
-
Lemaître din București. Tunul a fost fixat pe afet la Arsenalul Armatei din București. Mecanismul de îndreptare (ochire) a tunului a fost adaptat practicilor artileriștilor români, iar un sistem de protecție împotriva reculului a fost montat pentru a proteja tunarul. Echipajul și tunul erau protejați de un scut din 3 părți, gros de 15 mm. Blindajul era tăiat de la tancurile sovietice de cavalerie BT-7, industria autohtonă nefiind capabilă încă să producă plăci de blindaj de calitate superioară. Vânătorul de tancuri transporta
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
și Justiție-Secția Parchetelor Militare reiese că avionul avea o greutate (nn: peste tot în formulările anchetei prin „greutate trebuie înțeles „masă”) de 5260 kg, din care 3300 kg era, conform fișei de cântărire, greutatea avionului gol, 221 kg era greutatea echipajului, 1133 kg era greutatea pasagerilor, restul fiind greutatea carburantului, lubrifianților și a altor materiale. Greutatea era sub 5500 kg, admis. Centrajul (poziția centrului de greutate al avionului) era însă la limita maximă admisă spre spate, avionul fiind „greu de coadă
Accidentul aviatic de la Tuzla, Constanța () [Corola-website/Science/320161_a_321490]
-
pasagerilor, restul fiind greutatea carburantului, lubrifianților și a altor materiale. Greutatea era sub 5500 kg, admis. Centrajul (poziția centrului de greutate al avionului) era însă la limita maximă admisă spre spate, avionul fiind „greu de coadă”. La ora 17:41 echipajul a primit aprobarea de decolare și a început rulajul. Deoarece era greu de coadă, avionul a trebuit să decoleze cu profundorul bracat mult în jos, ceea ce a solicitat lanțul de transmisie a comenzii de la manșă la profundor, iar una din
Accidentul aviatic de la Tuzla, Constanța () [Corola-website/Science/320161_a_321490]
-
galeți intercalați montate pe brațele oscilante ale barelor de torsiune. Roțile de întindere a șenilelor erau montate în partea din spate. Roțile din față aveau arcuri lamelare și amortizoare de șocuri. Caroseria avea în partea din față o cabină pentru echipaj, prezentă la toate versiunile. Cabina avea banchete pentru șofer, asistentul său și restul echipajului. Partea din spate a caroseriei era adaptată în funcție de rolul semișenilatului. Modelul pentru tractarea artileriei avea două banchete suplimentare pentru echipajul tunului și spațiu pentru muniție. Varianta
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
șenilelor erau montate în partea din spate. Roțile din față aveau arcuri lamelare și amortizoare de șocuri. Caroseria avea în partea din față o cabină pentru echipaj, prezentă la toate versiunile. Cabina avea banchete pentru șofer, asistentul său și restul echipajului. Partea din spate a caroseriei era adaptată în funcție de rolul semișenilatului. Modelul pentru tractarea artileriei avea două banchete suplimentare pentru echipajul tunului și spațiu pentru muniție. Varianta de transport avea doar două compartimente mici în partea din față. Acestea, poziționate în
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
partea din față o cabină pentru echipaj, prezentă la toate versiunile. Cabina avea banchete pentru șofer, asistentul său și restul echipajului. Partea din spate a caroseriei era adaptată în funcție de rolul semișenilatului. Modelul pentru tractarea artileriei avea două banchete suplimentare pentru echipajul tunului și spațiu pentru muniție. Varianta de transport avea doar două compartimente mici în partea din față. Acestea, poziționate în părțile laterale, se deschideau în exterior. Parbrizul putea fi rabatat sau scos. Partea din spate putea fi acoperită cu o
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
sau chiar patru semișenilate. SdKfz 9 putea folosi platforma specială "Sd.Anh 116" pentru tractarea vehiculelor avariate. Modelul SdKfz 9/1 avea partea superioară diferită de modelul de bază, având o macara cu sarcina utilă de 6 tone în locul banchetelor echipajului și încărcăturii. A intrat în dotarea unităților de mentenanță a tancurilor începând cu luna septembrie a anului 1941. SdKfz 9/2 era dotat cu o macara mai mare de 10 tone, acționată de un motor auxiliar, însă aceasta necesita fixarea
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
antiaeriene 8.8 cm Flak 18 au fost montate pe cincisprezece semișenilate SdKfz 9 în 1940 pentru a fi folosite în lupte antitanc. Acestea au fost denumite "8.8 cm Flak 18 (Sfl.) auf Zugkraftwagen 18t (Sd.Kfz. 9)". Cabina echipajului și compartimentul motor erau acoperite complet de un blindaj ușor (14,5 mm). Acest lucru împiedica însă folosirea tunului când piesa era poziționată drept înainte. Armamentul era fixat pe o platformă dotată cu panouri laterale rabatabile pentru echipaj. Panourile necesitau
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
9)". Cabina echipajului și compartimentul motor erau acoperite complet de un blindaj ușor (14,5 mm). Acest lucru împiedica însă folosirea tunului când piesa era poziționată drept înainte. Armamentul era fixat pe o platformă dotată cu panouri laterale rabatabile pentru echipaj. Panourile necesitau fixarea unor brațe de sprijin pentru a susține greutatea tuturor membrilor echipajului. Vehiculul avea o greutate de 25 tone, lungimea de 9,32 metri, înălțimea de 3,67 metri și lățimea de 2,65 metri. O sursă susține
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
5 mm). Acest lucru împiedica însă folosirea tunului când piesa era poziționată drept înainte. Armamentul era fixat pe o platformă dotată cu panouri laterale rabatabile pentru echipaj. Panourile necesitau fixarea unor brațe de sprijin pentru a susține greutatea tuturor membrilor echipajului. Vehiculul avea o greutate de 25 tone, lungimea de 9,32 metri, înălțimea de 3,67 metri și lățimea de 2,65 metri. O sursă susține că aceste vehicule au fost fabricate ca prototipuri în 1943. Firma Vomag din Plauen
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
au fost nituite plăci de oțel cu o grosime de 100 de milimetri. Grosimea blindajului a crescut la 200 de milimetri, însă cu prețul a 5 tone de greutate suplimentară. Camera de luptă de tip cazemată încorpora tunul și majoritatea echipajului, fiind amplasată în spatele vehiculului. Motorul era situat la mijloc, mecanicul conductor și operatorul radio fiind așezați în față, separat. Datorită compartimentării, aceștia puteau fi contactați doar prin radio. Procesul de transformare a fost terminat între lunile martie-mai 1943. În septembrie
Elefant (vânător de tancuri) () [Corola-website/Science/320243_a_321572]
-
la șenile și suspensie cauzate de minele antitanc. Pierderile datorate acțiunilor inamice au fost foarte reduse, datorită protecției mari oferite de blindajul gros, vehiculul fiind aproape imun la focul armamentului sovietic. Majoritatea vehiculelor distruse sau capturate au fost abandonate de către echipaj datorită defecțiunilor. Multe autotunuri Ferdinand imobilizate au fost permanent abandonate, deoarece erau prea grele pentru vehiculele de tractare germane. Altele au fost pierdute datorită defecțiunilor apărute în timpul retragerii cauzate de contraatacul sovietic. Puținele vehicule care au supraviețuit au fost folosite
Elefant (vânător de tancuri) () [Corola-website/Science/320243_a_321572]
-
Italia erau relativ ineficienți, datorită greutății de 70 tone nepotrivite pentru majoritatea drumurilor și podurilor din peninsulă. Din cauza nevoii permanente de piese de schimb, majoritatea unităților nu au fost pierdute în luptă, ci mai degrabă abandonate și distruse de către propriile echipaje. O companie de autotunuri Elefant a participat împotriva sovieticilor la Ofensiva de pe Vistula-Oder din Polonia, iar ultimele vehicule care au supraviețuit au fost folosite lângă Zossen în timpul Bătăliei pentru Berlin. Ferdinand/ Elefant a fost probabil cel mai bun vânător de
Elefant (vânător de tancuri) () [Corola-website/Science/320243_a_321572]
-
cu suspensia și blindajul tancului Panther,a suferit din cauza stari generale proaste a Germaniei în ultima parte a războiului, fapt care a dus la un număr mic de bucăți produse, la lipsa de piese de schimb și antrenament deficitar a echipajului. Jagdpanther a fost precedat de două încercări de montare a unui tun de 8,8 cm și folosirea sa în rolul de vehicul anti-tanc autopropulsat;" Ferdinand" folosind nouăzeci și unu din șasiurile tancului VK4501 (P) construite de Porsche. Iar" Nashorn
Jagdpanther () [Corola-website/Science/320246_a_321575]
-
Bazat pe șasiul tancului Panther "Ausf" G,vehiculul nu avea multe probleme mecanice.Acesta era echipat cu o transmisie îmbunătățită ( ZF AK 7-400 ) care a fost plânuit să fie montată pe Panther II astfel rezolvând slăbiciunea tancului Panther.Avea un echipaj de 5 (comandant, ochitor, încărcător, mecanic conductor, radist/mitralior). Inițial tunul avea țeava monobloc ,versiunile finale erau echipate cu PaK 43/4 cu țeavă din două bucăți. Vânătorul "Jagdpanther" a fost fabricat de trei producători.MIAG a produs 270 din
Jagdpanther () [Corola-website/Science/320246_a_321575]
-
Beniamin în H2O - Adaugă apă. În 2008, Mitchell a filmat pentru romanța cu tematică gay Performance Anxiety , care a fost selectat ca parte al celui de-al nouălea Festival Anual de Film Brisbane Queer ca un screening pentru casting și echipaj. În iunie 2009, Mitchell s-a mutat în Sydney și, din 2010 , începe să joace rolul lui Romeo Smith în serialul Home and Away . Mitchell a câștigat primul său premiu de actorie și un premiu Logie TV Week 2010 pentru
Luke Mitchell () [Corola-website/Science/320284_a_321613]
-
dispuse de-a lungul ambelor punți ofereau pasagerilor panorama pe timpul zborului. Proiectanții au presupus că pasagerii își vor petrece mai mult timp în zonele publice decât în cabinele strâmte. Puntea inferioară, B, conținea grupurile sanitare, o sală de mese pentru echipaj și chiar și un foaier pentru fumat.Harold G. Dick, un reprezenant american al companiei Goodyear Zeppelin își amintește: Inițial, proiectul construcției lui Hindenburg prevedea utilizarea heliului pentru ca era cel mai sigur gaz de portanță, nefiind inflamabil. Însă, la acea
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
suflete la bord. Printre acestea se numărau președintele companiei Zeppelin,Dr. Hugo Eckener, drept comandant, fostul comandant de zeppeline din timpul Primului Război Mondial Lt. Col. Joachim Breithaupt - reprezentând Ministerul Aviației, opt căpitani de aerostate ai companiei Zeppelin, 47 de alți membri ai echipajului și 30 de docheri care călătoreau ca pasageri. Deși numele "Hindenburg" fusese ales de către Eckener în secret de peste un an, doar numărul formal de înregistrare (D-LZ129) și cele cinci cercuri olimpice (promovând Jocurile Olimpice de vară din 1936 care urmau a
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
Cu doar două motoare active, Hindenburg era în pericol să fie purtat în derivă spre Deșertul Sahara unde, în lipsa ehipajelor auxiliare de la sol și a echipamentelor de ancorare specifice, existau riscuri ce depășeau simplele avarii. Pentru a evita o catastrofă, echipajul a ridicat dirijabilul în cautarea curenților de aer care se găsesc de obicei la înălțimi de peste 1500 m, unde presiunea aerului depășea însă gradul de permisivitate al dirijabilului. În mod neașteptat, echipajul a găsit astfel de vânturi favorabile la o
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
depășeau simplele avarii. Pentru a evita o catastrofă, echipajul a ridicat dirijabilul în cautarea curenților de aer care se găsesc de obicei la înălțimi de peste 1500 m, unde presiunea aerului depășea însă gradul de permisivitate al dirijabilului. În mod neașteptat, echipajul a găsit astfel de vânturi favorabile la o înălțime mai mică, la 1100 m, lucru ce a permis reîntoarcerea în siguranță în Germania după ce Hindenberg primise și o aprobare de urgență din partea Franței pentru de a zbura utilizând o rută
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
dirijabilului dar a apucat să fixeze de troliu doar cablul de la babord când Hindenburg a fost cuprins brusc de flăcări și a căzut la pământ în numai 37 de secunde. Din cei 36 de pasageri și 61 de membri ai echipajului, 13 pasageri și 22 de membri ai echipajului au murit, acestora adăugându-se un membru al personalului de la sol, un total de 36 de persoane pierzîndu-și viața în accident. Localizarea inițială a focului, sursa aprinderii precum și sursa care a alimentat
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]