24,491 matches
-
credințelor și valorilor companiei" „Și dacă trâmbița va da sunet nelămurit, cine se va pregăti de război?” Întâia epistolă către Corinteni 14,8 Una dintre scrierile mele preferate din opera lui Jack London este o nuvelă intitulată To Build a Fire. Din ea aflăm povestea unui om și a câinelui său, care pornesc Într-o călătorie pe Calea Yukonului, traversând Alaska, tocmai atunci când se pornește iarnă grea. Călătoria lor este istovitoare, o luptă crâncenă cu zăpada orbitoare și frigul pătrunzător. London
[Corola-publishinghouse/Science/1890_a_3215]
-
În intensitate, În fruntea listei există câteva explicații raționale. Iată șase dintre cele mai semnificative, explicate mai pe larg. 1. Schimbarea nu este altceva decât un prilej de a da greș. Deși lipsită cu desăvârșire de utilitate, teama este În firea noastră. Cineva a descris-o drept o ilustrare vie și plină de imaginație a vieții așa cum nu ai vrea să fie ea! Multe temeri sunt asociate cu schimbarea. Printre cele care ne vin lesne În minte se numără teama de
[Corola-publishinghouse/Science/1890_a_3215]
-
integrum a destinului său schimbat de tiran. Prin atitudinea sa din exil, Ovidiu inaugurează un model atipic de rezistență și reabilitare în fața teroarei istoriei, bazat pe un logos al protestului camuflat. Opera de exil a lui Ovidiu se leagă prin fire nevăzute de regimurile totalitare, dobândind valoare de parabolă și reflectând relația dintre spirit și putere. Scriitorii și tiranii sunt antinomici. Ovidiu declară cu superbie îndreptățită de veacuri: "Ingenio tamen ipse meo comitor fruorque / Caesar in hoc potuit iuris habere nihil
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
la acest unic "profil spiritual" la care se raportau amândouă grupările, fiecare dintre ele a adăugat câte ceva specific lor, conferindu-i o culoare proprie. Și de una și de cealaltă parte a celor două grupări, însă, existau persoane care, în funcție de firea lor, optau fie pentru una, fie pentru cealaltă din cele două culori, amăgindu-se astfel că pot rămâne fideli și culorii spirituale și grupului politic din care făceau parte, aducând mari prejudicii nu numai propriei persoane, dar și prietenilor din
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
înarmate, chiar și cu acea ocazie. Trebuie să mai acordăm atenție și celor doi: Flaccus și Graecinus. Insistând asupra simpatiei de care se bucură din partea populației getice subliniind în repetate rânduri teroarea pe care aceasta o inspiră prin inhumanitas și firea sa războinică -, Ovidiu vrea să sugereze implicit dificultățile pe care trebuie să le fi înfruntat din partea locurilor și a oamenilor Flaccus însuși, pe durata misiunii sale militare. Flaccus, de asemenea, nu ar fi avut și nu ar avea motive să
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
acordată de Augustus și care ar insinua poetul nu diferă decât prin nume de condiția unui exilat ca Ovidiu însuși. Reamintind aceste elemente lui Flaccus și lui Graecinus, viitori consuli, și subliniind duritatea propriei relegări, Ovidiu pare să insinueze că firea războinică a populației getice, prin simpatia entuziastă pe care i-o demonstrează poetului, ar putea constitui un element, într-o anumită măsură, prețios pentru echilibarea puterii lui Augustus poate încă nu cu totul absolută, dar îndreptată spre absolutism -, în fața celor
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
pădure verde, ramură uscată, dumbravă adîncă, apă rece, vînătorul, cu care Însă poezia nu vine În contact În chip direct, ci prin intermediul unei fabule. CÎnd, la urmă, poetul se hotărăște să atace tema pe față: „Dar eu om de-naltă fire Decît ea mai cu simțire Cum poate să-mi fie bine?! Oh, amar și vai de mine!” el recurge la obișnuita interogație și la fel de comuna lamentație. Oh-ul de la urmă reprezintă un dublu refuz: de a asuma durerea și de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și suspinul omului de Început de drum care trebuie să zăgăzuiască fluviile limbii pentru a crea un limbaj poetic. Complexul părintelui fondator este mai puternic și mai autentic În versuri decît celălalt, erotic, Îmbrobodit de prea multe convenții. Înalta lui fire este, În primul rînd, aceea a creatorului nevoit să-și fabrice mijloacele. II Alecu Văcărescu. Un discurs Îndrăgostit la 1800 Cel dintîi fiu, Alecu, nu mai are complexul limbajului. Este mulțumit cu ceea ce a moștenit. Prin nici un vers nu trece
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
văz plăcere” a fost compusă Într-o dulce pustietate, Într-o dimineață de mai, preț de un ceas, În urma unei dispute asupra vorbirii. Altele care au În acrostih numele Lucsandrei au fost făcute, aflăm din aceeași sursă, pe cînd Alecu, fire petrecăreață și imprudentă, se afla ascuns de frica vrăjmașilor Într-o căsuță: „În diiastimă de o giumătate de ceas și plin de frică, de bătaie de inimă și deznădăjduită hotărîre”. În fine, Trandafirașul norocit este rezultatul unui pariu În Împrejurări
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
situații nefavorabile și, dacă dăm crezare primului său biograf și critic (Nicolae), scrie sub presiunea amorului și a fricii. Poetul se descurcă, cîștigă prinsoarea, scapă de vrăjmași, Înmînează versurile și topește rezistența femeii. Imperfecțiunea lor nu-l neliniștește. Alecu are firea unui risipitor. El cheltuiește la Întîmplare bunurile spirituale adunate de părinte, nu ține nici o contabilitate, trece din aventură În aventură, imprudent și avid de plăceri. Scrisul nu-l preocupă, grija lui cea mare este să trăiască „fără sațiu”. Moare În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
istețimea (Înțelepciunea). Însă versificatorul nu prea vorbește de ele. Îi place să vorbească mai ales despre sine. Nici o Încercare de a da corporalitate acestui arhetip al iubirii, de a-l „coborî” În poezie. Femeia rămîne În zona de sus a firii, ca În poezia trubadurilor („au dessous de toute pensée”) Într-o indeterminare consternantă: „Singură ești numai una, care ai luat cununa darurilor de la fire mai pă sus dă omenire!” Vede, oare, Alecu Văcărescu În Lucsandra sau Elenco un simbol de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
arhetip al iubirii, de a-l „coborî” În poezie. Femeia rămîne În zona de sus a firii, ca În poezia trubadurilor („au dessous de toute pensée”) Într-o indeterminare consternantă: „Singură ești numai una, care ai luat cununa darurilor de la fire mai pă sus dă omenire!” Vede, oare, Alecu Văcărescu În Lucsandra sau Elenco un simbol de ordin religios, inaccesibil, neîntrupat? Fostul mare clucer nu-i departe de această confuzie. Sau nu-i rămîne necunoscută nici această convenție a poeziei medievale
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
limba lui Împleticită și savuroasă: „Căci intrăm În adîncime Și dă tîlmăciri mulțime.” Primul element al acestei tîlmăciri este el (care de fapt este un eu), Înamoratul reflexiv, atent la opiniile tuturor („Foarte multă văz plăcere/La a tuturor părere”), fire „delicată și subțire”, hotărît să lege capetele firelor și să dea o judecată bună despre natura intimă a lucrurilor; nu Înainte Însă de a cerceta bine: „Nu dă făr’dă cercetare”. Eul (subiectul) cercetător nu se mulțumește cu sfera strimtă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cele trei elemente (apa, verdeața și frumusețea) nu sînt Împreună: „Tot un fel sînt trele D-opotrivă Între ele.” Alecu nu rămîne Însă prea mult filozof. Triada nu-l duce, probabil, prea departe. Revine la focul și la pedeapsa lui peste fire, căutînd alte arme pentru asediu. Între ele, redutabilă este arma moralei. Zvăpăiatul Alecu devine cicălitor, tună Împotriva „fățăriilor”, denunță pe cei care Își bat joc „pintr-ascuns” și caută să strice mai curînd pe inocenta femeie. Sfătuiește pe inocentă să nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti, faci multe ceasuri, că nu vei a scoate pricinile, Înaintea dumitale și, mai la urmă, că ții pricinile cîte douo și trei zile, fără a le cerceta”* Aceluiași Iancu, mai apropiat de firea petrecăreață, galantă a Văcăreștilor, Îi trimite odată cu prefața celebrei gramatici a lui Ienăchiță, cîteva rînduri ambițioase și profetice: „trimit ca să te invitez și să te ațîț ca să te aprinz, să te fac să fii mai viu, mai mult decît ești
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a cugetului ce porți, ce au fost părinții noștri: tată-tău și moșu-tău și să plîngi cu inima Înfrîntă și cu duh slobod... Ah, ramură a trunchiului celui obișnuit În slavă și laudă.” Nicolae are, nu mai Încape vorbă, firea unui moralist, rîndurile de mai sus sînt admirabile, fraza acoperă bine gîndul iute și profund. Este gospodarul unei familii risipitoare, cel care-i apără reputația și-i chivernisește bunurile spirituale. Versurile nu mai au cursivitatea și frumusețea scrisorilor. Suferă și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
versuri. A căuta În ele un proiect spiritual, un peisaj este o exagerare. Singurul fapt ce se observă la lectură e pofta și voința de tihnă a Îndrăgostitului. Tot ceea ce scrie Nicolae pare o invitație (rugăminte) la buna orînduială a firii. El vrea să evadeze din starea de boală: „să fiu În odihnă”, liniștea fiind adevărata fericire: „să am fericire”. Puținele imagini literare sugerează o progresivă retragere, o sistematică Împotrivire față de nebuniile sentimentului. Nu-i place să trăiască În văpăi, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
afle scăpare, cînd și dragostea nu va, Dragoste, fii milostivă, la amară starea mea, Lasă, nu mai sta-npotrivă și blîndețea iar ți-o ia.” E mulțumit, În consecință, atunci cînd, amorezat, află o veste bună și inima Își dă În fire, revine, altfel zis, la starea de tihnă: „Tocm-așa fără-ndoială Cu firească orînduială Acum și inima mea D-o dumnezeiască știre S-au mai dat și ea În fire S-a-nceput a să-ndrepta.” Îndreptarea, Întoarcerea la orînduială firească
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cînd, amorezat, află o veste bună și inima Își dă În fire, revine, altfel zis, la starea de tihnă: „Tocm-așa fără-ndoială Cu firească orînduială Acum și inima mea D-o dumnezeiască știre S-au mai dat și ea În fire S-a-nceput a să-ndrepta.” Îndreptarea, Întoarcerea la orînduială firească, intrarea În normalitate - astea vrea Nicolae Văcărescu, poet fără prea mare imaginație sau, mai bine zis, poet cu o imaginație de moralist rece și comod. CÎnd, totuși, Își iese
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-a-nceput a să-ndrepta.” Îndreptarea, Întoarcerea la orînduială firească, intrarea În normalitate - astea vrea Nicolae Văcărescu, poet fără prea mare imaginație sau, mai bine zis, poet cu o imaginație de moralist rece și comod. CÎnd, totuși, Își iese din fire, se vaită biblic: „Amărîtul al meu trai Iad Îmi pare, iar nu rai!” jinduind mediocra odihnă, fericirea traiului fără petreceri și necazuri. Aici găsește el dulceața, nu În vîrtejul de foc și În suspinurile lungi. Nicolae nu cultivă taina, tăcerea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să stea ascuns, Iar să taci e În zadar, Că tăcerea n-are dar. CÎnd un suspin te vădește. Taina ce-Îți folosește? Crapă dar ș-o dă dă față, Dă te-ai curați de viață.” Versurile sînt lămuritoare pentru firea gospodărească a lui Nicolae. Frica lui cea mare este să nu crape sau, dacă crapă, să nu crape În zadar. Vrea să scoată demonul din sine, să se curețe, să fie din nou În odihnă. Nu poate trăi prea mult
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se rupă, deci, ața, poate astfel sufletul va găsi, În moarte, odihna rîvnită. Avem toate clementele pentru a spune că plăcerile sufletului Încep, la Nicolae Văcărescu, de la un anumit grad de ordine și că ele nu trebuie să zdruncine temeliile firii. De aceea toate fantasmele iubirii se mișcă Într-un climat de izolare și uscăciune, nici un contact cu elementele Însuflețitoare, fecunde din afară. Sub puterea modelelor lăsate de Înaintași, Nicolae meditează și el la alcătuirea și foloasele iubirii, zicînd, Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a Văcăreștilor este deja instalată În literatură. Vaietul bunicului Întemeietor nu se mai aude În poemele, sofisticate ale nepotului obosit de prea multă știință. Iancu n-are Îndoieli asupra limbajului. N-are Îndoieli nici asupra posibilităților lui de a ceti firea: „Orice glas mie-mi vorbește, Orice ton eu Înțeleg.” A dispărut, În consecință, din poeme ezitarea lui Ienăchiță și neștiința aceea jumătate adevărată, jumătate jucată din poeziile lui Alecu. Iancu vede și aude totul, Încrederea lui În simțurile care „văz
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de un neascuns orgoliu: „Orice ton eu Înțeleg...”. N-a trecut nici o jumătate de veac și registrul poeziei s-a schimbat odată cu mentalitatea creatorului față de obiectul artei lui. Iancu este un moștenitor spiritual fără complexe, spiritul lui este robust și firea sociabilă. Are prieteni și laudă prieteșugul, n-are, În orice caz, acel sentiment de solitudine În cultură (dat de lipsa modelelor culturale) pe care-l aveau stihuitorii de dinaintea lui. Actul de a serie trece pe primul plan. Cu Alecu ne
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dimensiunea universalului. N-are, adevărat, simțul cosmic pe care Îl vom găsi În poezia română ceva mai tîrziu, dar sînt indicii că ochiul poetului privește curios În jur și gîndul bate departe. În discursul său intră apele, munții, frunza, valea, firea, cîmpiile de la poalele Carpaților, surpăturile unui oraș vechi (istoria, deci), mitologia și, sub formă de simboluri gata făcute (cunoscutul pasaj despre Amor din Anacreon), intră și cultura ca experiență a spiritului și punct de referință pentru imaginație. Ca să exprime o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]