23,236 matches
-
în definiția esenței tragediei efectul produs asupra spectatorului" (Hans Georg Gadamer, Vérité et méthode [Adevăr și metodă], Paris, Le Seuil, 1973, p. 56). Această distanțare între spectator și spectacol este indispensabilă pentru ca să opereze catarsisul. Dacă ea va tinde spre dispariție, emoțiile de milă și de teamă, care nu mai sunt controlate, redevin sursă de neplăcere, ca în viață. De aceea autorii tragici au situat aproape totdeauna acțiunea pieselor lor într-un trecut îndepărtat, împrumutându-și subiectele din istorie sau din mitologie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca în viață. De aceea autorii tragici au situat aproape totdeauna acțiunea pieselor lor într-un trecut îndepărtat, împrumutându-și subiectele din istorie sau din mitologie. Îndepărtarea în timp îi permite spectatorului să contemple drama, păstrând o oarecare seninătate în ciuda emoției. Chiar de la începuturi a apărut ca fiind delicat, chiar periculos, să fie reprezentate pe o scenă de teatru evenimente contemporane. Dovada este pedeapsa dată lui Frinicos, predecesorul lui Eschil, pentru că a reprezentat Cucerirea Miletului în 493, la un an numai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Al doilea este cel "aranjat de poet", în care personajul își revelă singur identitatea. Acesta este cazul în Ifigenia lui Euripide, unde Oreste este recunoscut când evocă locurile copilăriei. Aristotel respinge, ca fiind improprii de a face să se nască emoția tragică, aceste două tipuri de recunoaștere în care deznodământul nu este motivat. Ele vor fi, în schimb, de-a lungul întregii istorii a teatrului, abundent exploatate în comedie care admite cu ușurință artificiul. Recunoașterea poate de asemenea apărea prin amintire
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
elimină de la bun început aceste două posibilități care nu ar putea provoca mila și teama. Nu are în vedere nici soluția după care cel rău trece de la fericire la nefericire. Chiar dacă satisface sensul omenescului, nici ea nu trezește cele două emoții ale tragicului. Aristotel ignoră voit cea de-a patra posibilitate, cea a omului de bine care trece de la nefericire la fericire. Fără îndoială o consideră lipsită de potențialități tragice. Odată respinse aceste cazuri extreme, el are în vedere formula "intermediară
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
abundență de viitorii teoreticieni, în special de Racine. Printre cele trei tipuri de relație care pot exista în sânul personajelor, relația de ostilitate reciprocă, relația de neutralitate, relația de alianță, numai cea de-a treia este susceptibilă de creare a emoției tragice. Termenul de relație de alianță trebuie înțeles în sens larg: alianță de sânge, prin căsătorie, prin ospitalitate. Se știe că legătura cu oaspetele, în Antichitate, este sacră. Termenul acoperă deci relațiile familiale, relațiile amoroase și relațiile de prietenie. În
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
identitatea victimei, o află chiar înaintea înfăptuirii actului său și renunță la el. Eroina lui Euripide, în Ifigenia în Taurida, este pe punctul de a-l sacrifica pe fratele său Oreste, când îl recunoaște. Efectul tragic este obținut printr-o emoție epurată, pentru că actul de violență nu a avut loc, dar spectatorului i-a fost teamă de ceea ce va fi până la capăt. Tragedia ideală, pentru Aristotel, oferă spectacolul unei schimbări a sorții la sfârșitul unei înfruntări violente dintre personaje, nici complet
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nici complet rele, unite prin relații de alianță. Pateticul este maxim când eroul ignoră pentru un timp identitatea celui împotriva căruia acționează. Oedip Rege, pe care Aristotel o citează de zece ori în Poetica, realizează acest model ideal. O puternică emoție se naște aici din lovitura de teatru care, dezvăluind identitățile, revelă existența unei relații de alianță între personaje care, ignorând-o, au transgresat interdicțiile. Din cauza acestei preferințe net afirmate de Aristotel pentru Oedip Rege, Teatrul Olimpic din Vicente, primul teatru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nimic de-a face cu poetica, căci tragedia își realizează finalitatea chiar fără concurs și fără actori. Mai mult, pentru execuția tehnică a spectacolului, arta fabricantului de accesorii este mai hotărâtoare decât cea a poeților." (cap. 6) Dacă cele două emoții tragice principale, mila și teama, se pot naște din spectacol, ele trebuie create în cea mai mare parte de acțiunea dramatică, trebuie să provină "din ascultare și nu din văz". "Spaima și mila se pot cu siguranță naște din spectacol
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
public și asupra caracteristicilor pe care trebuie să le îmbrace eroul tragic. Absolut modern, el își ia exemplele atât din tragediile umaniste cu subiect creștin, cât și din Antichitate. Face o listă de subiecte ce nu sunt susceptibile să declanșeze emoții tragice de milă și teamă. Moartea celui rău, care merită să fie pedepsit pentru crimele sale oribile, cum este Goliath "dușman al lui Israel și al religiei noastre", nu inspiră nicio compasiune, ci mai degrabă "ușurare și mulțumire"; cea a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu se produce, ca sacrificiul lui Avraam "în care această prefăcătorie de a ordona sacrificarea lui Isaac, prin care Dumnezeu îl pune la încercare pe Avraam, nu aduce nicio nenorocire la sfârșit", nu s-ar spune că provoacă nici ea emoții tragice. Deosebit de novator, el fixează regulile tragediei, enunțând, deși foarte pe scurt, unitățile de timp și de loc: "Trebuie reprezentată întotdeauna întâmplarea sau jocul în aceeași zi, în același timp, într-un același loc". Este imposibil de știut dacă unitatea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la retorică pentru a zugrăvi pasiunile, pentru a arăta unele personaje pradă deliberării, pe altele pline de grija de a-și convinge interlocutorul, trebuie să le folosească plin de precauție. Trebuie ca tirada să apară ca un cuvânt dictat de emoție, și nu ca o bucată de bravură, ca personajele să vorbească pe cât de simplu posibil. Nu am nimic de spus în această privință (despre dicție), în afară de faptul că limbajul trebuie să fie limpede, figurile plasate la locul cuvenit și diversificate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
comportamentelor, le adaugă "Situația actuală" (la "Fortune présente") a personajului, adică soarta fericită sau nefericită pe care o cunoaște el și "pasiunile", "teroarea" și "compasiunea" pe care spectacolul destinului său i le provoacă spectatorului. La Mesnardière înțelege prin asta două emoții tragice care sunt la originea catharsisului. "Pentru ca el (autorul dramatic) să nu se abată de la vreun punct de mare importanță, este mai bine să-i trasăm o Idee generală asupra comportamentului pe care trebuie să îl atribuie fiecărui tip de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ne face să-i aprobăm cenzura." Reacțiile teoreticienilor dramei, în secolul al XVIII-lea, vor fi identice. Louis-Sébastien Mercier, care va face totuși elogiul Cidului, prezentându-l ca pe "o adevărată dramă" în care zugrăvirea tandreței filiale atinge niveluri ale emoției rar egalate, condamnă din nou, în 1773, în Despre Teatru, sau Noul Eseu despre arta dramatică (Du Théâtre, ou Nouvel Essai sur l'art dramatique), scena de dragoste dintre Rodrigo și Ximena după moartea Contelui, pentru aceleași motive. "(...) atunci când Ximena
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și îndepărtate unele de altele, ca și din acelea a căror măsură este totdeauna egală, iar rimele bine împerecheate." Corneille atrage atenția că, dacă stanțele nu sunt apte de a traduce sentimente violente, în schimb, ele sunt potrivite în exprimarea emoțiilor nuanțate. "Mânia, scrie el în Examen la Andromeda, furia, amenințarea, și alte exprimări violente nu le sunt proprii, dar neplăcerile, nehotărârile, neliniștile, dulcile reverii și în general tot ceea ce poate face un actor pentru a-și trage sufletul și a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
realiza decât dacă acțiunea reprezentată este credibilă pentru spectator. "Credința este de absolută necesitate în poezie", scrie el în Prefața la Adone în 1620. Unde lipsește crezul, atenția sau afecțiunea lipsesc așijderea; însă unde nu există afecțiune, nu poate exista emoție și prin urmare curățire, sau amendare a moravurilor oamenilor, care este scopul poeziei." El revine la asta într-un mod la fel de categoric, în Scrisoarea despre regula celor douăzeci și patru de ore: "Afirm deci că este fundamental ca imitarea în orice poem
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Port-Royal des Champs, unde îi are ca maeștri pe cei mai străluciți eleniști ai timpului. "Cea mai mare plăcere a sa era să meargă în străfundurile pădurilor abației cu Sofocle și Euripide, pe care-i știa aproape pe de rost." Emoția lui în fața acestor opere antice era atât de puternică, încât le-o comunica tuturor celor ce-l ascultau, când declama vreo tragedie. Se afla la Auteuil, acasă la Boileau, spune fiul său, cu D-l. Nicole și câțiva alți distinși
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aduse pe scenă datorită ekkyklemei, un fel de mașinărie rulantă. Apariția lui Oedip, cu ochii scurși din orbite, la sfârșitul lui Oedip Rege a lui Sofocle, piesa cea mai apreciată de Aristotel, să ne reamintim, suscită de asemenea o vie emoție. În secolul al XVII-lea, în Franța, de îndată ce se impune clasicismul, asemenea acte nu mai pot avea loc decât în afara scenei. În Aviz către cititor care precede Oedip, piesa lui din 1659, Corneille explică faptul că s-a îndepărtat de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Totuși un astfel de deznodământ nu mai este o condiție necesară pentru realizarea tragediei. D'Aubignac contestă distincția operată chiar de la începutul secolului între tragi-comedie și tragedie, în funcție de natura deznodământului, fericit sau nefericit. El susține că tragedia, după ce a suscitat emoții foarte vii, se poate termina printr-o bucurie care să le calmeze. "Tragedia reprezenta viața prinților, plină de neliniști, de bănuieli, de tulburări, de rebeliuni, de războaie, de omoruri, de pasiuni violente și de mari aventuri... Or, dacă deosebim tragediile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
greșeală de care să ne putem purifica după exemplul lor." În timp ce Racine asociază totdeauna cele două resorturi tragice, mila și teama, Corneille revendică autonomia lor. O lectură atentă din Aristotel arată, după părerea lui, că prezența simultană a celor două emoții tragice nu este indispensabilă pentru producerea catharsisului. "Totuși, oricât de greu ar fi să găsim această purificare a pasiunilor prin milă și teamă, efectivă și sensibilă, este ușor să fim de acord cu Aristotel. Nu trebuie decât să spunem că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe care o prescrie pentru tragedie prin mijlocirea milei și a fricii. Dragostea pe care ne-o trezește pentru această virtute pe care o admirăm, ne face să urâm viciul contrar." Însă, dacă admirarea virtuții nu este asociată cu mila, emoția tragică riscă să nu apară. Este fără îndoială ceea ce constituie cauza eșecului lui Nicomède. Corneille nu-și ascunde scepticismul asupra eficacității psihice a catharsisului. El se îndoiește că acționează precum spune Aristotel, adică numai în cazul în care mila și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dacă au ajuns prin asta la acea teamă înțeleaptă, și dacă ea a corectat în ei pasiunea ce a provocat nefericirea pe care au deplâns-o." (Discurs despre Tragedie) 7.8. Părinții Bisericii și teatrul Cum teatrul pune în mișcare emoții puternice, la actor ca și la spectator, mulți părinți ai Bisericii, în secolul al XVII-lea, îl privesc cu suspiciune. Reluând argumentele lui Tertulian și ale Sfântului Augustin, unii construiesc împotriva lui un veritabil rechizitoriu. Nicole, în Tratat despre comedie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o întreprinde, la această mișcare. În ciuda specificității formelor pe care le îmbracă teatrul în Franța, în Germania și în Italia, o înrudire veritabilă le unește. Pretutindeni doctrina referitoare la imitarea Anticilor este respinsă definitiv. Cultului rațiunii îi succede cel al emoției. Regulile sunt înlăturate în numele libertății artei. Perimată, noțiunea de veșnicie a Frumosului este detronată de visul pentru un teatru național în care o societate își va citi identitatea prezentă, adică în care clasa în evoluție, burghezia, se va putea privi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ah frate ! ah soră! Numai aceste exclamații dacă ar fi și ne dau siguranța lacrimilor; și, fără să ne mai ostenim să aflăm dacă recunoștința se aseamănă cu altele, nici dacă este țesută cu destulă justețe, ne lăsăm antrenați de emoția personajelor; căci, cu cât sunt ele mai emoționate, cu atât mai puțin ne lasă libertatea de a reflecta dacă au motiv să fie. Filosofii să nu ne mai sâcâie cu privire la presentimente, la instinctele pe care le utilizăm în aceste întâlniri
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
au motiv să fie. Filosofii să nu ne mai sâcâie cu privire la presentimente, la instinctele pe care le utilizăm în aceste întâlniri; să nu mai aibă nimic de criticat, de exemplu, că un tată, în prezența unui fiu necunoscut, simte o emoție ascunsă care o ia înaintea lămuririi situației: ei ne demonstrează, fără îndoială, că aceste instincte nu sunt firești, și că numai prejudecata ne face să ni le imaginăm: dar să-i lăsăm să demonstreze ce-o să le placă; noi să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înalță această mulțime aproape fără voia ei la starea de a râde fin și cu spirit." Nivelle de la Chaussée (1691-1754) creează, din 1735, "comedia lacrimogenă" ("la comédie larmoyante") cu Prejudecata la modă (Le Préjugé à la mode), amestecând râsul și emoția. Marivaux, în Mama confidentă (La Mère confidente), introduce și el, în același an, elemente patetice în sânul comediei. Totuși aceste piese rămân comedii, destinate să stârnească râsul, chiar dacă comicul nu mai este de aceeași natură cu cel pe care îl
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]