KorAP: Find »[drukola/base=fire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...921 922 923 ...980 >

24,491 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

mai multe planuri (mitologia, istoria, geografia), Încercînd să le adune Într-o alegorie măreață. Discursul rămîne, În esență, didactic, iar instrumentele lui sînt: descripția, evocarea, reflecțiunea morală, comparația prestigioasă, adică tot instrumentele vechii poezii. Metaforele sînt rare și convenționale (viața firei, pomu-nădejdii, comu-nbilșugării, ușa-nădejdii, steaua simțirei), dintre acelea care, din pricina repetiției, și-au pierdut orice sens liric. Iancu nu se ostenește să le Înnoiască sau nu-și dă Încă scama de rolul lor În poezie. Metafora recreează, În genere, universul stabilind

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
parte importantă a sensibilității și culturii lui un poet de veche mentalitate. Sentimentul nou se manifestă la el prin deschiderea discursului spre formele lumii materiale, transformarea istoriei și a mitologiei În obiecte de reflecție lirică. Materia este, pentru el, natura, firea, particularizată, s-a văzut, prin cîteva elemente: vîrful de delișor, apșoara, crîng-Înveselit, valea, filomela, ruinele unei cetăți faimoase etc. Acestea constituie În cea mai complexă compoziție a sa, Primăvara Amorului, peisajul intim, figurat prin„căscioara” așezată pe vîrful unui deal

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
erotic, Iancu Văcărescu duce mai departe, cu elemente noi de decor, mitologia familiei: aceea ridicată pe un imens suspin. Dragostea e un „magnet dulce”, un „foc greu” În piept, o tovărășie plăcută și o gîrlă de suspinuri pe care poetul, fire comodă, le vrea cît mai ușoare („suspinuri, fiți mai ușori”). Simbolul jelaniei În iubire devine, acum, filomela, iar cadrul ei de desfășurare este crîngul, pajiștea În ambianță nocturnă. Apare și plăcerea În suferință: „Ș-Îmi place ceasul de chin, Voi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
are, totuși, o preferință (care se traduce printr-o plăcere și, În același timp, o teamă), preferința merge spre momentele „de vrajă” ale naturii: furtunile astrale, viforele, urletul mării, zvîcnirile scoarței terestre, flăcările rotitoare etc. Acestei imaginații stimulate de „urgiile” firii Îi corespunde și un apetit spațial: „locul de groază”, peisajul accidentat, devastat de forțele oculte ale universului, În Serafimul și Heruvimul, dar și În alte poeme demonstrative și vizionariste, Heliade a dat cea mai clară sugestie a plăcerii lui, dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
locuri care satisfac nesațiul lui Heliade și statornicește, pentru o clipă, nestatornicia, disponibilitatea lui. Am citat deja tabloul cîmpenesc din Zburătorul, cu acea senzație de vitalitate calmă, de liniște progresivă, de pace astrală ce coboară peste o așezare rustică laborioasă. Fire de gospodar, poetul e mulțumit de priveliștea satului care primește cirezile muginde, de vițeii care se reped zglobii la ugerele pline, de laptele care susură În șiștare, de aerul serii care vibrează de geamătul greu al taurilor. Imaginația se deschide

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În această privință, Însă, cu siguranță, Închipuirea poetului merge, cînd e vorba de timp, spre laturile Întunecate ale lucrurilor. Veselul Alecsandri devine sumbru, superstițios, În plin sezon canicular se plînge de nestatornicia universului, o ploaie mai răcoroasă Îl scoate din fire, un vînt puternic Îl face să se gîndească la reaua alcătuire a lumii. Jurnalul de călătorie În Italia, superb roman de dragoste romantică, e dominat de obsesia timpului capricios. Îndrăgostiții sînt urmăriți de piaza rea a vremii, din Italia pleacă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Va izbuti, În mod sigur, muza este disciplinată, spațiul (căminul) este favorabil. Alecsandri vorbește (Într-o scrisoare din 1881 către Bonifaciu Florescu) de o „sfîntă lene” și este cazul să-l credem. Deși scrie ușor, poetul nu se Întrece cu firea. Îi place să lenevească, călătoria fiind o lene În mișcare, o bucurie a spiritului meditativ. Lenea este Învinsă, de regulă, În timpul gerurilor năprasnice. Atunci conștiința acțiunii se trezește: „Voi Încerca, dar, Într-o zi a mă pune pe lucru, dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
al fantasticului. Noaptea lui este un vast tablou animat: insule de nori, foc tainic pe deal, adunare - În jurul lui - de păstori, Împresurare liniștită, răcoroasă a lucrurilor. Elementul nocturn este, cel puțin În Pasteluri, sărac. Imaginația surprinde doar somnul nepăsător al firii: „Acum Însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare”, dulcea (iarăși dulcea) amorțire, freamătul stins al vieții, căderea văpăilor reci ale lunii (În Legenda rîndunicăi): „Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună Flori, ape, cuiburi, inimi visează Împreună

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și poetul face o demonstrație În acest sens dînd pentru un vers mai multe variante. Un cuvînt nu trebuie, apoi, prea adesea pomenit, pentru că „sluțește” stihul și acest păcat este de neiertat. O idee frumoasă la Conachi este aceea despre „firea cuvîntului”, zicînd că o metaforă este bună atunci cînd un cuvînt se potrivește cu firea altui cuvînt. Cutare cuvînt „nu prinde cît de puțin loc” pentru că n-are o fire bună cu firea cuvîntului cu care se unește. Conachi cunoaște

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Un cuvînt nu trebuie, apoi, prea adesea pomenit, pentru că „sluțește” stihul și acest păcat este de neiertat. O idee frumoasă la Conachi este aceea despre „firea cuvîntului”, zicînd că o metaforă este bună atunci cînd un cuvînt se potrivește cu firea altui cuvînt. Cutare cuvînt „nu prinde cît de puțin loc” pentru că n-are o fire bună cu firea cuvîntului cu care se unește. Conachi cunoaște și valoarea metaforei („metafora să numește la stihuri a potrivi lucrare străină”), dar În versurile

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de neiertat. O idee frumoasă la Conachi este aceea despre „firea cuvîntului”, zicînd că o metaforă este bună atunci cînd un cuvînt se potrivește cu firea altui cuvînt. Cutare cuvînt „nu prinde cît de puțin loc” pentru că n-are o fire bună cu firea cuvîntului cu care se unește. Conachi cunoaște și valoarea metaforei („metafora să numește la stihuri a potrivi lucrare străină”), dar În versurile originale o folosește rar. Instrumentul dominant În poezia română, pînă la Eminescu, rămîne asămăluirea („o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
idee frumoasă la Conachi este aceea despre „firea cuvîntului”, zicînd că o metaforă este bună atunci cînd un cuvînt se potrivește cu firea altui cuvînt. Cutare cuvînt „nu prinde cît de puțin loc” pentru că n-are o fire bună cu firea cuvîntului cu care se unește. Conachi cunoaște și valoarea metaforei („metafora să numește la stihuri a potrivi lucrare străină”), dar În versurile originale o folosește rar. Instrumentul dominant În poezia română, pînă la Eminescu, rămîne asămăluirea („o pricină ce să

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pătimind un ce, țese idei și păreri, alcătuind stihuri după patimi și Înălțimea duhului”. În alianță cu muzica, stihurile au puterea „de a domoli verice inimă Împietrită”, Împietrită, spune Mumuleanu mai departe, din „pricini de amor”, căci omul este prin firea lui „rob pohtelor planisit”. Este de la sine Înțeles că poezia este provocată de aceste pohte și că ea Însăși este o pohtă superioară pentru că meditează și exprimă pe cele dinainte. Nu trebuie să căutăm mai multe subtilități decît există În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Vine nechemat, se insinuează, tulbură mințile oamenilor serioși, lovește și smintește inima indivizilor de toate vîrstele. În stil preromantic, Asachi Îl numește „izvor dulce de-ntristăciune”, iar Conachi, mai filozof și cu o imaginație mai războinică, Îi zice „ostașul viteaz al firii”. A defini amorul este, dealtfel, o temă importantă pentru el. Un poem se cheamă Cine-i Amoriul, un altul, foarte cunoscut, studiază relația dintre amor și prieteșug. Cea dintîi și cea mai stăruitoare imagine este aceea venită din poezia neoanacreontică

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lui dorințe, pentru ele să jărtfește. Pacea lui nu-i vro pace sau de arme contenire, Ci este după răceală a dragostei Înnoire. Războiul lui nu-i spre moarte, ci spre dulce pătimirea, Cari-nghimpă și deșteaptă și iuțăște toată firea.” Poemul acesta (și, În genere, toate versurile lui Conachi) se grupează În jurul unei vaste figuri a oximoronului. Relația rece - cald, dulce - amar este urmărită pe toate planurile. CÎteva definiții sînt fine. Pentru Amor, zice Într-un loc stihurgosul, mișcarea și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
natura duală a erosului: trupească și cerească. Disociere comună la Greci: există două Afrodite: Afrodita Pandémos (simbolul dragostei terestre, carnale) și Afrodita Urania (amorul celest, pur). Pe cea dintîi romanii o numeau Vulgigava (Venus de răspîntie). Conachi acceptă cele două firi ale lui Amor: omenească și Îngerească, Înțelegînd printr-una pasiunea ce Împinge la faptă, prin cealaltă Înălțarea deasupra simțurilor, potolirea pe care o aduce spiritul: „Două firi are-ntro fire - și de om, și Îngerească, Una-i dragostea curată, ceilaltă-i Îi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
cea dintîi romanii o numeau Vulgigava (Venus de răspîntie). Conachi acceptă cele două firi ale lui Amor: omenească și Îngerească, Înțelegînd printr-una pasiunea ce Împinge la faptă, prin cealaltă Înălțarea deasupra simțurilor, potolirea pe care o aduce spiritul: „Două firi are-ntro fire - și de om, și Îngerească, Una-i dragostea curată, ceilaltă-i Îi trupescă. Cu una la săntimenturi să pleacă și să Închină, Dorește cele de lipsă, În despărțire suspină. Cu ceilaltă potoale și Împacă Îmbulzîrea Ce aduce la om

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
romanii o numeau Vulgigava (Venus de răspîntie). Conachi acceptă cele două firi ale lui Amor: omenească și Îngerească, Înțelegînd printr-una pasiunea ce Împinge la faptă, prin cealaltă Înălțarea deasupra simțurilor, potolirea pe care o aduce spiritul: „Două firi are-ntro fire - și de om, și Îngerească, Una-i dragostea curată, ceilaltă-i Îi trupescă. Cu una la săntimenturi să pleacă și să Închină, Dorește cele de lipsă, În despărțire suspină. Cu ceilaltă potoale și Împacă Îmbulzîrea Ce aduce la om fapta care

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și Îngerească, Una-i dragostea curată, ceilaltă-i Îi trupescă. Cu una la săntimenturi să pleacă și să Închină, Dorește cele de lipsă, În despărțire suspină. Cu ceilaltă potoale și Împacă Îmbulzîrea Ce aduce la om fapta care i-au dăruit firea.” Finalul acestui spiritual discurs erotic pare a exprima Și o opțiune pentru partea pămîntească a Amorului. Oricum, iubirea se naște prin vedere și trofeele ei sînt: „ochi și gene și guriță, obraji rătunzi, albi și rumeni, pepturi, sînuri cu mici

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și Întru a sa trufie Mai are Încă un lucru, care-l tac, că lumea-l știe.” Un dialog (Afrodita și Amoriul) reia tema fatalității erosului. Afrodita se plînge fiului său, Amor, de tînărul Ikanok care, plin de mîndrie („cu firea pe sus”), nu se supune dragostei. Femeile frumoase, pline de duh și istețime, „n-au prins loc la ochii săi” și, În genere, Ikanok (numele lui Konaki citit invers!) adiaforisește adică, este nepăsător față de acest subiect. Afrodita este jignită și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În versurile lui Conachi). Hazul este echivalent cu plăcutul, agreabilul. La săgeți, Amoriul n-are, așadar, „fieră”, ci „lumini de ochi și gene”, arcul este format din cele două sprîncene Îngemănate, În fine, scutul de apărare este constituit din „a firii rușinare”, iar lagărul lui este sînul etc. În Cine-i Amoriul este indicat tot sinul ca cetățuia În care locuiește zeul. Curios, Conachi, care Își construiește poezia pe un imens suspin, se arătă Încrezător și idilic cînd vorbește În general

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
cum În alte poeme aduce noțiunea de milă. Mila, credința sînt concepte religioase. Există la Conachi și această nuanță („tehnica poeziei - zice G. Călinescu - este alunecarea continuă și savantă Între mistic și profan” *), Într-un loc femeia este Împodobită cu fire dumnezeiască, Însă pasiunea este atît de năvalnică În senzualitatea ei Încît ideea unei Zulnii ca simbol al iubirii de divinitate este exclusă. Marele logofăt de la Țigănești nu e Dante, nici Zulnia, mamă a cinci copii, nu este Béatrice. Dragostea lui

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
văd Însă În această vale a plîngerii sentimentale. Conachi nu-i propriu-zis om al spiritului, modelul lui nu-i anahoretul, gustul cunoașterii nu trece mai departe de „ibovnica slăvită”, cosmosul nu-i grija lui cea mai mare. Deși vorbește de firea Îngerească, ochiul caută lacom bucuriile pămîntești ale iubirii. Senzualitatea lui funciară corupe conceptele spiritului. Poziția lui Conachi față de aceste categorii nu este singulară. Mai toți poeții erotici din epocă stau sub semnul cupei și, prin nomadismul lor sentimental, intră și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Îngerească zidire”, o ființă, În fine, În care se Încorporează spiritul celest. În nemilostiva Catinca trăiesc toate aceste elemente, cruzimea, răceala ei o plasează În categoria divinităților fecioare născute din tîmpla unui zeu: „Iar, de ești din cer zidire Cu fire dumnezeiască Și porți a ta strălucire Supt sîmțîrea Îngerească...” Duhul altei femei, Casandra, legiuiește pravile morale, Marioara - „minune [a] lumii” - are darul de sus de a scoate „de la moarte”, cu alte cuvinte: de a Învia pe cel ucis de iubire

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
a Venerei sacre o aflăm Într-un scurt poem biografic: Într-o sară, 820 septv., În 7, ce ne aflam În adunare cu iubita. Un mic poem galant pe tema oscilației Între două universuri: „Cu ce să te-asămănez, O, Împodobită fire? Să-ți zic stea ce luminezi, Ești mai mult, căci poți sîmțîre. Să-ți zic Înger? covîrșești, Căci, pe lîngă frumusăță, Ești tot nuri și, cînd grăiești, Farmeci cu delicateță, Iar zicîndu-ți Dumnezău, M-apropii de-a ta ființă, Pent-aceea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]