23,969 matches
-
numai întocmește un proces verbal pe baza declarației testatorului, din care rezultă că actul care i s-a prezentat este testamentul acelei persoane. Codul mai cuprinde o serie de dispoziții cu privire, la acceptarea sau repudierea moștenirii, precum și la obligația moștenitorului de a plăti datoriile succesorale. Până la unificarea legislativă, în Țara Românească era aplicabil Legiuirea Caradja (1818) iar în Moldova, Codul Calimah (1817). Noul Cod Civil avea să fie un instrument important de unificare a principatelor. Codul Civil român avea 1914
Codul Civil din 1865 () [Corola-website/Science/325044_a_326373]
-
ul este un act juridic și formal prin care o persoană numită testator numește unul sau mai mulți moștenitori, cu scoptul că aceștia să îi moșteneasca bunuri și să asigure executarea voinței sale după moarte. Originea cuvintului testament se află în cuvântul din limba latină "testări" care înseamnă: a lua mărturie, a desemna. Conform prevederilor art. 1034 din Codul
Testament () [Corola-website/Science/325050_a_326379]
-
acestă, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului” Conform prevederilor în vigoare din Codul Civil, există două tipuri de testamente care se pot încheia. Conform art. 1040 din Codul Civil, testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic. Testamentul
Testament () [Corola-website/Science/325050_a_326379]
-
loc în anii '30 ai acelui secol. Alți savanți tind să accepte identificarea, sesizând importanța legăturii pe care regii longobarzi căutau să o stabilească cu Regalitatea ostrogotă, iar o astfel e căsătorie l-ar fi transformat pe Audoin într-un moștenitor legitim al tronurilor ostrogot și thuringian. O altă explicație asupra originilor Rodelindei este oferită de István Boná, care consideră că ea ar fi putut fi o prințesă bavareză, diferită de prințesa thuringină cu care Audoin s-ar fi logodit mai
Rodelinda a longobarzilor () [Corola-website/Science/325063_a_326392]
-
care au influențat percepția populară asupra jurnalismului galben. Charles Dana, redactor-șef la New York Sun, a atacat ziarul New York World și a spus că Pulitzer are „ un deficient în judecată”. Abordarea lui Pulitzer la impresionat pe William Randolph Hearst, un moștenitor de miniere, care a cumpărat ziarul San Francisco Examiner de la tatăl său în 1887. Hearst obișnuia să citească New York World, când era student la Universitatea Harvard și a hotărât să facă din publicația sa- Examiner- una de succes, exact ca
Jurnalismul galben () [Corola-website/Science/325082_a_326411]
-
în 1179, care în cele din urmă a fost privat de toate domeniile sale, inclusiv cele pe care el le cumpărase de la . Acestea au fost retrocedate lui Welf, care la rîndul său le-a oferit, la moartea sa din 1191, moștenitorului lui Barbarossa, ducele de Suabua. Astfel, toate moșiile Casei de Welf din Suabia au trecut în mîinile Hohenstaufenilor, descendenți din sora lui Welf, Judith. Linia masculină a Welfilor, pornind de la Henric Leul, a rămas cu patrimoniul său de la familia saxonă
Welf al VI-lea () [Corola-website/Science/325116_a_326445]
-
murit, Adelperga a continuat politica de intrigi, în special prin susținerea fratelui ei, Adalgis, aflat într-un prelungit exil la Constantinopol, atunci când acesta a revenit în sudul Italiei în fruntea unei armate, pentru a-și revendica tronul. Fiul Adelpergăi, Grimoald, moștenitor al ducatului, a revenit din captivitatea de la curtea francilor și, luând partea lui Carol cel Mare, l-a înfrânt pe propriul unchi Adalgis și pe bizantini. Încercând ulterior să se desprindă de sub suzeranitatea francă, Grimoald al III-lea a fost
Adelperga () [Corola-website/Science/325102_a_326431]
-
colonizare a regiunilor mlăștinoase situate de-a lungul coastelor Flandrei și a lărgit portul și orașul Bruges. Balduin a fost căsătorit prima dată cu Ogiva de Luxemburg, fiica lui Frederic de Luxemburg, cu care l-a avut pe fiul și moștenitorul Balduin al V-lea. Ulterior, s-a căsătorit cu Eleonora de Normandia, fiica ducelui Richard al II-lea de Normandia, cu care a avut cel puțin o fiică, Judith, căsătorită succesiv cu contele anglo-saxon Tostig Godwinson și cu ducele Welf
Balduin al IV-lea de Flandra () [Corola-website/Science/325113_a_326442]
-
de Toscana (de la 1137 până la moarte). Henric a fost fiul ducelui Henric al IX-lea "cel Negru" de Bavaria cu Wulfhild, fiica ducelui Magnus Billung de Saxonia, și astfel membru al Casei de Welf, dar și, ceea ce este la fel de important, moștenitor principal al familiei Billungilor din Saxonia. Tatăl și mama sa au murit amândoi în 1126 (cu puțin înainte de a muri, tatăl său devenise călugăr) și, dat fiind că fratele său mai mare Conrad luase calea preoției și murise înaintea părinților
Henric al X-lea de Bavaria () [Corola-website/Science/325110_a_326439]
-
lui Shaddam, Irulan era pe Arrakis insotindu-si tatăl. Ea a fost martora la exterminarea Casei Harkonnen și a fost forțată să se căsătorească cu Paul pentru a legitimă urcarea să pe tronul imperial. Sperând că va putea avea un moștenitor Corrino ea a acceptat. Însă când a văzut că toată dragostea lui Paul se îndrepta spre Chani, concubină să, a înțeles adevărul. Geloasa și plină de resentimente, a început să-i dea contraceptive periculoase Chaniei, pentru a o opri să
Prințesa Irulan () [Corola-website/Science/325154_a_326483]
-
Însă când a văzut că toată dragostea lui Paul se îndrepta spre Chani, concubină să, a înțeles adevărul. Geloasa și plină de resentimente, a început să-i dea contraceptive periculoase Chaniei, pentru a o opri să dea naștere la un moștenitor. După moartea Chaniei la naștere, i-a părut rău și aceasta combinată cu plecarea lui Paul în deșert, a făcut-o să devină loială Casei Atreides și gemenilor Leto și Ghanima. În anii următori ea a continuat cercetarea istorică, studiind
Prințesa Irulan () [Corola-website/Science/325154_a_326483]
-
Hohenstaufeni și familia de Sulzbach a condus la o strânsă relație între cele două dinastii; în 1167, contele Gebhard al III-lea de Salzburg (fratele Gertrudei) l-a lăsat pe Frederic I "Barbarossa" (nepot al Gertrudei prin căsătorie) ca unic moștenitor. După nașterea fiului său, Frederic, Gertrude s-a îmbolnăvit și a murit la vârsta de 36 de ani în Bad Hersfeld. Ea se află înmormântată în biserica abației (foste cisterciene) de la Ebrach. Din căsătoria cu Conrad, Gertruda a avut doi
Gertruda de Sulzbach () [Corola-website/Science/325182_a_326511]
-
încheind cu afirmația că între „reformă, responsabilitate, siguranță [pe de o parte, și] regres, populism, domnia bâtei, alegerea o va face [...] România vrednică, România care muncește, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă și ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moștenitorilor Securității.” Ministrul a fost revocat din funcție în 23 ianuarie 2012, după ce primul ministru și-a cerut scuze în fața Parlamentului pentru ceea ce el a denumit „derapajele și stângăciile verbale ale unor colegi”, publicația on-line Hotnews afirmând în titlul știrii sale
Protestele din România din 2012 () [Corola-website/Science/325188_a_326517]
-
îl detroneze pe Guido. Arnulf trimite armata fiului său Zwentibold în ajutorul lui Berengario, care îl atacă pe Guido cu câteva ocazii. Acesta se retrage la o fortificație de pe râul Taro unde moare în toamna lui 894, lăsându-l ca moștenitor pe fiul său, sub tutela mamei sale. Aceștia vor revendica tilurile lui Guido, împotriva lui Bergenario și Arnulf. Guido nu a reușit niciodată să își exercite puterea în afara domeniilor sale, în ciuda pretențiilor titlului imperial. A a rămas în istorie ca
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
a fost nevoit să renunțe la Ducatul de Bavaria în favoarea lui Henric "cel Certăreț" și încă o dată a primit Carintia la schimb, pe care Otto de Worms a fost nevoit să o cedeze. Atunci cînd a murit fără a avea moștenitori direcți în 989, Henric al III-lea era ultimul descendent pe linie masculină al familiei Luitpoldingilor. El a fost succedat în Carintia și Marca de Verona de către același Henric "cel Certăreț", care a reușit astfel să unească încă o dată domeniile
Henric al III-lea de Bavaria () [Corola-website/Science/325252_a_326581]
-
tronul Italiei Rudolf al II-lea de Burgundia (oponentul regelui Ugo de Arles), după ce Rudolf renunșțase la toate pretențiile asupra tronului italian. Campania lui Eberhard în Italia a eșuat însă. În 935, el a fost desemnat de către tatăl său ca moștenitor în Ducatul de Bavaria, fără a aveaînsă consimțământul baronilor. Cam în aceeași perioadă, Eberhard s-a căsătorit cu Liutgarda. La moartea tatălui său, Eberhard i-a preluat succesiunea, însă imediat după aceea a intrat în conflict cu regele Otto I
Eberhard de Bavaria () [Corola-website/Science/325282_a_326611]
-
și tatăl său vitreg nu au întârziat să apară. Ernest nu privea cu ochi buni puterea manifestată de regii germani asupra Suabiei. Atât Conrad, cât și Ernest emiteau pretenții asupra Regatului Burgundiei atunci când Rudolf al III-lea a murit fără moștenitori. Mama Giselei era Gerberga de Burgundia, soră a regelui, și atât Conrad cât și Ernest își doreau succesiunea asupra Burgundiei. În 1025 Ernest, care era încă la o vârstă tânără, s-a răsculat împotriva lui Conrad al II-lea. Totuși
Ernest al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325295_a_326624]
-
la regență. În Namur, domnia lui Filip a fost pașnică, el promovând o bună concordie socială. El a intervenit ca mediator în disputele multor seniori. Filip a murit de dizenterie la 9 octombrie 1212 în Valenciennes, după ce a desemnat ca moștenitor pe nepotul său Filip de Courtenay, sub numele de Filip al II-lea de Namur.
Filip I de Namur () [Corola-website/Science/324551_a_325880]
-
Franței. Între timp, frații săi Matei și Petru au murit de asemenea fără a avea urmași, drept pentru care în 1177, înainte de a pleca în cruciadă, Filip a desemnat-o pe sora sa Margareta și pe soțul acesteia Balduin ca moștenitori. În Țara Sfântă, Filip nutrea speranța de a participa la plănuita invadare a Egiptului, pentru care scop cruciații s-au aliat cu împăratul bizantin Manuel I Comnen. O flotă bizantină de 150 de galere se afla în aștepare la Acra
Filip I de Flandra () [Corola-website/Science/324543_a_325872]
-
la 1 august 1191. Trupul său a fost trimis în Flandra la soția sa, care în timpul absenței sale a activat ca regentă. Filip de Alsacia a fost înmorântat în abația Clairvaux. Dat fiind că nu a reușit să obțină un moștenitor cu contesa Matilda, el a fost urmat la conducerea comitatului de Flandra de către sora sa, Margareta I de Flandra, și soțul acesteia, contele Balduin al V-lea de Hainaut, care va dobândi astfel și numele de Balduin al VII-lea
Filip I de Flandra () [Corola-website/Science/324543_a_325872]
-
se va căsători cu Maria și, totodată, trimițându-le pe cele două nepoate ale sale, contese de Flandra și Hainaut, la curtea regală a Franței. Căsătoria cu Filip nu a produs copii, iar marchizul de Namur l-a numit ca moștenitor pe nepotul său, Filip de Courtenay, după care a murit în 1212. Maria s-a recăsătorit în 22 aprilie 1213 la Soissons, cu ducele Henric I de Brabant, care rămăsese văduv cu trei ani mai înainte. Cuplul a avut două
Maria de Franța (1198–1224) () [Corola-website/Science/324560_a_325889]
-
regelui Christian al VI-lea al Danemarcei. În anii 1880, palatul a fost extins și reconstruit pentru a reflecta stilul francez renascentist care caracterizează arhitectura de azi. Primii membri ai familiei regale care s-au mutat aici au fost Prințul Moștenitor Frederic (viitorul rege Frederic al VIII-lea al Danemarcei) și soția sa Lovisa a Suediei. Atât Christian al X-lea al Danemarcei cât și Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au născut aici. Regina Lovisa a locuit la palat
Palatul Charlottenlund () [Corola-website/Science/324558_a_325887]
-
patru conspiratori au fost asasinați în Salerno de către o largă forță normandă și de armata strânsă de Guy din rândul salernitanilor. Familiile asasinilor au căzut curând în mîinile asediatorilor, așa încât ei au început negocierea prin eliberarea lui Gisulf, fiul și moștenitorul lui Guaimar. Guy a acceptat capitularea imediat după aceea, promițând să nu tulbure în niciun fel familiile asasinilor lui Guaimar. Cu toate acestea, normanzii, care considerau că nu erau legați de jurământul făcut către Guy, i-au masacrat pe cei
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
Henric de Champagne și slăbirea influenței ei asupra celorlalte rude. Deși Elisabeta a fost lăudată de către contemporani pentru virtuțile sale, ea nu a reușit să câștige afecțiunea regelui Filip al II-lea, din cauză că nu a reușit să îi ofere un moștenitor. Între timp, Filip August a început în 1184 un război împotriva Flandrei și, înfuriat că Balduin al V-lea îi sprijinea pe dușmanii săi, a convocat un conciliu la Sens cu scopul de a o repudia pe Elisabeta de Hainaut
Isabelle de Hainaut () [Corola-website/Science/324575_a_325904]
-
a interpus cu succes acestei situații, astfel încât Elisabeta nu a mai fost repudiată, mai ales că acest lucru ar fi însemnat pierderea provinciei Artois de către coroana Franței. În cele din urmă, la 5 septembrie 1187, ea dat naștere mult doritului moștenitor, viitorul rege Ludovic al VIII-lea. Cea de a doua sarcină a a Elisabetei de Hainaut a fost extrem de dificilă. Pe 14 martie 1190, ea a născut doi gemeni, numiți Robert și Filip. Datorită complicațiilor din timpul nașterii, Elisabeta a
Isabelle de Hainaut () [Corola-website/Science/324575_a_325904]