KorAP: Find »[drukola/base=glas & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...928 929 930 ...973 >

24,310 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Broaștele orăcăie în șanțul de apărare... Un câine, părăsit, lăsat să păzească casa, urlă a pustiu...O lună mare iese dintr-un nor și poleiește cu argint acoperișurile Sucevei, clopotnița, turla Mirăuților. Vlaicu, impresionat de solemnitatea clipei, tușește, își drege glasul, se simte obligat să ia cuvântul, grav: Măria ta! În aceste clipe!... Noi!... Noi!... Îți jurăm că ne vom... Ștefan se întoarce, îi surâde și duce un deget la buze, în surdină: Știu unchiule... Cred unchiule... În aceste clipe solemne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
voi afla, poate, odihna... Lui... lui i-ai spus? Nu... nu încă, șoptește ea. Maria... Mai gândește-te... Nu lua hotărâri pripite... Lasă timpul să hotărască... Lasă timpul... Am obosit, unchiule, spune Maria cu blândețe, cu o mare oboseală în glas. Ce-a fost viața pentru mine decât un lung șir de suferințe?... Ștefan e ca o furtună: mă răvășește! E prea mult pentru mine. Nu mai pot suporta viața asta de teamă, de zbucium... Toți ai mei au murit... Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
înfierbântat. Ne tăvăleam în mocirla de sânge! Cu jungherul! Cu mâinile goale! De păr! De beregată!... Allah!!Allah!!... Moldova!!Moldova!!.. Dumnezeule! "Multă moarte am semănat atunci în turcime!" Dar și vitejii mei, au 'nălbit poiana cu trupurile lor", adaugă cu glas frânt. Dumnezeu să-i ierte... Ștefan respiră, respiră; nu-i mai ajunge aerul: Eram stropșiți! Ca să nu-i dau pe toți morții, oftează el, am poruncit să buciume retragerea la codru... Gata! S-a sfârșit, îngână Daniil sleit. Da... S-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Și dacă Voronețul va fi o bisericuță pe măsura umilinței noastre... în inimile noastre ea va fi catedrala neamului românesc! Nu se aude decât smiorcăitul Sihastrului ce-și suflă nasul în oblojala pregătită pentru piciorul Domnului. Daniil tușește, își drege glasul: De m-ai hărăzit, apoi... spovedește-te! Ce înseamnă "Moldova" pentru Ștefan Vodă? Ștefan se codește, își freacă fruntea și, în cele din urmă, rostește: Știu eu?... Poate... poate, un jurământ... Da! Da! Un jurământ făcut cu mine însumi, atunci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și Carpații ce ne-au ținut ca o șiră a spinării să nu ne risipim... Da, suntem acasă! Cu noi a fost și pământul, și cerul a fost... Și mai spui că suntem singuri... Ștefan tace. Daniil tușește, își drege glasul, se pregătește să rostească ceva important, grav, solemn: Ți-am ascultat spovada... Ți-am cântărit cugetul și fapta... Eu judec omul mai mult după cât se străduiește să-și împlinească năzuința, decât după ce reușește să făptuiască. Nu stă în puterea omului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de-ai greșit, cu inimă curată ai greșit, cu gândul la țară, să faci mai bine, ai greșit... "Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri"... rostește Daniil și împreunează palmele, ridică ochii spre cer și cu glas tremurat, se roagă fierbinte. "Cu harul ce mi-a fost dat... Câte au fost iertate pe pământ, iertate să fie și în Ceruri. Te dezleg pe tine, Ștefan al Moldovei, te dezleg de păcat! Iertat să fii! Dumnezeu să te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fii! Dumnezeu să te ierte!" Ștefan, tulburat, ascultă cu privirile plecate, în tăcere, apoi, spune încetișor: Mă speli de păcate, părinte? Te spăl. Ai tu puterea aiasta? O am. Cine ți-a dat-o? Rugăciunea. Ștefan ridică privirea și în glasul lui e neînduplecare: Nu milosârdia iertării o cerșesc! Ar fi prea simplu! Nimeni, nici tu, nici Dumnezeu chiar nu mă puteți dezlega, dacă eu, eu singur, nu-mi acord iertare. Eu, eu nu caut iertarea, ci ispășirea... Și... și nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Te caută! "Ei sunt în tine! Tu ești în ei!" Se adună! Vin, Ștefane!! strigă el. Vin!! strigă din nou și deschide ochii. Vin!!... Ce spui?! strigă Ștefan înnebunit. Vin?!?! Chiar vin?!?!... se aprinde el, dar brusc se întunecă și glasul se stinge. De unde știi? Haida-de, Sihastre! Păi nu spuneai că n-ai a face cu "Neștiutele Cărări"?... Au ești "profet mincinos"? Daniil zâmbește cu îngăduință: De unde știu?... Știu! Vor buciuma! Când ai trăit mult, vezi și nevăzutul cu ochii minții

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
aflu! Daniil se eliberează și-i vorbește cu blândețe: Vrei să știi ce va fi? Da' pentru aiasta nu trebuie să-mi rupi anteriul... Tace... Tăcere, lungă tăcere... Și, după un timp ce pare lui Ștefan fără sfârșit, se aude glasul lui Daniil, grav, solemn: Află dar! Nu vei fi biruit... dar nici biruitor nu vei fi!" Câteva clipe, Ștefan, aiurit, nu pricepe: Eu fierb... și sfinția ta mă pune să dezleg cimilituri... Cum vine aiasta? "Nici biruit... nici biruitor?" Nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
o trântaie: " Vom fi ce-am fost și mai mult decât atâta", rostește solemn și apoi pune un genunchi în pământ, cu capul plecat. Binecuvântează Părinte... Daniil își șterge pe furiș o lacrimă... Îi pune palmele pe creștet și cu glas tremurat îngână: Fii binecuvântat, Ștefan al Moldovei. Iisus fie cu tine... Ștefan se ridică... Îi zâmbește... Îi face un semn de bun rămas... Și pleacă încet șchiopătând... Daniil, în prag, își mai șterge o lacrimă furișată printre crețuri și strigă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
1904 * "Ștefan al V-lea zis cel Mare... a fost un voievod vrednic de toată lauda și un viteaz apărător al țării sale împotriva tuturor biruitorilor ei, de oriunde ar fi venit..." Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei * "...Vom ști... să dăm glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat și mai departe decât hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români? Se vor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

într-o seară, un meci de lupte (foarte) libere care m-a impresionat prin finalul lui insuportabil de umilitor. Așa, cel puțin, îi păruse el copilului care eram pe atunci. Înainte de începerea luptei se convenise - și cineva (arbitrul?) anunțase cu glas tare regula, să audă toți spectatorii - ca în caz de mare dificultate luptătorul respectiv să lovească de două ori cu pumnul în pământ, în semn că își recunoaște înfrângerea. Așa s-a și întâmplat: trântit cu umerii de pământ și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
poet” induse pe mulți în eroare. Așezat în partea dreaptă din fund a amfiteatrului, am murmurat, prea încet ca numele propus de mine să ajungă până la catedră: Dostoievski. Altcineva, mai îndrăzneț (și așezat ceva mai în față) repetă cu un glas hotărât ceea ce eu doar îngăimasem. Profesorul aprobă. Cu toate că scăpasem prilejul de a mă remarca și gloria răspunsului exact trecuse asupra altuia, m-am simțit multă vreme mândru că am știut la cine se gândise Vianu când îl evocase pe cel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
să reușească! Ajunsesem spre sfârșitul anului IV... A venit însă ședința aceea de la „Dinamo” și visul i s-a spulberat. A doua zi după ședință mi-a mărturisit ce a simțit în clipa în care a auzit din sală un glas ridicându-se în sprijinul său. Din cauza „dosarului”, a rudelor sale, colegul meu avusese de-a face direct cu securitatea. Mi-a povestit râzând cum, convocat odată acolo, anchetatorul, om probabil coleric de felul lui, nemulțumit de ceva, de o vorbă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
anumită bandă de pagină înnegrită. Până atunci - numai ceai de mușețel!) Pe la ora nouă am înregistrat mecanic că, în camera alăturată, sună telefonul, că mama ridică receptorul și că la celălalt capăt al firului e d-na P. Emoția din glasul mamei și micile ei exclamații m-au făcut însă să ciulesc urechea, am priceput că d-na P. îi comunica o veste foarte importantă, că s-a întâmplat ceva deosebit de grav. Convorbirea, strict informativă, a fost scurtă și peste câteva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
care mai rămăseseră în viață și cu care se conversa din când în când la telefon, în rusește. Nu știa. I-am spus: „Acum, eu cu cine o să mai vorbesc la telefon”, a întrebat retoric, cu o mare tristețe în glas, bătrâna doamnă, a cărei identitate și al cărei nume îmi erau și mi-au rămas aproximative (căci mă mulțumisem să înregistrez distrat că, uneori, mama se întreținea, în trei limbi, amestecându-le de obicei, cu basarabencele ei, refugiate, majoritatea, în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
cripto-comunist odios... — Și totuși, reluă prietenul meu bolnav care parcă iarăși nu înregistrase nimic din ceea ce îi spusesem, oamenii sunt liberi... dispun de liberul arbitru... sunt răspunzători pentru faptele lor și plătesc, pe drept, prin suferință, pentru păcatele lor... În glas i se simțea un început de întărâtare. — Și copiii? — Iar copiii devin, la rândul lor, oameni mari. Și Stalin, și Hitler au fost copii... Ăsta nu-i un răspuns. Atâta vreme cât copiii rămân copii, ei nu sunt vinovați... Dar a-ni-ma-le-le, răspică

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
să ne iubim cu o nesfârșită iubire. * Cel mai dostoievskian personaj din Evanghelii mi se pare a fi tâlharul cel bun, a cărui complexitate rezultă chiar din oximoronul prin care l-am definit. Cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Iisus prind glas numai în una din cele patru Evanghelii, cea după Luca (23, 39-42), primul pentru a huli, celălalt pentru a se căi și mântui: „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniți îl hulea zicând: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
de mai multe versiuni, datorate lui George Lesnea, Lucian Blaga (leatul lui Esenin!), Ioanichie Olteanu... Subiectul, care învecinează banalitatea (asprei vieți țărănești) cu tragedia (maternității) demarează cât se poate de simplu: un mujic deloc idealizat de ultimul poet cu satu-n glas își face, amenințător, apariția, pe înserat, în pătulul unde, dimineața, cățeaua fătase șapte cățeluși roșcați, îi vâră pe toți într-un sac și se duce să-i înece, undeva, într-un ochi de apă: Spre ziuă, sub căpița de secară

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
relații care se creează între călăi și victime. Unui grup de prizonieri i se cere pe un ton potolit, lipsit de asprime, aproape prietenos, să-și scoată cămășile, cizmele. Sadism? Poate, dar peste realitate se suprapune aici proiecția unei subiectivități. Glasul călăilor poate suna chiar astfel (din cinism), dar poate că nu e vorba decât de o halucinație auditivă a condamnaților la moarte, de prelucrarea inflexiunilor printr-un filtru al fricii. Cum se explică această alterare a vocilor? Revelația morții iminente

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
face gelos pe orice pictor portretist: capete, fețe, măști se substituie, se succed, de parcă ar vrea să-și râdă de noi, până ce, tot modificându-și liniile, mereu de o claritate halucinantă, fizionomiile devin, ca într-un coșmar, monstruoase. * Ce ciudat! Glasul, vocea unui om pe care nu-l cunoști și pe care nu-l vezi nu „redau” niciodată adevăratul lui chip, sugerează întotdeauna o altă fizionomie, ce nu are nimic comun cu cea reală. Se poate afirma că ele operează o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Se poate afirma că ele operează o diversiune, ducându-ne cu mult succes pe un drum greșit, lucru de care devenim conștienți de abia când se produce arătarea la față a posesorului lor. Să nu existe chiar nici o legătură între glas pe de o parte, și înfățișare pe de alta? Să fie primul atât de nereprezentativ pentru noi? Simplu element accidental, necoordonat cu restul ființei noastre, în raport cu care poate provoca adesea mari surprize? * De ce prejudecățile sunt atât de redutabile? Pentru că ele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
fi un cunoscător relativ bun al operei lui V.Cr., poate deveni coautorul, editorul romanului genial, reproducând pasajele potrivite. La început, desigur, nu se va înțelege nimic, după cum nici cei de la vamă nu vor pricepe o iotă citind de pe liste cu glas tare, stupefiat... Mersul la cinema cu Jeni... La cules de jir cu școala... Plimbarea cea mai lungă prin Clujul studenției... La „Patria” vizionând, cu tanti Tony și Doina, Umbrelele din Cherbourg etc. etc. Înainte ca lectorul - neinformat - să-și piardă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382

PELERINAJ LA SFINTELE LOCURI 23 octombrie - 23 noiembrie 2003 Israel - Ierusalim - Egipt 4 Văzusem urma pașilor Tăi, Iisuse, Și m-am cutremurat! Un tainic glas mi-a zis: „Vino să vezi!” Da! Și am văzut multe, multe... Am simțit! M-a transformat! Este adevarat! Mergeți să vedeți! Autorul Din cauza păcatelor pe care le am, nu știu cât de bine voi fi în stare să redau această poveste

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
mi se pare că spre răsărit. Pe malurile râului sunt multi copaci înalți, frumoși și umbroși. Parcă s-ar uni deasupra râului, că sunt pe ambele părți. Sunt atat de frumoși și plăcuți. Mai ales că se aud pasarelele cu glasul lor fermecător. În acest râu sunt mulțime de peștișori colorați, care mai de care mai jucăuș. Intrăm în râu. Apă este caldă și plăcută. Peștișori vin și ne ciupesc de picioare, ne gâdilă. E atat de bine și frumos. Printre

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]