23,537 matches
-
surorii mele - câteva cuvinte colorate cu o melancolie surâzătoare: - Îți amintești: potârnichi și ortolani fripți umpluți cu trufe?... A râs ușor. Iar eu, privindu-i chipul palid cu ochii în care se oglindea cerul de iarnă, mi-am simțit plămânii umplându-se cu un aer foarte proaspăt - aerul de la Cherbourg - cu miros de ceață sărată, de pietricele ude și cu țipete răsunătoare de pescăruși din nemărginirea oceanului. Am rămas o clipă orbit. Coada înainta și mă împingea ușor spre ușă. Mă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
la coadă. Eram ca și ei, poate trăiam chiar mai modest decât mulți dintre ei. Aparțineam cu toții aceleiași clase a oamenilor care înotau în zăpada călcată în picioare, în mijlocul unui mare oraș industrial, la ușa unui magazin, sperând să-și umple sacoșele cu două kilograme de portocale. Și totuși, auzind acele cuvinte fermecate, învățate la banchetul de la Cherbourg, m-am simțit altfel decât ei. Nu din cauza erudiției mele (nu știam, pe atunci, cu ce semănau potârnichile și ortolanii aceia faimoși). Pur
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de trupuri mutilate. Orele aveau acum rezonanța sălilor mari de clasă de la liceul din Neuilly, transformat în spital. Primul trup de bărbat cunoscut a fost o masă de carne sfârtecată și sângerândă... Iar cerul nocturn al acelor ani s-a umplut pentru totdeauna cu monstruozitatea spălăcită a două zeppeline nemțești printre stalagmitele luminoase ale proiectoarelor. În sfârșit, a existat o zi, acel 14 iulie 1919, în care nenumărate șiruri de soldați au traversat Neuilly-ul îndreptându-se spre capitală. Trași la patru
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
galopa și lunga lamă înțepenită în pielea lui groasă se mlădia strălucind în soarele scăpătat. Oamenii i-au urmărit din ochi clipirile stacojii care se pierdeau puțin câte puțin în ceața de pe câmp. Ei știau că sabia aceea, cu mânerul umplut cu plumb, tăiase un trup în două - de la umăr până la pântece - înainte de a se încastra în piele. Și cele două jumătăți alunecaseră în iarba călcată în picioare, de o parte și de alta. A văzut și caii morți pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
încet, subliniind liniștea prin ecoul țipetelor lor înalte. Suflul greu și sincopat al lumii ruse nu o mai îngrozea. Învățase atâtea de la plecarea ei încoace. Știa că este practic, într-un vagon sau într-o căruță, să ții un sac umplut cu paie, cu câteva pietre chiar la fund. Pe acesta îl smulgeau bandiții în raitele lor nocturne. Știa că locul cel mai bun de pe acoperișul unui vagon era lângă gura unui ventilator: la deschizătura aceea erau agățate frânghii care-ți
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aruncându-i o privire țăranului bătrân așezat pe capră. Albertine și Charlotte i-au mulțumit și s-au cocoțat pe o loitre a căruței înțesate cu coșuri, cu saci și pachete. - Trimiteți toate astea la piață?, a întrebat Charlotte ca să umple liniștea stingheră din ultimele clipe. - Nu. |sta e câștigul vostru. N-au avut timp să răspundă. Vizitiul a tras de hățuri, căruța s-a legănat, a început să înainteze în praful cald al drumului de peste câmp... Sub pănură, Charlotte și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
catacombele Parisului. Căci, după spusele Charlottei, se duceau lupte în labirinturile acelea, iar gloanțele sfărâmau craniile celor morți acum câteva secole. Și cerul nocturn de deasupra Atlantidei era luminat de cometă și de zeppelinele germane, azurul răcoros al zilei se umplea de țârâitul regulat al unui monoplan: un oarecare Louis Blériot traversa Canalul Mânecii. Alegerea evenimentelor era mai mult sau mai puțin subiectivă. Succesiunea lor se supunea mai ales dorinței noastre febrile de a ști, întrebărilor noastre dezordonate. Dar, oricare ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
perioadă mai veche, fiind povestite de unchiul ei sau de Albertine, care, la rândul lor, le moșteniseră de la părinți. Dar nouă puțin ne păsa de cronologia exactă! Timpul Atlantidei nu cunoștea decât minunata simultaneitate a prezentului. Baritonul vibrant din Faust umplea sala: „Lasă-mă, lasă-mă să-ți admir chipul...”, lustra cădea, leoaicele se năpusteau asupra nefericitului Delmonico, cometa brăzda cerul nocturn, parașutistul își lua zborul de pe turnul Eiffel, doi hoți, profitând de nonșalanța estivală, părăseau Luvrul noaptea, ducând cu ei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a evita etalarea propriilor răni și suferințe. Cu atât mai mult cu cât spitalul ei, amestecând sute de soldați, veniți de pe toate fronturile, concentra nenumărate destine, acumula atâtea întâmplări personale. De pildă, soldatul care mă impresiona întotdeauna cu piciorul lui umplut cu... lemn. O schijă înfiptă sub genunchiul lui sfărâmase lingura de lemn pe care o purta vârâtă în tureacul lung al cizmei. Rana nu era gravă, dar trebuia să i se scoată sfărâmăturile. „Toate așchiile acelea”, cum spunea Charlotte. Un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nu putea zăbovi mult acolo. „Refaceți pansamentul!”, îi spunea el infirmierei de serviciu, strecurându-se printre paturile înghesuite unele lângă altele... În noaptea următoare, Charlotte, fără să vrea, l-a surprins pe rănit. Toate infirmierele purtau încălțăminte cu tocuri care umpleau coridoarele cu un țăcănit grăbit. Dar Charlotte, în șoșoni de pâslă, se deplasa fără zgomot. El nu o auzise intrând. A pătruns în sala întunecată, s-a oprit lângă ușă. Silueta soldatului așezat pe pat se decupa clar pe geamurile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în seamă ocheadele disprețuitoare ale viitorilor adulți, traversa clasa și se strecura în banca lui, chiar în fund. Elevii îl adulmecau cu ostentație când trecea pe lângă ei, profesoara suspina dând ochii peste cap. Mirosul de zăpadă și de pământ reavăn umplea încet clasa. Statutul nostru de paria în societatea clasei a sfârșit prin ne uni. Fără să devenim chiar prieteni, ne-am dat seama de cele două singurătăți ale noastre, am văzut parcă îl ele un semn de recunoaștere. De atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acestui cu-cu în văzduhul liliachiu. Altădată, totul îmi părea atât de firesc...” Noaptea, înainte de a adormi, mi-am adus aminte că aflasem, în sfârșit, sensul formulei enigmatice din meniul de la banchetul dat în onoarea țarului: „Potârnichi și ortolani fripți, umpluți cu trufe”. Da, știam acum că era vorba de un vânat foarte prețuit de gastronomi. O mâncare aleasă, savuroasă, rară, dar nimic mai mult. Degeaba repetam ca altădată: „Potârnichi și ortolani”, vraja care îmi umplea plămânii cu vântul sărat de la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
țarului: „Potârnichi și ortolani fripți, umpluți cu trufe”. Da, știam acum că era vorba de un vânat foarte prețuit de gastronomi. O mâncare aleasă, savuroasă, rară, dar nimic mai mult. Degeaba repetam ca altădată: „Potârnichi și ortolani”, vraja care îmi umplea plămânii cu vântul sărat de la Cherbourg se risipise. Și, cu o disperare ezitantă, am murmurat încet de tot, numai pentru mine, deschizând larg ochii în întuneric: - Așadar, deja mi-am trăit o parte din viață! De atunci încolo, vorbeam fără
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
De atunci încolo, vorbeam fără să ne spunem nimic. Am văzut instalându-se între noi paravanul cuvintelor alunecoase, al reflexelor sonore ale vieții de zi cu zi, al fluidului verbal cu care te simți obligat, nu se știe de ce, să umpli liniștea. Cu stupoare, descopeream că a vorbi era, de fapt, cel mai bun mod de a tăinui esențialul. Pe când, pentru a-l spune, ar fi trebuit ca vorbele să fie articulate cu totul altfel, să fie șoptite, să fie țesute
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
senzația unică, acidulată, lăsată pe buzele mele de o cochilie imaginară de argint din cafeneaua iluzorie de la Neuilly? Pentru o singură gură de aer sărat din Cherbourg? Pentru un singur strigăt al Cucușkăi venit din copilăria mea? Totuși, continuam să umplem tăcerea, ca pe un butoi al Danaidelor, cu vorbe fără rost, cu replici goale: „E mai cald decât ieri! Gavrilici este iarăși beat... Cucușka n-a trecut în seara asta... Acolo arde stepa, uită-te! Nu, e un nor... Am
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nervoase pe umăr. Și de a vedea, în depărtare, o siluetă de placaj acoperindu-se cu găuri. Da, smuciturile lui insistente, forța lui masculină erau pentru mine de natură profund senzuală. De altfel, de la prima rafală, capul mi s-a umplut de o liniște zumzăitoare. Vecinul meu din stânga trăsese primul și mă asurzise. Țârâitul neîncetat din urechile mele, jerbele irizate ale soarelui din genele mele, mirosul sălbatic al pământului sub trupul meu - eram în culmea fericirii. Căci, în sfârșit, reveneam la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pe care îi culesesem într-o zi, cuprinzând în apă mai multe tulpini lunecoase... Dar deja vasul pierise în întuneric. Ecoul tangoului s-a stins. În navigarea lui spre Astrahan, ducea noaptea cu el. Aerul din jurul bacului nostru s-a umplut de o paloare ezitantă. Straniu mi-a fost să ne aflăm în mijlocul unui fluviu mare, în acea timidă ivire a zorilor, pe scândurile ude ale unei plute. Iar pe mal se precizau încet contururile portului. Ea nu m-a așteptat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un trup de femeie pentru noaptea lui. Și vecinul nostru de vizavi, pensionar pașnic, zâmbitor, își stropea florile de pe balcon, ascultând ciripitul unui tranzistor. Și, în bucătăria noastră, un bărbat cu brațele pline de tatuaje vorbea despre un lac înghețat umplut cu cadavre goale. Și toți oamenii din vagonul de clasa a treia care mă ducea la Saranza păreau să nu remarce paradoxurile acelea sfâșietoare. Continuau să trăiască. Liniștit. În strigătul meu, voiam să revărs asupra Charlottei aceste imagini. Așteptam de la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în viața Charlottei decât Saranza, decât stepa asta. Și moartea. M-am ridicat în picioare pe insulița mea, mi-am ațintit privirea asupra femeii care mergea încet prin curentul Sumrei. Și, cu o bucurie necunoscută, care, dintr-o dată, mi-a umplut plămânii, am șoptit: „Nu, ea nu o să moară”. Am vrut numaidecât să înțeleg de unde îmi venea siguranța aceea senină, încrederea aceea atât de stranie, mai ales în anul marcat de moartea părinților mei. Dar, în loc de o explicație logică, am văzut
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
interior trăgea perdeaua brațul gol de femeie... Îi simțisem chiar și prospețimea netedă pe buzele mele. La fiecare dintre întâlnirile acelea, în capul meu răsuna o chemare insistentă: trebuia să le seduc imediat pe necunoscute, să fie ale mele, să umplu cu carnea lor șiragul de trupuri visate. Căci fiecare ocazie ratată era o înfrângere, o pierdere iremediabilă, un gol, pe care alte trupuri nu ar putea să-l umple decât parțial. În momentele acelea, febra mea devenea insuportabilă! Niciodată nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să le seduc imediat pe necunoscute, să fie ale mele, să umplu cu carnea lor șiragul de trupuri visate. Căci fiecare ocazie ratată era o înfrângere, o pierdere iremediabilă, un gol, pe care alte trupuri nu ar putea să-l umple decât parțial. În momentele acelea, febra mea devenea insuportabilă! Niciodată nu îndrăznisem să abordez acest subiect cu Charlotte. Și, încă și mai puțin, să-i vorbesc despre femeia tăiată în două din șalupă sau despre noaptea mea cu tânăra dansatoare
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
i-am întins mâna Charlottei, care a urcat pe scări. În clipa aceea, trenul s-a pus în mișcare. Am traversat palierul alergând. Eu încă aș mai fi putut să sar. Dar Charlotte nu... Am rămas în deschizătura care se umplea de un vânt din ce în ce mai puternic. Traseul potecii noastre s-a pierdut în imensitatea stepei. Nu, nu eram neliniștiți. Știam că o gară sau alta avea să oprească goana trenului nostru. Mi se părea că Charlotte era, într-un fel, mulțumită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ca un animal. O poartă larg deschisă m-a îmbiat cu golul cețos al unei alei largi care se întindea dincolo de ea. Parcă înotam între două șiruri de copaci, în aerul mat de la sfârșitul zilei. Aproape imediat, aleea s-a umplut de fluierături stridente. M-am întors într-un pasaj mai strâmt, am alunecat pe o dală netedă, m-am adâncit printre niște stranii cuburi cenușii. În cele din urmă, fără vlagă, m-am ghemuit în spatele unuia dintre ele. Fluierăturile au
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
septembrie 1837 la Bordeaux. Decedat în 4 iunie 1888 la Paris. Poate că amețeala îmi venea de la datele acelea. Percepeam epoca lor cu sensibilitatea unui halucinat. Născut în 6 martie 1849. Chemat la Domnul în 12 decembrie 1901. Intervalele se umpleau de zumzete, de siluete, de mișcări ce amestecau istoria cu literatura. Era un șuvoi de imagini, a căror intensitate plină de viață și foarte concretă aproape că îmi făcea rău. Parcă auzeam foșnetul rochiei lungi a unei doamne care urca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
reușeam să scap de sentimentul că, într-un fel, o trădasem. Trebuia să aștept câteva luni. Mi s-a indicat un răgaz. Scadența lui sosea în luna mai. Și, numaidecât, zilele acelea de primăvară, cu totul ireale încă, s-au umplut de o luminozitate aparte, smulgându-se din cercul lunilor și alcătuind un univers care-și trăia propriul lui ritm, în propriul lui climat. Pentru mine, acesta a fost timpul pregătirilor, dar, mai ales, al lungilor conversații tăcute cu Charlotte. Mergând
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]