3,115 matches
-
sunt, îl invidiez pentru că nu vorbește; pe de altă parte, tăcerea lui e înspăimântătoare. Numai Angst peste tot...” (30 mai 1983 Ă 571). Peste câteva zile, analiza e și mai minuțioasă, și mai exactă: „Mă îndoiesc că-n materie de abis diferența dintre mine și fratele meu este atât de mare cum crezi. Amândoi suferim de același rău, numai că el, taciturn din naștere, nu are acces la verb, în vreme ce eu, vorbăreț neobosit, îmi etalez suferințele și, ca să le compromit, le
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
puternici Ă prin indolență” (I, 180). El, care își dorește să fie mai degrabă un demon, recunoaște finalmente că soluțiile sale, ale unui sceptic, deși mai neputincioase, sunt mai complicate. În locul acțiunii și al negării, îndoiala. „Se poate vorbi de abisurile îndoielii; nu și despre ale negării” (I, 92). Concluzia? „Situația scepticului e mai puțin comodă decât a demonului” (Ibidem). Îndrăgostit cândva de Nietzsche, ajunge acum în postura de a-i admira pe cei înțelepți. Măcar de-ar putea fi unul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o vitalitate ce bate în retragere”. Or, cu doar câteva pasaje înainte, Cioran regreta că în franceză cuvântul scepticism „are o nuanță de diletantism și de ușurătate” (I, 132). Lui i-ar fi plăcut ca scepticismul să poată fi asociat abisului și, pentru o traducere din James, ar fi preferat în franceză mai degrabă abisurile îndoielii, decât ale scepticismului. Oricum, cert este că el încearcă, pentru că se hrănește cu sine, o reabilitare a scepticismului, ilustrare a neputințelor sale, a lipsei sale
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că în franceză cuvântul scepticism „are o nuanță de diletantism și de ușurătate” (I, 132). Lui i-ar fi plăcut ca scepticismul să poată fi asociat abisului și, pentru o traducere din James, ar fi preferat în franceză mai degrabă abisurile îndoielii, decât ale scepticismului. Oricum, cert este că el încearcă, pentru că se hrănește cu sine, o reabilitare a scepticismului, ilustrare a neputințelor sale, a lipsei sale de eroism. Permanent, însă, regretul că nu se poate elibera de scepticism, fără să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atacat” (I, 316). În plus, îi citește pe gânditorii religioși, probabil pentru că descoperă în ei căutări identice cu ale sale: „Sunt un necredincios care nu citește decât gânditori religioși. Motivul adânc este că doar ei s-au apropiat de anumite abisuri. La care «laicii» sunt refractari sau de care sunt incapabili” (III, 238). Ba mai mult, ajunge să le ia apărarea: „S-a spus că un filozof creștin nu poate fi, în adevăratul sens al cuvântului, un filozof, pentru că el nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
neliniștea lui, face să nu fi găsit niciodată cu adevărat” (III, 148). Ce altceva face Cioran însuși?! Așa încât, certitudinile privind lipsa sa de religiozitate sunt dublate nu numai de îndoială, ci și de convingerea opusă, într-un echilibru pe marginea abisului: „Nici Dumnezeu n-ar putea spune unde mă aflu în materie, nu de credință, ci de religie. Aparțin așa de puțin acestei lumi că mi-e cu neputință să mă socotesc necredincios! Prin această inaderență aparțin «religiosului» (ca să vorbesc precum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos e mântuirea mea” (II, 202), Cioran are momente în care chiar această soluție se transformă în reversul ei, tot așa cum singurătatea implica aproximarea abisului. Notează Cioran într-un loc: „Duminică. Șase ore de mers între Dourdan și Étampes. Plimbare cum nu se poate mai exaltantă peste câmpuri, pe cărări noroioase.” (147). Imediat urmează însă inexplicabila metamorfoză: „Seara, anxietate cumplită” (idem). Așadar, singurătate, uitare de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de tot ce văd, de ce sunt încântat să privesc arborii, să contemplu norii, un râu sau o floare” (III, 162-163). Această topire în obiect e, de fapt, o topire în Dumnezeu. Se întâmplă rareori ca sentimentul acesta al Vidului, al Abisului să înspăimânte. Dar se întâmplă, totuși. Într-o zi „splendidă” de iarnă, Cioran ajunge într-un sat unde e „uluit și zguduit de plictiseala care domnea, care plutea în aer, care emana pe străzi” (II, 255). Continuă: „Nu s-ar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
loc, vorbind de poemele lui Emily Dickinson, Cioran își reproșează că n-a avut curajul și nici energia să-și asume pe deplin singurătatea. Continuă: „Dar prea adesea am fugit de ea, din lașitate, frivolitate sau teamă. Am ocolit numeroase abisuri, din calcul și instinct de conservare” (I, 66). Așadar, singurătatea ca abis, în care Cioran se privește pe sine, dar de care se îndepărtează adesea, căutând o salvare în prezența celorlalți, în flecăreală, în frivolitate, în prezența mulțimii. În fine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a avut curajul și nici energia să-și asume pe deplin singurătatea. Continuă: „Dar prea adesea am fugit de ea, din lașitate, frivolitate sau teamă. Am ocolit numeroase abisuri, din calcul și instinct de conservare” (I, 66). Așadar, singurătatea ca abis, în care Cioran se privește pe sine, dar de care se îndepărtează adesea, căutând o salvare în prezența celorlalți, în flecăreală, în frivolitate, în prezența mulțimii. În fine, dacă ar fi să invocăm cu adevărat soluțiile salvării, ar trebui să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cu atât mai mult țara îl reflectă. Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îl reflectă. Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără care străbate sângele” (III, 13
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
evreii, totul e mai complex, mai dramatic și mai misterios decât cu acești ciobani și țărani înglodați în soarta lor nefericită și totuși oarecare” (III, 150). O știm prea bine, Cioran se considera, metafizicește, un evreu. Îi place complicația, proximitatea abisului și se urăște pe sine cu ardoare. Altfel, nu o dată regretă el însuși că nu este cioban, un anonim, un ratat pierdut în propria tristețe neexplozivă. Vorbește cu Sanda Stolojan despre o cunoștință comună, un român numit Nenea. În patruzeci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
suntem niște decăzuți” (II, 161). În comparație cu oricine, mai ales cu cei care au suferit, Cioran se consideră un impostor. Tânjește către suferința și eșecul lor căci, în miezul lumii trăind, se vede neputincios, neîmplinit, abia aici locuind marginea sau chiar abisul. Tinde să creadă că, în alte locuri, ar fi avut el însuși șansa acestei împliniri prin eșec. Căci eșecul lui, pe care-l consideră real, i se pare golit de reversul împlinirii. Oricum, iată ce crede despre succes: „Dintre toate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
răspuns obosit și grav: "O amoebă". De fapt, misterul vieții este "Miezul", ne-o spune, la modul blagian, în poemul cu același nume. Miezul este sămânța care va face să prolifereze cerul, și pământul, ea nu va mai rătăci în abis, ci va face să apară bradul, muntele, întunericul și lumina: Va mângâia pietrele și le lasă gravide/ Fără nici o rușine/ Ca un porc." ("Miez") Poetul încearcă să-și reprezinte sufletul; acesta este burete, perie, stea sau telescop. Privim cu sufletul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-ne prototipul, dă-ne prima sămânță/ și ca pe un păcat ce vrea să fie iar/ șoptește, Limpezimea Ta, pronunță/ acel cuvânt originar!". În poemul "Instanță" este bolnav de cunoaștere și este chemat la judecată în fața absolutului. Simte nevoia unui abis justițiar. Divina comedie este divina aventură "Rai altoit pe iad tânjind spre purgatoriu/ Ce însemnăm în jocul de forțe ce-și bat joc?/ Trăim râzând și naștem, pe dealul iluzoriu,/ diverse lumi de ceară de geniu și noroc." Ideea ne
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
într-un raport anume publicul și ansamblul actorilor era aici gândit ca un raport de apropiere, să pună în valoare cele mai mici gesturi, expresii, priviri, pe care o dramă intens psihologică își sprijină demonstrația artistică. Toate acestea ducând către abisurile sufletești ale unor situații tragice ce se pot compara cu cele ale antichității grecești. Această proximitate, aproape tactilă, nu numai că dă posibilitatea realizării unor imagini cinematografice de gros-plan și raccourci-uri vertiginoa se, dar implică puternic spectatorul în climatul de
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
sfâșiat și întors pe dos, Rică Venturiano oftează, dârdâind aproape, titlul piesei: "... ce noapte furtunoasă!". Într-adevăr, de data aceasta, cele două ore de spectacol, gândite necruțător de regizorul Alexa Visarion prin textul și prin subtextul lui I. L. Caragiale până în abisurile existenței, reprezintă o tragicomedie cu umor veninos și se desfășoară ca o noapte de groază. Nu mai asistăm la comoda furtună într-un pahar cu apă, la farandola spumoasă, elegantă, la cadrilul înțepat și cu fasoane, ci urmărim o cumplită
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
o trăiește odată cu protagonistul, pendulând pirandellian între agonia suferinței existențiale (expresivizată cu grație extatică de regizor) și extazul revelației salvatoare (expresivizat de regizor cu lirism detașat, deloc patetic). Ca orice cineast al neliniștii morale, Alexa Visarion își duce spectatorul spre abisurile conștiinței, fiindcă de acolo își lansează mesajul antieroicii săi eroi. În fine, cei trei factori pe care Alexa Visarion i-a preluat din formatul dramaturgic al teatrului de tip analitic alcătuiesc, după părerea mea, matrixul tuturor filmelor sale: retrospecția analitică
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
enigmelor, și nu impunerea unor rezultate privind chestionarea acestor enigme. Eu nu am vrut niciodată să fiu divers, diferit, să am o arie foarte amplă a studiului analizei. Am încercat întotdeauna să forez cât mai adânc, pe mine mă interesează abisurile, posibilitatea aducerii la suprafață, prin expresie cinematografică, a întrebărilor. Am văzut că marii creatori ai lumii au reușit să aibă o sursă unică de inspirație. Iată, Bergman și-a definit-o numai acum, la bătrânețe. Teatrul lui Strindberg în opera
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a lui Caragiale, care are în fundal legătură cu Războiul de Independența, dar de fapt e vorba despre alienare, singurătate, avarițe... Scenariul nu celebrează gloria, patriotismul afișatsloganele trâmbițate... Și am făcut un film despre relația între real și fantastic, despre abisul înăuntrul fiinșei, despre o lume dezorientată, teme existente în opera lui Caragiale. Am inventat personaje noiDumitru, Ana, Petreși situații absurde încărcate de echivoc... nu a fost o ecranizare, ci revelarea unui univers al obsesiei și neliniștii. Care a fost următorul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
modern apelează la semnale metatextuale care reliefează convenția ficțiunii/convenția producerii textului. Incipitul de tipul ex abrupto prezintă elemente textuale ca și când ar fi deja cunoscute lectorului (Sărmanul Dionis de M. Eminescu, O scri soare pierdută de I.L. Caragiale). Punerea în abis schițează un „desen“ emblematic care esențializează structurile textuale ( Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu). Incipitul de tipul „prefeței pragmatice“ „negociază“ convenția narațiunii, oferind cititorului un cod de lectură (Romanul adolescentului miop de M. Eliade, Insula de Ioan Groșan etc.), în timp ce incipitul
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
frig lăuntric, ca eșec existențial: Stam singur lângă mort și era frig / Șii atârnau aripile de plumb. Ultima metaforă a textului, incluzând și laitmotivul poeziei, exprimă sentimentul specific bacovian al prăbușirii în somnul materiei încremenite, în neantul neființei ori în abisul lăuntric. Item 4: susținerea unei opinii despre modul în care tema și viziunea despre lume se reflectă în poezia studiată Întreaga poezie a lui „Bacovia, poetul de plumb“ este „un solilocviu pe muche de cuțit, între luciditate și demență; ca
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
Sorin Antohi îl vedea conturându-se la sfârșitul anilor '90. Un Foucault, care, de fapt, nu este un Foucault, ci mai degrabă anumite efecte de discurs din gândirea acestuia într-o societate (cea românească) unde problematica foucauldiană a rămas un Abis, mai ales pentru "elitiștii de dreapta". Cu siguranță, Foucault ar fi fost mai mult decât încântat în privința recepției postume a spuselor sale, chiar dacă nu există un Foucault unitar și clar vizibil, precum multe dintre memorabilele sale tablouri scriptice. Foucault e
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
lui Foucault: noi posibilități de discurs. Istoric, analist, teoretician al cunoașterii, Foucault a creat un discurs istoriografic și filosofic suveran și aflat în suveranitatea intențiilor și a semnificațiilor ce decurg din el. Discursul său, disparat și discontinuu, a rămas un abis pentru lumea intelectuală în ciuda efervescenței pe care a stârnit-o în universități. Scrierile abstracționist-universitare foucauldiene și gândirea lui Foucault sunt două mâncăruri diferite. Epistemologia "tradițională", cum definea istoriograful Keith Jenkins epistemologia ce vizează raporturile dintre lucruri și cuvinte, ar trebui
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]